Geopolitica imperiului mondial în viziunea lui Dimitrie Cantemir

Cantemir

A treia Europă. O experienţă spirituală la frontiera răsăriteană a Europei renaşterii

Faţă de frământările Reformei, care limpeziseră o chestiune şi, prin aceasta, oamenii epocii se învredniciseră să schimbe lumea, scrierile care ieşeau dintr-un mediu intelectual neafectat de noile clătinări şi căutări, mizau pur şi simplu pe “puterea din lume”, ca şi cum Dumnezeu din cer n-ar avea nici o legătură cu lumea. În vederile lui Marini, bunăoară, ne pune Faust Brădescu în cartea sa „Trei conferințe despre ideea federală”, ideea unei federaţii europene era subordonată direct eliberării Constantinopolului, iar instrumentul în serviciul acestei misiuni de pe pământ era o ciocnire între armate turceşti şi creştine. Pentru a forma acea antantă ofensivă ar fi trebuit, în prealabil, să se realizeze o federaţie europeană, în fruntea căreia s-ar fi aflat o Curte de Justiţie, compusă din reprezentanţi ai tuturor Statelor federate, însărcinată să judece litigiile dintre federaţi şi să ia decizii impozabile tuturor. El expune proiectul său regelui Boemiei, prea mic, oricum, spre a-l impune, cum precizează Faust Brădescu.

În acel context se iveşte lecţia cu adevărat exemplară la scara Europei a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În lecţia lui, ca şi în spiritul unor scrieri precum cele ale prinţului Cantemir, citim deja profilul unei a treia Europe, diferită de cele două, care-şi disputaseră scena noii lumi până atunci. Acest peisaj este, desigur, incomplet fără lecţia Greciei şi Rusiei. Însă, dacă Rusia petrinică datorează atât de mult occidentalizării sale forţate, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca exponent al dinastiei carismatice a Muşatinilor, se distinge cu totul prin filosofia creştină a războaielor sale, dar şi printr-un program iconografic ca cel al lui Petru Rareş (prin care se desăvârşea programul spiritual al Sf Mare Voevod).

Exemplaritatea epocii şi a faptelor lui Ştefan cel Mare, decretat de către papă însuşi “atlet al lui Christos”, provine din faptul că el a găsit formula de rezolvare a “dezunirii lăuntrice”, care a marcat şi marchează “iniţiativa occidentală” (în istorie, în diplomaţie, în economie şi, evident, în cultură). Formula domnului Ţării Româneşti a Moldovei ar putea fi desemnată printr-o sintagmă, pe care primul a gândit-o, în legătură cu figura marelui voievod, Simion Mehedinţi, şi anume: “primatul sufletului”. Acest imperativ este prezent în tot ceea ce a întreprins Ştefan cel Mare. Aflăm de la Cronicarul polonez Dlugosz (din care cităm prin mijlocirea lui Simion Mehedinți) că, după victoria din lunca Bârladului, din 1475, a lui Ştefan cel Mare contra Sultanului Mahomed, care venise cu o sută douăzeci de mii de oşteni să-l strivească, victorie care a uimit Europa acelei vremi (de vreme ce vorbesc despre ea cu admiraţie cronicarii polonezi), Ştefan dă ordin de zi, prin sunet de clopot în toată ţara, în toată oştirea şi peste toată suflarea Moldovei, să se ţină post şi rugăciune. “Nu s-a îngâmfat Ştefan, zice cronicarul polonez, în urma acestei biruinţe ci a postit patruzeci de zile cu pâine şi apă. Şi a dat poruncă în toată ţara să nu cuteze cineva să pună pe seama lui acea biruinţă, ci numai pe a lui Dumnezeu – măcar că toţi ştiau că izbânda din ziua aceea lui i se datora”.

“Ceea ce înseamnă, comentează S. Mehedinţi, că la o mie patru sute şi chiar mai târziu, vechea evlavie dacică era încă vie în inima neamului din Carpaţi. Primatul sufletului şi socotelile cu veşnicia rămăseseră întregi ca un fel de coordonate neclintite în sufletul etnic (…). Mai încoace, acelaşi ritm pulsează în organismul poporului român şi astfel apare mişcarea” aceea spre jertfă a generaţiei interbelice, pe care Mehedinţi o şi menţionează, ca fiind “o mişcare naţională, religioasă şi pedagogică” şi citează probator din cel care-a reprezentat-o exponenţial: «Voi căuta să dezvolt [la] tineri …. în primul rând voinţa: prin marşuri lungi, încărcaţi de poveri, executate pe ploaie, vânt, căldură tropicală, frig, noroaie, în cadenţă şi aliniere, cu ceasuri întregi de interzicere a vorbitului (…) Prin obligaţia de a fi aspri cu ei înşişi»” (citat de S. Mehedinţi în Creștinism românesc, din care vor fi preluate și celelalte trimiteri la ideile sale). Şi mai departe, tot după Mehedinţi: “să sufere pentru a se oţeli, să se jertfească pentru a se deprinde cu depăşirea propriei persoane, slujindu-şi neamul”.

Nu în educaţia “spartană” stă noutatea şi particularitatea acestei “manifestări”, ci în ideea închinării unei vieţi de jertfă şi suferinţă pentru slujirea neamului. Înţelegem, prin remarca lui S. Mehedinţi, că mişcarea tinerei generaţii interbelice a fost “diastola istorică a ritmului ortodox al neamului”. “Din suferinţa noastră, e consemnat în aceeaşi scriere citată de Mehedinţi, va ieşi ceva mai bun pentru neamul acesta (…). Din petrecerea şi traiul tihnit al fiilor lui, un neam n-a câştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit ceva mai bun pentru el”. “Izbutisem să găsesc un rost al suferinţei noastre, scria omul atât de controversat al acelei generaţii interbelice, noaptea, în celula închisorii, şi, în acelaşi timp, un sprijin moral pentru aceste ceasuri triste. M-am sculat atunci, m-am pus în genunchi şi m-am rugat: Doamne, luăm asupra noastră toate păcatele neamului. Primeşte-ne suferinţa de acum. Fă ca din această suferinţă să rodească o zi mai bună pentru el”.

În faptele lui Ştefan răzbate, iată, diastola ritmului ortodox, a ritmului sufletesc creştin. Rostul oricărei iniţiative, cum ar fi şi aceasta a realizării unei unităţi federative a Europei, aşadar, este ca ea să fie în istorie diastola ritmului creştin, adică să devină cu adevărat un cadru spiritual în şi prin care să rodească la omul european răbdarea, rezistenţa, amânarea oricărei plăceri prea grăbite, asprimea cu tine însuşi, interzicerea vorbitului şi, mai presus de toate, evlavia, smerenia, iubirea şi jertfa. În locul vanităţii intelectului, lecţia modestiei şi anonimatului, în loc de a ne celebra pe noi înşine, cum decurge din învăţăturile eronate ale individualismului, a sta smeriţi aşteptând o altă judecată decât aceea care vine din inspiraţia clipei orgolioase, tipică pentru principii şi monarhii apuseni ai perioadei postmedievale, de la startul Renaşterii şi de după aceea. Unificarea Europei nu va reuşi niciodată în absenţa reformei profunde a omului european postrenascentist care mizează totul pe puterea temporală şi foarte puţin pe puterea spirituală.

Ab Oriente ad Occidentem. Geopolitica imperiului mondial la D. Cantemir

Ce constatăm examinând toate proiectele de organizare a Europei (pe care ni le prezintă Faust Brădescu în prima sa Conferinţă asupra ideii federale)? Între organizatori şi realitatea europeană era o teribilă ruptură. Iar acea ruptură era încă una mai adâncă, indicând un eşec în ceea ce priveşte împăcarea “puterii spirituale” cu “puterea temporală”. Paradigma organizatorilor, atunci ca şi acum, părea să ignore abisalităţile[1] noologice ale popoarelor. Această particularitate îl robeşte şi pe Faust Brădescu, în aceeaşi conferinţă, căci şi el vede în veacul al şaisprezecelea un veac de “îmbulzeală generală” şi, în acelaşi spirit al “republicii intelectuale”, el deplânge pur şi simplu epoca: “Din nenorocire, acest secol al şaisprezecelea este bulversat de războaie civile şi de războaie religioase. Propunerile de antantă, proiectele de organizare internaţională se macină unele după altele, se dizolvă, în îmbulzeala generală”[2].

Dar tot din nenorocire, acei “mari” reformatori n-au reuşit să depăşească niciodată “internaţionalismul abstract” atât de propriu celor ce vor să reformeze lumea de sus în jos.

Faţă în faţă cu o lume ca aceea care trecea prin adânca frământare noologică a Reformei, un Francisco de Vitoria, ne arată Faust Brădescu, propune o “comunitate de început de lume”, în care proiectează condiţia păcii universale. Tot astfel, Francisco Suarez ori Emerico Cruce (spre 1623) imaginează soluţii legate de organizarea unor vaste blocuri masive aflate sub arbitrajul unei Adunări Generale, iar în acest arbitraj, E. Cruce preconizează “intervenţia în executarea Judecăţii a prinţilor celor mai puternici”[3]. Atunci ca şi azi, acelaşi abstractism prin care puterea politică a celor mari aliată cu puterea intelectuală abstractă sunt socotite condiţii suficiente pentru reforma lumii şi pentru arbitrajele ei.

O uriaşă risipă de energii intelectuale compune marca secolelor al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, cu adevărat secole ale “făuritorilor de proiecte”, cum le botezase W. Sombart. Faust Brădescu le reţine pe cele relevante pentru căutarea unei formule noi de reorganizare a Europei. Ei însă sunt cu mult mai numeroşi şi nu lipsesc nici în aria noastră pe care, din păcate, conferenţiarul nu-i reţine. Ar fi suficient să-l pomenim pe Milescu Spătarul, pe Neagoe Basarab şi, mai presus de aceştia toţi, pe Dimitrie Cantemir. Ar fi cu adevărat păcat să nu examinăm acel proiect cantemiresc măcar (dacă nu pe cel neagoian) alcătuit de principele moldav la cererea lui Petru cel Mare. Proiectul lui Cantemir este un corelativ răsăritean al marilor proiecte apusene. Este drept că şi apusenii includeau, începând cu secolul al XVII-lea, în “Conceptul Politic European”, cum ne previne Faust Brădescu, pe Necredincioşi (ca în proiectul lui Cruce, de pildă). Dar, prin proiectul său, expus în celebra lucrare Monarchiarum Psihica Examinatio, Cantemir extrage predicţii dintr-o legitate şi o teorie cvadriliniară a imperiului. În viziunea lui, Cantemir ordinea nu poate fi impusă, ea decurge din legea celor patru mari etape imperiale. În secolul său, Cantemir a profeţit intrarea în cea de-a patra “eră imperială”. În al doilea rând, în proiectul său, conceptul de ordine se propagă de la est spre vest şi antrenează lumea în întregul ei.

Cantemir consemnează, în teoria lui, cele patru mari etape imperiale, pe care le denumeşte “monarhate” (monarchatus) şi care s-au afirmat istoriceşte ca formaţiuni uriaşe,cu sens de imperium: “Cea dintâi dintre părţile de lume care au stăpânit a fost cea din răsărit; acolo au trăit indienii, asirienii, mezii, parţii şi, mai însemnaţi decât aceştia şi decât alţii, perşii, care au deţinut onoarea de monarhie până la Alexandru cel Mare. A doua a fost cea din miazăzi, în care au fost puternici egiptenii, africanii, abisinienii, ciprioţii, cretanii şi, mai vestiţi decât aceştia şi alţii ca ei, grecii macedoneni. Aceştia, după profeţia lui Daniel, au transmis grecilor monarhia persană. În sfârşit, a treia a fost monarhia din apus, în care, înainte de războiul troian, latii sau latinii, mai apoi latinii cei supuşi de grecii troieni au continuat pe rând moştenirea şi neamul până la Romulus, întemeietorul oraşului Roma. De la aceasta îşi trage începutul monarhatul roman. A patra a fost cea din miazănoapte, unde, deşi au înflorit mereu stăpâniri mari şi felurite, totuşi, se socoteşte că niciodată n-a fost dat unui singur popor oarecare să deţină monarhia întregului ţinut. Popoarele mai însemnate dintre aceştia au fost volgii, adică ruşii de astăzi, dintre care o parte nu mică au trecut Istrul şi au întemeiat acolo colonii, nu numai că aproape toţi scriitorii ne încredinţează, dar însuşi acest popor, care s-a întins până la Golful venetic, ne oferă dovada cea mai grăitoare”.

În vederile lui Cantemir iniţiativa organizării lumii decurge din legea succesiunii geografice a imperiilor, astfel că ordinea se propagă sub forma “secvenţelor geografice”.

Prin urmare, imperiile istorice sunt secvenţe geografice ale unuia şi aceluiaşi imperium mundi ale cărui legi de manifestare sunt în principal patru: a) legea secvenţelor geografice sau a etapelor spaţiale ale imperiului, b) legea translaţiei spaţio-temporale ciclice; c) legea celor patru monarhate şi d) legea rotaţiei solare, ab Oriente ad Occidentem a imperiului. În fine, la aceste patru legi s-ar putea adăuga a cincea, de esenţă morfologică, legea relaţiei dintre Monarhie sau monarhat şi Imperium, conform căreia nu orice monarhie devine imperiu, încât într-o regiune istorico-geografică nu poate exista decât un imperium “care tinde să se impună monarhiilor în competiţie”[4].

Această lege, pe care o putem numi “legea dominaţiei”, ne previne asupra faptului că, în orice epocă există “monarhii în competiţie” şi dintre acestea toate, una singură se rupe spre a deveni imperiu, care va stăpâni peste toate celelalte instaurând ordinea mondială.

Este evident că lucrul acesta se petrece când esenţa spirituală a epocii şi a respectivei regiuni slăbeşte îndeajuns, pentru a permite excrescenţa unei “forme uriaşe, a unei formaţiuni monstruoase” denumită imperium. Latinii ştiuseră lucrul acesta când vorbiseră despre imperium sine potestate, adică despre o “stăpânire militară” fără legitimitate, pe care n-o putea acorda decât “parlamentul” roman (Senatul), autoritatea Senatului. Acesta consacră puterea sau legitimitatea unei dominaţii. În fine, a şasea lege ar fi aceea a transformaţionismului ciclic, care este legea creşterii şi descreşterii, (incrementa et decrementa), corsi e ricorsi, cum ar spune Vico. “Transformaţionismul ciclic şi rotaţia solară a puterii imperiale, pe care Cantemir o ia în serios în mod ştiinţific, fac imposibilă coexistenţa simultană a două veritabile imperii”[5].

Aceste translationes imperii evocau o lege pe care au formulat-o neoevoluţioniştii moderni (americani) care, şi ei, vorbesc despre legea “întreruperii filogenetice a evoluţiei” şi a “deplasării spaţiale” a liniei evoluţionare. În vederile lui Kaplan şi ale lui Service, când o civilizaţie şi-a epuizat potenţialul evoluţionar, linia evoluţiei se opreşte în cadrul acelei arii şi evoluţia se relansează prin deplasarea spaţială a liniei progresului în zona cu potenţialul evoluţionar încă neepuizat. În viziunea noastră, zona cu potenţialul evoluţionar pentru imperiu este aceea în care s-au acumulat efectele unui endemic deficit noologic sau spiritual, caracterizată de amplificarea crizelor, de înteţirea luptelor, de excrescenţa parareligiilor, a retoricii şi a euristicii. Aşa s-a întâmplat cu Bizanţul, care a reuşit, pe fondul marii crize provocate de căderea “puterii” Romei, de marele declin roman. Este adevărat că problema misiunii imperiului complică schema de analiză, fiindcă aceasta influenţează modalitatea sa de inserţie în realitatea socială şi istorică, care poate fi legitimă sau ilegitimă, urmare a unei teribile puteri instrumentale acumulate sau a unui mari deficit spiritual în zona de expansiune. Cazul translaţiei imperiului la întâlnirea Romei cu creştinismul este pilduitor. Atunci Roma a fost dublată de o structură transcendentală, atât la Apus cât şi la Răsărit, unde va apare Bizanţul. Din acel moment şi din pricini care ţin de acel deficit spiritual amintit, Roma nu va mai avea o translatio proprie, decât într-o formulă degradată, aceea a imperiilor de substituţie. Tot astfel, Bizanţul. Practic, după căderea Bizanţului, totul a fost o succesiune de “structuri degenerative”, care vor culmina cu domnia ultimei întruchipări fabuloase din profeţia lui Daniel, în cadrul globalismului modern. Problema legitimităţii apare în textul cantemiresc, lucru sesizat de un mare comentator al lui Cantemir, invocat de către M. Joiţa. Este vorba despre Valentin Al. Georgescu, care sesizează: “Această chestiune se complică la Cantemir prin existenţa în Natură şi în pofida ordinii care domină şi trebuie să domine, a unor structuri şi formaţiuni imperiale monstruoase, care pot fi eliminate, inclusiv prin război. Acesta devine astfel bellum justum, despre care romanii au elaborat o doctrină imperială, pe care Hugo Grotius o va relua la nivelul şi cu mijloacele jusnaturalismului premergător Luminilor”[6].

Să reţinem, deci, că translationes imperii sunt posibile pe fondul slăbiciunii noologice a popoarelor, a lumii în genere. Imperiul renaşte cu o nouă “secvenţă geografică”, acolo unde viaţa spirituală (de credinţă) a slăbit ori a fost reprimată în jocurile de putere ale unor “monarhate” inepte. Pe de altă parte, atunci când imperiul capătă caracter de formaţiune monstruoasă, începe în istorie o epocă de bellum iustum, adică de “eliminare prin război” a respectivei formaţiuni imperiale. Dar lucrul acesta se petrece într-o manieră care ar rămâne incomprehensibilă în afara legii intensităţii şi a triumfului perpetuu, lege care ne învaţă că Dumnezeu intervine mereu în lume, mântuitor, proniator. Este vorba de faptul că imperiile încep să decadă la momentul maximei lor străluciri, ceea ce şi face aproape imposibilă predicţia “ştiinţifică” (“naturală”) a căderii lui. Singură, profeţia ne-ar putea in-forma asupra stărilor viitoare în care imperiul se zăreşte în ruina lui totală. Aşa putem înţelege Cartea lui Daniel şi poate că textul românului Vlaicu Ionescu, de interpretare hermeneutică asupra lui Nostradamus, text care indica până şi data prăbuşirii imperiului acvilonic al Sovietelor, face parte din categoria textelor vizionare.

Altfel, nimic nu-i putea conduce gândul spre o asemenea străluminare, mai ales că textul nostradamian este obscur până la ininteligibil. Să reţinem diferenţa dintre profeţie şi predicţie. În vreme ce predicţiile sunt reproductibile, căci ţin de “cauzele naturale” ale fenomenului prezis, în schimb, profeţiile sunt unice, căci sunt efectul intervenţiei tainice a Duhului Sfânt în mersul lumii rătăcite. Or, ce poate fi mai rătăcit şi mai rătăcitor în lume decât un imperiu monstruos?

Însă ceva este totuşi repetabil în compoziţia noologică a anumitor tipuri de profeţii, cum este şi profeţia lui Daniel. Acel ceva ne îngăduie să încadrăm tipologic un fenomen atât de irepetabil ca o profeţie. Uneori, acest ceva iterativ este o cifră noologică, precum este însăşi “tetragrama imperiilor” din profeţia lui Daniel. Profetul a avut viziunea celor patru fiare (facem abstracţie de tipul redactării propriu-zise, care este un fapt secund şi se referă la decalajul dintre profeţie şi receptare, lucru asupra căruia nu e locul să stăruim aici), iar acel corpus de doctrine provocat tocmai de “ideea tetragramei” sesizează elementul iterativ (care, încă odată o spunem, ţine numai de aspectul strict formal al profeţiei, nu de conţinutul ei, aspect ce se constituie, eventual, în ipoteza post-factum, în element de serendipity, adică de previziune secundă, căci ne dezvăluie brusc faptul că acel fenomen care a declanşat actul vizionar este încă în lume şi, probabil, va renaşte cu o nouă secvenţă spaţio-temporală, cine ştie unde şi când). Acel element iterativ este însăşi tetragrama. “Aşa, de pildă, în tradiţia sumeriană a regatului / imperiului, acesta [era] stăpânul celor patru puncte cardinale (părţi ale lumii). P. Garelli consideră că «regele celor patru regiuni» reprezintă o adaptare asiriană a unui prototip akkadian”[7].

Iteraţia apare şi în concepţia romano-bizantină prin acel orbis terrarum care a şi devenit ghidul “edificiului moral şi politic bizantin”, a cărui moştenire s-a fixat în ideea de oikumene. Analizând cele două surse ale teoriei cantemireşti – Cartea lui Daniel şi Aristotel – M. Joiţa sesizează că D. Cantemir a preluat de la Daniel “ideea transferului formei imperiale de la un punct cardinal la altul. La Daniel, acesta se produce de la est la nord, traversând sudul şi vestul. La Cantemir e vorba de un evoluţionism solar, de la est la nord, prin forme care [ar tinde] spre perfecţiune. Imperiul devine [astfel] o structură progresivă şi perfectibilă”[8].

Iată citatul din Cantemir: “Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu (…) din vremea lui Daniel profetul, până la pustiirea Ierusalimului şi desfiinţarea poporului izraelit, enumeră patru monarhii, cele mai puternice şi mai desăvârşite din toate. Apoi, menţionând pentru acestea ca fiind cea din urmă monarhia acvillonică, prezice peste tot că ea va fi biruitoare peste lumea nordică”[9]. Este evident că aici Cantemir a plătit scump şi premonitor translaţia din spaţiul războiului sfânt cu imperiul de sud în spaţiul robiei “dulci”, fiindcă vrând nevrând viaţa lui sfârşea în “captivitatea monarhiei acvillonice”, care tocmai îşi începea ciclul. Condiţia de captiv a fost şi aceea a lui Daniel şi chiar sub acest aspect putem consemna un al doilea element iterativ, acela al “profetului aflat în captivitate”. Însă, tot ceea ce ştim la clipa de faţă, ca urmare, mai ales unui alt “mijlocitor profetic”, N. Iorga, după eşecul imperiului roman de apus şi după căderea Bizanţului, tot ceea ce a urmat în istoria formaţiunilor imperiale se încadrează în seria “imperiilor de imitaţie” sau de substituţie. Sunt adică, momente ale declinului celor două formaţiuni imperiale, reductibile, de fapt, la una sigură, Imperiul roman târziu (sau neoromanic). Astfel, Imperiul romano-german şi cel rusesc şi apoi sovietic, ca şi imperiile coloniale şi informale (francez, britanic, portughez, spaniol) sunt toate, imperii de substituţie (de imitaţie). Adevăratul Imperiu cuaternar este cel globalist care debutează după al doilea război mondial. Acest adevărat “Imperium mundi” este faza finală, secvenţa a patra din seria de translationes imperii, după cel asiro-akkadian, cel egipteano-tibetano-himalaian şi cel romano-macedoneano-bizantin, care dispare prin seria de subimperii degradate romano-germanice şi ruso-sovietice.

Încât, abia astăzi este constituit cadrul interpretării predictive a celui de-al patrulea imperiu, care pune culmea celorlalte, căci mondializează formula imperială. Abia acum apare, cu adevărat, imperium mundi, ideea Guvernului mondial şi Globalismul. Acesta este semnul şi al celei mai mari slăbiciuni noologice, care-a copleşit cu deficitul ei toată planeta, aşa cum ne arată secularismul mondial, la ora actuală. Abia de aici încolo începe era “geopoliticii atmosferice” asupra căreia vom stărui mai încolo, după ce vom epuiza examinarea concepţiei cantemireşti în raport cu cealaltă sursă a sa şi anume Aristotel.

Ideea federaţiei şi a armatei internaţionale

Modelul cantemiresc al tensiunii dintre monarhate şi imperii evocă şi “Conceptul Politic European” al lui Sully, care constatase şi el un dezechilibru al forţelor politice (similar tensiunii monarhatelor la Cantemir) susceptibil a da naştere la tulburări violente şi la războaie sângeroase. În raport cu această stare, Sully propune o “Europă echilibrată bazată pe o repartiţie armonioasă a teritoriilor şi a forţelor”[10]. Apare astfel ideea de “echilibru al forţelor”, dar “maniera de a concepe realizarea acestui echilibru este totuşi de domeniul fanteziei. El preconiza 15 organisme de întindere, bogăţii şi putere quasi-egale, din care ar fi urmat să se nască republica creştină. Mult mai realist, Cantemir optase pentru legea secvenţelor şi pentru translaţia ordinii imperiale de la est spre vest şi de la sud spre nord ceea ce ar fi pacificat monarhatele. Armata internaţională a lui Sully, Tribunalul Suprem al Federaţiei Europene etc. erau, de acum, concepte ale unui sistem politic pe jumătate închipuit, pe jumătate scufundat, în somnul ordinilor virtuale ale Europei. Dar nici conceptul lui Cantemir cu privire la viitorul imperiului acvillonian n-a fost infirmat. Pe de altă parte, Cantemir, cum am văzut, admite ideea acelor bellum iustum a căror menire ar fi fost să elimine imperiile monstruoase.

Din toate cele de până acum, dar mai cu seamă din argumentaţia primei conferinţe a lui Faust Brădescu, se deduce foarte clar că războiul a fost mai puternic decât pacea în toţi cei peste şase sute de ani de istorie europeană şi că spiritul înnoitor pentru organizarea păcii nu vine de la intelectualii reformatori, ci derivă din mişcarea societăţii reale. Aceia nu reuşiseră în lungul interval de rivalităţi şi războaie dinastice să conducă la nici o antantă pacifică, chiar dacă au izvodit aproape toate acele concepte şi categorii politice prin care gândim astăzi starea relaţiilor internaţionale. A fost, însă, suficientă o singură pace fondată pe o nouă filosofie, aceea a statelor-naţiuni, e vorba de Pacea de la Westphalia (1648) pentru ca starea lumii să se modifice. Începuse în istoria Europei lunga serie a păcilor şi a ordinelor europene bazate pe state-naţiuni, serie ce va culmina cu Pacea de la Versailles, al cărui monument diplomatic este Tratatul de la Trianon. Pe acesta nu l-a putut răsturna nici chiar politica de “blocuri” politice postbelice şi nici geopolitica Cortinei de fier. Singure naţiunile, prin elitele lor guvernante, pot mijloci retuşuri ale Tratatului, cum s-a întâmplat după 1989 cu Croaţia şi Slovenia care au decis să se rupă din Federaţia Iugoslaviei şi cu Slovenia şi Cehia care au hotărât să se separe. La care s-ar putea adăuga cele două tratate ale României cu Ucraina şi cu Republica Moldova, prin care clasa politică de la guvernare a adus ea retuşuri acelui Tratat în privinţa celor două provincii româneşti: Bucovina şi Basarabia (cu tot cu amputările ei teritoriale).

Proiectele de federalizare se îndesesc în secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, arată F. Brădescu, spre a culmina cu cele ale lui Leibniz (care propune o Confederaţie europeană ai cărei preşedinţi simultani să fie Papa şi Împăratul) şi Bentham (care propune organizarea unei Societăţi a Naţiunilor, cu două organe: o Curte de Justiţie şi un Congres al Păcii, ale cărui decizii ar urma să fie difuzate prin presă şi aprobate de popoare, deci nu de suverani, ci de popoare: iată noutatea, aş numi-o westphaliană, a lui Bentham). Kant preconiza noua Europă “nu prin crearea unui Consiliu Superior şi liber consimţit de către Statele membre ale Federaţiei”, ci prin gruparea statelor mici şi mijlocii “în jurul unui mare stat, al unui «popor puternic şi luminat» jucând rolul de nucleu central al asociaţiei federative. Adeziunea continuă a altor state va duce la Societatea Naţiunilor Europene”[11].

Concluzia lui F. Brădescu la prezentarea acestei concepţii kantiene este nemiloasă, în luciditatea ei: “Stranie concepţia care, aplicată în litera ei, ar incita marile puteri să ralieze în jurul lor cât mai multe popoare mici cu putinţă; s-ar putea ajunge la actuala rivalitate a blocurilor”[12]. Sunt trecute, în fine, în revistă concepţia lui Alexandru I, ţarul Rusiei exact în perioada războaielor lui Napoleon, din care va ieşi, vai, nu o Federaţie europeană, compusă din “uniuni federative, destinate să reziste atacurilor belicoase” ci un Condominium al marilor puteri. În fapt, în 1815, “după debarcarea lui Napoleon şi înfrângerea sa la Waterloo, Ţarul Alexandru prezintă un nou plan de organizare a Europei, care va rămâne cunoscut în istorie sub numele de «Sfânta Alianţă». Acest act este impregnat de precepte biblice şi aspiră la dreptate, la pace şi la caritate creştină”[13].

Brădescu nu ezită să remarce diferenţa ireductibilă dintre un astfel de plan şi ideea de Federaţie Europeană. Conceptul politic al Sfintei Alianţe deschidea o epocă nouă, a “marilor puteri”, pe care o va lichida perioada celor două “superputeri” postbelice. Sfânta Alianţă avea un spirit de castă. “Era solidaritatea Coroanelor şi nu a Naţiunilor”, cum remarcă Faust Brădescu. “Marele defect este că puterile secundare nu au aproape nici un rol în această organizare nouă a Europei. Este o dictatură a marilor puteri. Ţarul Alexandru insistase asupra ideii de solidaritate a puterilor, fără discernământ, dar subtilul Metternich ştiuse să impună principiul Directoratului adică al dominaţiei marilor puteri”[14]. Aceste cuvinte lucid amare ale lui Faust Brădescu sunt valabile din 1815 şi până azi.

Conferinţa a II-a este consacrată ideii federaliste în primele patru decenii ale secolului al XX-lea. Ajuns, cu acest excurs asupra ideii federaliste, in pragul mileniului al III-lea, Faust Brădescu este somat să constate permanenţa unei idei pe o durată de 700 de ani. “Învăţătura pe care o putem trage din această eternă renaştere a ideii federaliste sub regimuri politice diferite şi sub presiunea mentalităţilor profund şi perpetuu modificate, este că o idee, oricare ar fi aceasta, este o forţă care domină timp şi spaţiu”[15]. Precum am spus, la începutul acestor reflexii asupra chestiunii ridicate de conferinţele politologului român, o idee îşi poate schimba “regimurile funcţionale” (L. Blaga) în timp şi spaţiu, în funcţie de mutaţiile atitudinii creatoare care se descarcă sub forma ei. Nu trebuie să ne mire că nu se împlineşte ca atare, într-un loc anume ori într-o epocă anume. Ea va rămâne între tiparele atitudinale care dau expresie unor adânci năzuinţe, precum pacea şi armonia, unitatea şi ordinea etc. Faptul că în antichitatea grecească aceeaşi idee a îmbrăcat formula Amphictyoniilor, a asociaţiilor de state greceşti, ori la startul secolului XX, formula Statelor Unite al Austriei Mari, într-un proiect federativ, pe care, din păcate, prelegerile lui Faust Brădescu nu-l consemnează, în contextul Europei postrenascentiste, formula mereu relansată a unei Federaţii Europene ţine de o anume relaţie dintre un agent anume şi spaţiul geopolitic pe care-l vizează. Faptul că ieri, ca şi azi, ideea nu capătă o întruchipare corespunzătoare, ţine de coeficientul ei utopian, adică de gradul distanţării imaginare a aceluiaşi actor de principalele procese şi mişcări spirituale care, în mod real, modelează ori desfigurează “spaţiile”. Aşa s-a întâmplat cu ideea federalistă în secolul al douăzecilea. Primul deceniu al secolului a fost un deceniu al “fericirii”. Este belle-epoca sfârşitului şi a începutului de secol. În acea conjunctură de linişte se afirmă “stilul 1900”, romantismul popular, secession-ul. “Era, s-ar putea spune, o antantă spirituală, în bucuria de a trăi şi a iubi valorile supreme ale unei civilizaţii. Era ceea ce Dumont, în cartea sa “Evoluţia spiritului european”, a numit, cu atât bun-simţ, COSMOPOLIS. Adică epoca în timpul căreia domeniul culturii este complet detaşat de cel al politicii şi, în mândria sa independentă, planează într-un cosmopolitism al inteligenţelor şi talentelor. Ce frumoasă epocă pentru a pune în operă o idee de anvergură continentală! (…) Din nenorocire, momentul propice a fost pierdut”[16]. Vom încerca, în ceea ce ne priveşte, să indicăm câteva dintre cauzele eşecului. În fond, cum o să arătăm mai jos, acel câmp stilistic prin care triumfase pentru o clipă, o atmosferă de iluzorie linişte şi fericire, din care părea să se nască o epocă în care nostalgia şi valsul, sentimentele şi bucuriile simple, decorativismul menit să încânte rapid ochiul din frontoanele caselor unei clase mijlocii se livrează desfătării privirilor şi senzualismelor discrete, mai mult anunţate decât “consumate”, acel câmp de viaţă n-avea cum să dureze fiindcă lumea europeană nu-l cucerise şi deci nu-l merita.

Ea traversase şapte sute de ani de istorie cu aceeaşi dezunire lăuntrică pe care n-o va istovi nici “antanta spirituală în bucuria de a trăi şi a iubi valorile supreme ale unei civilizaţii”, nici valsul căruia i se livrase cu frenezie acea clasă ce se credea ocolită de nenorociri, o lume al cărui simbol real a fost celebrul transoceanic, Titanicul  uitării de sine şi al catastrofei. Acea dezunire lăuntrică arată mai degrabă o lume livrată războiului şi nefericirii, decât păcii şi armoniei universale cum visase o clipă noul cosmopolis. De altminteri, neliniştea dinaintea furtunii se iscase tocmai în mediul acelor intelectuali din care se şi zidise unicul cosmopolis, de care Faust Brădescu crede că ar fi atârnat şansa unei Federaţii. În realitate, acei “intelectuali” teribili, se imaginaseră şi ei foarte apropiaţi de Pământul făgăduit şi au fost chiar foarte vrednici în a-şi fabrica vehiculele care urmau să-i treacă pe noul tărâm. Aceste vehicule au fost Internaţionalele special fabricate, de care este aproape copleşit începutul de secol. Lumea aceea a “societăţii înalte” uitase că pluteşte peste oceanul popoarelor, aşa cum, atunci când s-a îmbarcat pe Titanic, nu-şi imaginase o clipă că din abisalitatea oceanică o va întâmpina o forţă, un factor  cauzator de catastrofă. Aşa s-au născut internaţionalele, precum Titanicul şi tot ca acesta au fost lovite de factorul scufundat spre a fi ele însele scufundate. Aceste internaţionale sunt factorul care furnizează explicaţia eşecului ideii federative în primele decenii ale secolului douăzeci. Lor le-au stat asociate marile panidei şi acea realitate teribilă, Mitteleuropa, pe care “analiştii” o ignoră din nou, dar care împreună cu panideile şi cu marile internaţionale compun explicaţia marilor dezastre ale Europei şi, deci, a eşecului ideii federative. “Marile puteri” s-au livrat acestor noi “organizaţii” şi, în cele din urmă, au trebuit să constate şi ele, neputincioase, fatalitatea dezastrelor.

Vom întoarce, aşadar, analiza lui Faust Brădescu spre cei trei factori, care în lumina cercetărilor noastre, ar putea oferi explicaţia pentru eşecul de mari proporţii al ideii federative în secolul al douăzecilea: internaţionalele, Mitteleuropa, panideile (la care se adaugă puterile mari din spatele lor), persistenţa imperiului soteriologic în răsărit. Ideea federativă a fost, aşadar, strivită exact de procesul ce părea menit s-o impună: Internaţionalizarea vieţii politice a Europei. Ne vom referi pe rând la aceste mari faţete geopolitice ale lumii noastre fără de care nu putem da nici cele mai vagi indicii cu privire la şansa ori neşansa unui proces ca acela al integrării europene. Vom începe prin a examina chestiunea panideilor şi, în legătură cu aceasta, a panideilor mitteleuropene şi panslavă, ce par să renască după căderea zidului Berlinului; examinarea acestora ne va prilejui o prezentare a geopoliticii Rusiei așa cum reiese aceasta din analizele geopolitice ale lui A. Dughin, iniţiatorul partidului eurasiatic, menit a resuscita organismul soteriologic al Eurasiei. În fine, din raţiuni de spaţiu, vom cerceta în altă parte, chestiunea Internaţionalelor şi, corelativ, examinând aici doar chestiunea naţiunii şi a statului naţional în contextul globalizării, prilej nimerit pentru a examina cu oarecare stăruinţă atât teoriile globalizării cât şi pe cele ale naţiunii şi naţionalismului, prin câţiva dintre exponenţii de seamă ai acestora.

 

[1] Pluralul este folosit pentru a sugera că adâncul insondabil al spiritului omenesc se „recompune” ca profunzime a sufletului cu fiecare latență sufletească prin efectul inițiativei actualizatoarea psihicului uman (acte creatoare, manifestări ale omului ca ființă credincioasă, capabilă să se relaționeze cu Dumnezeu și să se angajeze cu tot sufletul în relația cu semenii etc.).

[2]Trei conferinţe despre ideea fe­de­rală, mss., p. 5, Conf. I.

[3] Conf. I, p. 6.

[4] M. Joiţa, Teză de doctorat, p. 182.

[5]  p. 182, M. Joiţa.

[6] Cf. “La Translatio Imperii selon la Panegyricum et la Monarchiarum Physico Examinatio 1714 de Démèter Cantemir, prince de Moldavie. De la prophétie de Daniel à la philosophie naturelle de  l’histoire” în “Attidel III SeminarioInternazionale di StudiStorici, Da Roma alla terza Roma, 21-23 aprilie 1983, p. 584, citat de M. Joiţa în op. cit.

[7] cf. Les empires mésopotamiens. Le concept d’empire, Paris, 1980, p. 25-47, citat de M. Joiţaînop.cit., p. 184, mss.

[8] cf. M. Joiţa în op.cit., p. 185.

[9] apud ibid., p. 185.

[10] Conf. I, p.7.

[11]  Conf. I, p.10.

[12] p. 10, ibid.

[13] p.11, ibid.

[14] p. 11, ibid.

[15] ibid., p. 13.

[16] Conf. II, p.14.

 

Textul de față este preluat din volumul Geopolitica noului imperialism (Ilie Bădescu, Lucian Dumitrescu, Veronica Dumitrașcu), apărut la Mica Valahie, 2010 (ISBN 978-973-7858-51-1).

Ilie Bădescu (n. 1948) este sociolog și geopolitician român.Doctor în sociologie, profesor universitar, fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București. Este autorul mai multor studii și monografii (printre care Sincronism european și cultură critică românească (1984), Tratat de geopolitică (2004), Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone (2008), precum și coautor al cărților Geopolitica integrării europene (2002), Sociologia și geopolitica frontierei (2 vol., 1995). În 2002 a fondat Revista de sociologie, geopolitică și geoistorie. Este autor al cărții „Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică “ și unul dintre inițiatorii unei direcții distincte în studiul societății: sociologia noologică

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest