Gladiatorul politic

Într-o reacţie (aşa cum îi stă bine unui blogger!) la burlesca tragedie europeană a lui Adrian Mutu (inpolitics.ro), Dan Necea emitea, cu – respiraţie – bine – dozată, opinia că fotbalul este înlocuitorul postmodern al luptelor cu gladiatori.

Transplantate în interiorul comentariilor de ordin politic, cu referire fie la stânga lui Maradona, fie la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994, intervenţiile microbist-postmoderne glosează obstinant pe expunerea particulariza(n)tă a Americii Latine la o dependenţă şi marginalizare europeană, pentru că America Latină, la fel ca şi majoritatea ţărilor Europei şi Americii de Nord, a fost polarizată în răspunsurile date culturii postmoderne. Stânga s-a divizat, în principal, datorită acceptării sau refuzului politico-estetic oferit postmodernismului. Campionatul Mondial de Fotbal din 1994 afişează pecetea simulărilor reale ale politicii şi naţionalismelor care au divizat întreaga lume: interzicerea Iugoslaviei de a participa din cauza războiului fratricid; jucătorii din Cameron nu au avut bani să-şi cumpere mâncare; un fotbalist columbian a fost asasinat pentru înscrierea unui autogol; casa unui jucător nigerian a fost incendiată după ce echipa sa a pierdut.

Înainte de a condamna şi de a anula postmodernismul, cei care se identifică cu stânga ar trebui să accepte şi evidenţa acestor disfuncţionalităţi!

 De atunci (din 1994) şi până acum, fotbalul-ca-înlocuitor se resimte tot mai estompat şi la distanţă de o posibilă reîncărcare cu valenţe politiza(n)te (doar meciul Germania vs. Grecia, din sferturile de finală ale EURO 2012, poate fi considerat o reală atitudine politică, tradusă prin  confruntarea între/dintre bogaţii Europei / Germania prosperă vs. cei aflaţi în plină criză a zonei euro/ Grecia cea aruncată în epicentrul crizei).

             Umberto Eco observa, în Supraomul de masă (Editura Pontica, Constanţa, 2003), pe urmele lui Gramsci, că pretinsa supraumanitate nietzsche-ană îşi extrage originea şi modelul doctrinar nu numai din Zarathustra, ci şi din Contele de Monte Cristo, drept mod de a traduce reacţia democratică la concepţia feudală (rasială a diviziunilor pe clase) interrelaţionată cu exaltarea, în proză, a galicismului. Reluând o atare aserţiune şi despovărând-o de relecturile prudente resimţite dinspre metodele naratologico/semiotice eco-iene, putem să emitem ipoteza că gladiatorul politic reprezintă produsul postmodern, al revenirii la natura greacă şi newtoniană, de a se testa (şi politic) forţa prin măsurători (de contact). Dacă posturile de televiziune româneşti ne-au şcolit (prin redifuzări obsesive) cu privire la acceptarea şi înţelegerea modului brucewillis-ian de die hard, conceptul, aşa cum era el propus de Regimentul 57 Infanterie din Armata Britanică, traducea maniera de a muri greu, sau modelul cel mai neplăcut de a menţine contactul.

            De altfel, postmodernitatea relansează lupta sub formă de colajprin concepte precum culturism(religios, social, politic), diehardssau statul welfare sumo, sub presiunea unui ruthlessnesstradus prin cruzime, duritate, impact direct cu caracter nemilos. De fapt, un traseu aproape prestabilit dinspre wrestlingca şi kitsch (spectacol falsificat de consum) – deturnare a imprevizibilului în ceva ştiut dinainte – culturism(model herculian al musculaturii, ca obiect al decorului) – kombat(contactul imediat şi nemediat al corpului).

Din poza la minut a unor Rudiarius(cu toată deturnarea libertăţii în/spre politic), nu poate lipsi gladiatorul politic cu mănuşă(Muhammad Ali, iniţial cu toată sfidarea modelului politic, apoi cu plonjarea totală în model), culturistul politic (A. Schwarzenegger, considerat de  fostul său şef de cabinet, Terry Tamminen, posibil candidat pentru profilul unui preşedinte UE, capabil să unească Europa, resuscitând viziunea unui Washington sau a unui Jefferson într-o Europă nouă–sic!) şi gladiatorul politic de contact (Vitali Klitschko, lider politic al partidului UDAR, traducând ideea de "lovitură" de centru dreapta, cu toate fandările şi eschivele specifice unui discurs despre integrarea europeană sau a unuia despre apropierea fără rezerve faţă de Rusia). De fapt, imperativul gladiatorului politic poate fi uşor recunoscut în reclama pe care fraţii Klitschko şi-o fac în paginile unui tabloid din Germania: "Politică: bine. Sport: foarte bine".

            Întâmplarea face – cu aluzie la acelaşi spaţiu german – ca lunile noiembrie şi decembrie 2012 să-mi fi facilitat (pe filieră familială)dubla întâlnire cu redactorii publicaţiei şi postului de televiziune german – Gnp-Tv – invitaţi la două gale superkombat (Craiova şi Bucureşti); întâlnire – pretext de a revedea (de la distanţă) sportul de contact românesc, aşezat fie sub presiunea modelelor locale de clan, a corpului ca marfă absolut-comercializa(n)tă (aluziile onomastice la Carpaţi, Dracula etc.), fie la încărcarea simbolului cu valenţe cultural-politice şi extirparea acestuia (dacă Lucian Bute purta iniţial sigla brandului de ţară, Maria Grapini îşi propune stabilirea clară a eficienţei brandului şi chiar renunţarea la frunză – însemn parţial norocos – şi cu siguranţă fără încărcătura celei de arţar – pentru Bute!).

Misiune ingrată pentru ministrul Nicolae Bănicioiu de a-şi asuma (şi) rolul de Lanista

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest