Fascismul între Occident şi Orient. Raporturile dintre regimul lui Mussolini şi naţionaliştii orientali: o pagină de istorie uitată

Mussolini_spada_islam

La sfârşitul anilor ’20, fascismul căuta a avea raporturi stabile, într-o perspectivă anticapitalistă şi anticomunistă, cu mişcările naţionaliste din Orientul Mijlociu şi din Extremul Orient, aşa cum dovedesc contactele cu naționalismul hindus, vizitele lui Gandhi şi Tagore în Italia…

În timpul vizitei sale în Libia, între 12 şi 21 martie 1937, Mussolini a primit sabia islamului din partea şefului de stat arab Yusuf Kerbish. Decernarea acestei săbii nu a fost doar un act formal sau simbolic, ci şi un act politic: ,,Musulmanii văd în tine’’, îi spunea Kerbish lui Mussolini, ,,un mare om de stat ce ne ghidează destinul cu mână forte’’.

În acelaşi timp, în afara acestui gest simbolic şi politic, istoria raporturilor dintre Mussolini şi Orient, dintre fascism şi naţionalismul arab, chinez, indian şi japonez a început înainte de 1937. În ziua următoare fondării ,,fasci di combattimento’’, viitorul Duce anunţă în coloanele ziarului ,,Popolo d’Italia’’, în data de 26 august 1919, că ,,fără a dori a întoarce spatele Occidentului, politică externă a Italiei se va întoarce către Orient , din Albania până în Japonia’’.

În timpul regimului său, am văzut naşterea, în 1933, a ,,Institutului Italian pentru Orientul Mijlociu şi Extrem’’. Înaintea acestuia, în 1932, o revistă bitrimestrială a văzut de asemenea lumina zilei, fiind intitulată ,,L’Avvenire Arabo’’, nemaivorbind de faptul că Radio Bario emitea în arabă.

La sfârşitul anilor ’20, fascismul căuta a întreţine raporturi stabile cu mişcările naţionaliste orientale şi în special cu cele indiene. Italia i-a primit pe Gandhi şi pe Tagore. Regimul atribuia o atenţie deosebită intereselor italiene în China, interese ,,capabile să se dezvolte’’, aşa cum îi scria Ducele ambasadorului Aloisi în data de 18 octombrie 1928. Trebuie de asemenea a aminti contactele dintre Italia fascistă şi Emirul Chekib Arslan, dar şi Muftiul Ierusalimului. Toate aceste fapte, astăzi uitate sau ignorate, mărturisesc importanță reală pe care fascismul o acorda politicii externe a Italiei în Orientul Mijlociu şi în Extremul Orient. Am spus şi am scris des că politica externă a regimului mussolinian în Orient era o armă folosită pentru a agasa puterile occidentale. E evident: machiavelismul mărturisit al Ducelui permite această interpretare, dar, în acelaşi timp, îmi pare imposibil a nega excelenţăaori pertinență tentativelor fasciste de penetrare a Yemenului, Egiptului, Palestinei, Irakului sau Arabiei Saudite.

În realitate, istoria acestor raporturi dintre fascism şi Orient revelează, încă o dată, cezura existentă între teoria fascistă şi praxisul mussolinian pe toată durata anilor ’20.Teoria fascistă ce reclamă o apropiere între Orient şi Occident într-o perspectivă anticapitalistă şi anticomunistă se va vedea sacrificată pe altarul unei practici colonialiste cu faţă umană străină în acelaşi timp de proiectul unei noi culturi şi ordini politice internaţionale. Acest proiect se înscria în filonul ,,fascismului universal’’, gândit de către Arnaldo Mussolini, gânditor al mişcării foarte atent la vicisitudinile politice ale vastului Orient. Acest ,,fascism universal’’ se dorea o forţă alternativă atât în faţa rasismului nazist cât şi în faţa exploatării colonialiste generalizate , practicată de către democraţiile capitaliste, după modelul englez.

În această opoziţie față de Anglia găsim substratul politic şi cultural al raporturilor dintre fascism şi Orient. În timp ce, în data de 22 decembrie 1933, 500 de tineri dau startul, în sala Iulius Cezar a Capitoliului, ,,săptămânii romane de studii orientale’’, Benito Mussolini, deschizând lucrările, declara că ,în antichitate, Roma crease în Mediterana un imperiu ce făcea legătura între Orient şi Occident, dar că, în secolele următoare, această continuitate a fost întreruptă. Orientul nu fost considerat atunci decât o sursă de materii prime sau un ansamblu de piețe de desfacere. Împotriva acestei stări de fapt, fascismul înţelegea a reacţiona şi a dezvolta un proiect unificator. Mai mulţi studenţi orientali răspund cu entuziasm vorbelor Ducelui, printre care o studentă indiană, un studient sirian şi un altul iranian. Însă, urmările acestei ,,săptămâni romane’’ nu corespund deloc promisiunilor făcute, deoarece cultura naţionalistă şi, pentru a vorbi ca şi Renzo De Felice, cultura naţional-catolică, va bloca drumul ,,modernităţii’’ dorite de către fascism de la început şi pe care o purta literalmente în genele sale. Compromisul dintre fascism şi naţionalismul italian clasic va împedica, în ultimă instanţă, ieşirea lui Mussolini din blocajul politicii obişnuite a Italiei în Mediterana orientală. Acest blocaj s-a dovedit a fi real în ciuda speranţelor născute de Duce în lumea arabă, speranţe ce fuseseră traduse perfect de către intelectualul libanez Amir Er-Reihani în coloanele ,,Avveniro arabo’’: ,,O singură măsură pentru justiţie. O singură măsură pentru respect. O singură măsură pentru interes. Observ astăzi în Italia lucruri ce ne încurajează a crede că principiile fasciste ori, mai bine, noile directive politice ale Ducelui sunt mai apropiate de normele fundamentale ce ar trebui să domine raporturile umane şi internaţionale’’.

Roma fascistă ar fi putut şi ar fi trebuit să devină un punct de sprijin sigur pentru suveraniștii arabi. Aceia ce considerau fascismul în termeni universali considerau sincer naţionalismul arab ca fiind un aliat în bătălia culturală şi politică împotriva marxismului şi capitalismului, în afirmarea unui ideal de dreptate socială şi etică. Exemplul paradigmatic al acestui ideal era reprezentat în acea perioadă de mişcarea ,,Egiptul Tânăr’’, fondată în 1933. Această mişcare avea un şef foarte tânăr, Ahmad Hussein. Ea dispunea de o structură paramilitară formată din echipe, din soldaţi politici în cămăşi verzi, salutând cu braţul drept în stil roman. Un alt exemplu: raporturile dintre Italia şi Marele Muftiu al Ierusalimului, Hadj Amin Ali al Husseini, ce îi îngrijorau mult pe englezi. Aceste raporturi ne arată ce speranţe şi ce simpatii a suscitat fascismul în toate mişcările ce luptau pentru propria lor independenţă naţională.

Numai o istoriografie superficială şi tendenţioasă poate avea aroganţa de a declara astăzi, expeditiv, că acest aspect particular al fascismului istoric era rău-voitor atunci când acesta se aşeza ca legătură între Orient şi Occident, dovedind că realizase intuitiv, acum 70 de ani, că atitudinea lumii occidentale era dezastruoasă în această regiune importantă a lumii, unde îşi dorea a stăpâni de unul singur.

Eroarea istorică a lui Mussolini a fost aceea de a nu traduce în termeni politici, activi, concreţi şi coerenţi această intuiţie. Însă, această eroare trebuie atribuită lui Mussolini însuşi şi nu fascismului ca şi mod de gândire ori practică politică. ,,Obiectivele istorice ale Italiei poartă două nume: Asia şi Africa, Sudul şi Orientul (…); nu este vorba de cuceriri teritoriale, ci de o expansiune naturală ce trebuie a conduce la cooperarea dintre Italia şi naţiunile Orientului Apropiat şi Mijlociu. Italia este în măsură să îşi asume această funcţie. Poziţia sa în Mediterana, o mare destinată să îşi reia funcţia istorică de legătură între Orient şi Occident, îi dă acest drept şi îi impune această datorie. Noi nu avem nici o intenţie în a revendica monopoluri ori privilegii, dar dorim ca parveniţii, privilegiaţii şi partizanii status quo-ului să nu mai poată bloca din toate părţile expansiunea spirituală, politică şi economică a Italiei fasciste’’, declarase Mussolini. Fascişti renumiţi precum Carlo Formichi, Ettore Rossi şi Arnaldo Mussolini căutau a îmbina teoria cu practica propunând fascismul ca soluţie concretă şi actuală problemelor unui Occident în plină fază de îmbătrânire, căutând a conserva status quo-ul cu orice preţ, mergând spre un declin ineluctabil. În acelaşi timp, acest fascism se dorea o soluţie la problemele Orientului în plină efervescenţă, dorind a-şi crea un nou destin. Soluţia stătea într-un nou proiect politic, social şi cultural mondial capabil de a elibera ideile şi energiile noi din sânul naţiunilor tinere şi ,,proletare’’, atât în Occident cât şi în Orient.

Cel de-al doilea război mondial a avut cauze multiple şi, printre acestea, dorinţa naţiunilor conservatoare de a rezista acestui nou proiect politic de anvergură internaţională. O jumătate de secol de confuzie politică în Orient şi în Occident a urmat, o dezordine ce a dovedit cu vârf şi îndesat pertinență acestui proiect abandonat. Cu atât mai mult, după cel de-al doilea război mondial, Orientul (şi în special lumea arabă) n-a încetat a cauta soluţii pentru rezolvarea problemelor sale, încercând în special calea socialismului naţional, ce prezintă anumite similitudini cu fascismul (mişcarea Baath ne arată că realizarea socialismului este o necesitate cu condiţia să răsară din sânul naţiunii arabe, adică negând conceptul luptei de clasă şi prezervând proprietatea ca un drept natural garantat, dar contestând în acelaşi timp sistemul capitalist).

Însă, istoria, apogeul şi declinul baathismului constituie o altă tematică, pe care vom putea avea ocazia în curând să o abordăm.

 

Trad. Radu Simion

http://www.voxnr.com/cc/d_italie/EkpklyuEkuyiGFFQzN.shtml

 

1 comentariu

  1. Pingback: Cristi Pantelimon: Jean Thiriart și geopolitica Imperiului European – Punctul Critic

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest