Fatalitate și progres

Schuon

Fatalitate și progres: aceste două cuvinte sugerează prin ele însele întreaga divergență care separă două concepții incompatibile ale civilizației, una normală iar cealaltă deviată, adică, una bazată pe știința metafizică a posibilităților iar cealaltă pe uitarea acestei științe. Ceea ce constituie într-adevăr esența însăși a civilizațiilor de origine antică – și vorbim aici despre civilizații ca atare, adică privite doar din unghiul de vedere al existenței lor umane, sociale, istorice – este faptul că ele sunt ordonate în așa fel încât să realizeze echilibrul perfect și astfel un maximum de stabilitate; profund „realiste”, ele se conformează posibilităților planului lor de existență, sacrificând inevitabil excepția legii generale și secundarul esențialului. Civilizația occidentală modernă, dimpotrivă, nu ține deloc seama de ceea ce este posibil și de ce nu este și înlocuiește principiile ineluctabile prin simple aspirații; puțin contează de altfel dacă ea se reclamă de la „idealism” sau de la „realism”, fiindcă primul va fi mereu deasupra posibilităților umane colective, iar cel de-al doilea sub posibilitățile umane pur și simplu; într-un cuvânt, aceste aspirații vin împotriva realului, și nu poate fi altfel, devreme ce nu răspund, în final, decât unor dorințe individuale. Această respingere a principiilor normale este consecința inevitabilă a respingerii tradiției care este singura capabilă să dea unui grup uman cadrul conform cu posibilitățile sale; acest cadru – garanție indispensabilă a echilibrului și stabilității – odată rupt, orice aspirație individuală și individualistă, oricât de himerică ar fi, poate să-și dea curs liber și poate decide „în mod ideal” cu privire la posibilitatea umană, terestră, cosmică.

Nu este desigur greu să constatăm în vechile civilizații greșelile, abuzurile și ciudățeniile (1) care se găsesc fatalmente în cadrul lor, „Doar Dumnezeu singur fiind bun”, cum spune Evanghelia; este mai greu să spui cum anume aceste vicisitudini ar fi putut fi evitate în fapt, adică „realmente”, nu la modul „ideal”. Reproșul pe care am putea să-l facem moderniștilor nu este de a constata „slăbiciunile” și „duritățile” care se produc în sânul civilizațiilor tradiționale – căci nu putem reproșa cuiva că vede un lucru care există – ci de a concluziona că acele civilizații ar fi la modul global inferioare; or, pentru a avea dreptul de a judeca astfel, lumea modernă ar trebui să posede ea însăși valorile spirituale – deci fundamentale – ale oricărei civilizații normale, ceea ce cu siguranță nu este cazul, sau, cu alte cuvinte, ar trebui să demonstrăm cum este posibil ca spiritul uman să-și îndrepte întreaga atenție asupra domeniilor celor mai divergente, sau cum anume o civilizație poate împăca practic progresele moderne – fructe ale atâtor eforturi intense condiționate de o supraestimare a lucrurilor terestre – cu un spirit contemplativ, adică orientat spre realitățile transcendente și în consecință indiferent cu privire la lucrurile din această lume. Căci întreaga problemă se reduce în cele din urmă la alternativa următoare: fie lumea modernă posedă valorile spirituale ale civilizațiilor normale, iar în acest caz, ea poate cita ca exemplu progresele sale pe care, atunci când le izolăm artificial de ambianța lor de lucruri înrudite, sunt incontestabile; fie lumea modernă nu posedă acele valori, dar atunci este lipsită de singurul element care dă un sens vieții și o face demnă de a fi trăită; în acest din urmă caz, chiar progresele sale reale se reduc la neant, fiindcă nu există o măsură comună între scopurile ultime ale omului pe de o parte și binele său terestru și animal pe de altă parte, „bine” pe care lumea modernă nu-l realizează de altfel decât într-o manieră provizorie și în orice caz foarte relativă. În ochii unui om conștient de această prăpastie, progresele științifice de exemplu nu ar putea avea valoare decât cu condiția de a fi fructul unei civilizații inspirate de realitățile spirituale și îndreptate spre acestea, și de asemenea cu condiția să nu fie neutralizate, adică anulate finalmente, fie prin alt soi de „progres” cu sens contrar „binelui”, fie printr-o calamitate venită din aceea că nu s-a ținut deloc cont, construind o „lume nouă”, sau mai degrabă demolând una veche, de ceea ce este posibil; dacă deci progresele, chiar cele care sunt cele mai reale atunci când le considerăm izolat, vin cu necesitate împreună mai întâi cu uitarea și disprețul valorilor spiritului, apoi cu „progrese” negative care le neutralizează pe cele pozitive, și în al treilea rând, cu calamități care sunt reacțiile cosmice inevitabile unor întreprinderi în definitiv imposibile, este evident că așa-zisele progrese nu pot fi considerate pe drept cuvânt ca niște criterii de superioritate pentru civilizația care le-a conceput.

Rezultă din ceea ce am spus că o civilizație care comportă premisele ce fac posibile, de exemplu, puternice forțe terapeutice, va comporta în același timp premisele necesare pentru inventarea mijloacelor de distrugere nu mai puțin puternice; astfel, un progres ce permite eradicarea epidemiilor se va plăti fatalmente – dincolo de calamitățile datorate suprapopulării – printr-un „progres” permițând aneantizarea unor popoare întregi, și toate vorbele mari despre binefacerile „științei” sau miracolele „geniului uman” nu vor schimba nimici aici; pe de altă parte, aceste mijloace terapeutice însele, pentru a ne limita doar la acest exemplu, vor provoca inevitabil, prin reacție cosmică, apariția unor noi maladii; în fine, faptul de a fi putut inventa mijloace atât de extraordinare implică cu necesitate o atitudine mentală incompatibilă cu ceea ce Evanghelia numește „singurul lucru necesar”, termen pe care trebuie să-l înțelegem de o manieră serioasă și nu vagă cum îl înțeleg cei care, cu scopul de a concilia în aparență antagonisme ireductibile și de a conforma totul intereselor lor materiale și sentimentale, se apucă să reducă sacrul la proporții „burgheze”, deci inofensive și mediocre.

În orice perspectivă tradițională, criteriul decisiv împotriva așa-ziselor „progrese” constă în faptul că era imposibil ca ele să fie realizate fără a sacrifica pe scară largă „singurul lucru necesar”, adică singurul care dă un sens vieții.

2

Trebuie să ne oprim o clipă asupra unui alt aspect al relativismului progreselor, și care este următorul: „erorile științifice” datorate unei subiectivități colective – de exemplu cea a genului uman și al ființelor terestre în general care văd Soarele mișcându-se în jurul Pământului – traduc un simbolism adevărat, și prin urmare „adevăruri”, acestea rămânând totuși independente de simplele fapte care le vehiculează de o manieră cu totul provizorie; experiența subiectivă, ca cea pe care am menționat-o ca exemplu, nu are evident nimic întâmplător. Este „legitim” pentru om să admită faptul că Pământul este plat, fiindcă așa este, empiric vorbind; dimpotrivă, este complet inutil să știm că el este rotund, fiindcă această cunoaștere nu adaugă nimic simbolismului aparențelor, ci îl distruge în mod inutil și îl înlocuiește cu un altul care nu poate exprima decât aceleași adevăruri, dar prezintă inconvenientul că este contrar experienței umane imediate și generale. Cunoașterea faptelor pentru ele însele nu are, în afara aplicațiilor științifice interesate, nicio valoare; cu alte cuvinte, fie ne situăm în Adevărul absolut, și atunci faptele nu mai contează deloc, fie ne situăm pe terenul faptelor, și atunci suntem în orice caz în ignoranță. Dincolo de acest lucru, trebuie să spunem și că distrugerea simbolismului natural și imediat al faptelor – cum ar fi forma plată a Pământului sau mișcarea circulară a Soarelui – antrenează grave inconveniente pentru civilizația unde are loc, așa cum o arată deplin exemplul civilizației occidentale.

3

Modernii privesc cu plăcere drept criterii ale civilizației lucruri care sunt independente de această problemă, și care corespund pur și simplu propriilor lor dispoziții, chiar „idealului” la modă: de exemplu, vom spune despre cutare popor civilizat că nu este așa „fiindcă face cutare sau cutare lucru” (2), în vreme ce nu există totuși decât o singură concluzie logică de tras din faptul că poporul vizat acționează într-un anume mod: este vorba chiar despre faptul că așa poate acționa un popor civilizat, chiar dacă ni se pare regretabil sau nu. Civilizația este prezența anumitor factori pozitivi; niciun factor negativ n-o poate schimba, indiferent ce ar fi.

Abuzurile pe care le întâlnim în toate vechile civilizații sunt inevitabile, fiindcă „răul” fiind implicat în existența însăși, este inerent oricărui lucru (3) și nu poate să nu se manifeste într-un fel sau altul (4); aceste abuzuri, ca de exemplu cele care s-au „încrustat” în sistemul hindus al castelor, ar fi evident susceptibile de a fi eliminate – iar astfel de fapte s-au produs în istorie (5) – dar cu condiția să pornim „din interior” sau de la „conținutul spiritual” al civilizației vizate (6). Lucrul acesta ar presupune totuși, în majoritatea cazurilor, o întoarcere a colectivității înseși la acea „sursă vie”; ar fi vorba deci, în circumstanțele ciclice prezente, de a reveni pur și simplu la epoca de aur, ceea ce, din păcate, este imposibil. Dacă orice reformă trebuie să vină „din interior”, adică din „inspirație”, în sensul strict spiritual al cuvântului, și nu „din exterior”, adică dintr-un „raționament” eminamente failibil, este pentru că, într-o civilizație tradițională totul vine „din interior” și nu există altă sursă legitimă pentru inițiativele umane; a aboli această lege înseamnă a deschide ușa tuturor părerilor și, în consecință, a livra civilizația întreagă  capriciilor „gândirii” umane.

Unii se vor mira fără îndoială de indiferența pe care marile spirite au demonstrat-o pentru vicisitudinile umane ale lumii în care au trăit; există în această atitudine o dublă motivație, și ceea ce am spus până acum permite deja să întrevedem temeiul ei: mai întâi, multe vicisitudini în corpul unei lumi tradiționale trebuie privite ca „rele mai mici”, adică acele canale necesare ale calamităților în sine inevitabile, dar susceptibile de a fi reduse la minim; aici este un punct de vedere pe care modernii nu l-au înțeles niciodată, fiindcă ei nici măcar nu știu că există în cosmos lucruri care nu pot fi evitate cu niciun chip, și a căror suprimare aparentă și artificială nu antrenează decât reacții cosmice de mai mare amploare; în al doilea rând, în fine, indiferența spiritelor față de aceste contingențe se explică printr-o atitudine pe care am menționat-o deja mai sus, și care constă în a dori să surprinzi răul la rădăcina lui, adică să însănătoșești lumea nu risipind energiile în eforturi fragmentare și până la urmă iluzorii, ci întorcându-te direct la sursa însăși a binelui, care este Spiritul pur, singurul perfect.

Nu există deci, în definitiv, decât două posibilități: civilizație integrală, spirituală, implicând abuzuri și superstiții, și civilizație fragmentară, materialistă, progresistă, implicând anumite avantaje lumești, dar excluzând ceea ce constituie rațiunea suficientă și ultimă a oricărei civilizații. Istoria dovedește că nu există altă alegere. Restul e retorică și himeră.

 

Note

(1) Este evident că noi înțelegem prin „greșeli” sau „abuzuri” lucruri reprobabile în ele însele și, ceea ce este același lucru, reprobabile din punctul de vedere al civilizației în care se produc, și nu lucruri care nu apar ca abuzuri decât oamenilor străini de acea civilizație. Intenționat spunem aici „civilizație” și nu „tradiție”, căci la rigoare unei tradiții nu i se pot atribui greșeli. Într-un sens apropiat, taoiștii spun că „numai eroarea se transmite, nu și Adevărul”.

(2) Este o eroare analoagă care a făcut să-i considerăm pe indienii din America de Nord, una dintre cele mai nobile rase care au trăit vreodată, ca pe niște sălbatici, în vreme ce în realitate, departe de a fi degenerați, ei erau comparabili vechilor germani sau mongolilor de dinainte de budism, sau beduinilor, pe care chiar îi depășeau prin intensitatea vieții lor spirituale.

(3) Este sensul cuvântului evanghelic: „Ce numești bine? Doar Dumnezeu e bun”, și de asemenea cel al formulei fundamentale din Islam „Nu există divinitate în afara Singurei Divinități”.

(4) Am putea spune același lucru și despre lumea modernă însăși, dar aplicând la un cu totul alt nivel acest fapt, la fel cum, la un nivel care va fi la antipozii a ceea ce am luat în considerare, același adevăr va fi valabil și pentru vârsta de aur sau chiar pentru Paradis. Vicisitudini comparabile celor de care suferă ad intra lumile tradiționale ale Orientului existau evident și în Europa medievală; departe de a fi cu adevărat „anihilate” de revoluția modernă, ele au fost înlocuite de altele, adesea mai puțin vizibile fiindcă se situează insidios pe plan spiritual, dar cu atât mai nefaste pentru om ca ființă nepieritoare.

(5) Au existat, într-adevăr, în toate timpurile, reforme care au îmbrăcat un caracter tradițional ortodox; „reformă” nu este deci deloc sinonim cu „heterodox”, dar aceste reforme emanau mereu de la suflete mari și sfinte care nu au făcut nimic care să fie în contradicție cu principiile imuabile, sufletele acestea devenind ele însele „incarnații” ale unor atari principii.

(6) „Reformatorii” heterodocși par a face la fel, adică se bazează pe un purism filosofic care în realitate nu este decât foarte exterior și nu are nimic de-a face cu adevăratul „spirit”.

 

Études Traditionnelles, iulie-august, 1947

Trad. Cristi Pantelimon

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest