Falsele alianțe

Lohausen

Rusia nu va ieși deplin la liman decât în ziua în care va avea Germania în totalitate. La rândul său, peninsula europeană nu-și poate salvgarda independența decât cu condiția să înglobeze, și ea, întreaga Germanie, iar aceasta din urmă nu este capabilă să-și îndeplinească misiunea decât dacă poate considera ca pe al său și spațiul rus și spațiul occidental. Căci rolul său este de a le uni pe cele două. Or, soluția din 1945 (divizarea Germaniei) blochează în același timp totul; ea refuză fiecăruia ceea ce îi revine: Germaniei faptul de a fi în fine o posibilă punte, Europei libertatea necesară, Rusiei accesul la Atlantic. Germania este limitată la o îngrădire care nu este potrivită pentru ea, Europa occidentală nu este decât un cap de pod american și Rusia nu și-a atins încă scopul.

Această triplă încurcătură își are originea în alianțele eronate: de la început ar fi trebuit ca Rusiei să i se deschidă porturile europene iar Europei imensitatea teritoriului rus, să se fi realizat unitatea continentului de la Atlantic la Pacific, întreprindere care, până acum, nu a reușit decât în America de Nord. Aici, ocupanții albi au avut nu numai avantajul unui continent mai mic, dar și pe acela de a nu întâlni nicăieri adversari de talia lor. În felul acesta, lor le-a fost suficient să-i exproprieze și să-i extermine pe proprietarii pământurilor care, în plus, erau mult mai puțin numeroși. Unitatea continentului american nu punea decât o problemă de morală, o problemă de aptitudine în a concilia concepția sa proprie despre drept și libertate cu aceea a condamnării la moarte a rasei roșii. Soluția la această dilemă nu a constituit nicio dificultate: Vechiul Testament furniza exemplele necesare. America a devenit ”americană” de la un ocean la celălalt.

Pentru a face la fel în Eurasia, ”Țarul tuturor Rusiilor”[1] a trebuit să înfrunte o lume ostilă și altfel mai bine înarmată. Singura sa șansă era aceea de a-i diviza pe adversari. Mai clar: să-l opună în mod inteligent pe vecinul cel mai îndepărtat vecinului cel mai apropiat. Rusia s-a apropiat la 2000 de km de Atlantic, adică patru cincimi din distanța Paris-Moscova. De trei ori în cursul acestui drum (în 1812, 1914 și în 1941), Anglia (mai târziu tandemul Anglia-America) i-a întins mâna Rusiei. De trei ori, armatele dușmane s-au decimat în avantajul puterii maritime care aștepta în umbră. În două reprize, Rusia a realizat câștiguri teritoriale, dar niciodată până în Marea Nordului, niciodată până în Mediterana. Fiecare strivire a unei părți de către cealaltă, cum ar fi strivirea francezilor sau a nemților de către ruși, nu a fost în intenția celor două puteri insulare. Nici măcar în 1945.

A asigura spatele cu scopul de a purta războiul pe mare: acesta era țelul lui Napoleon, ca și cel al lui Hitler. Ambii au eșuat din cauza frontului dublu. Paradoxul istoriei: cheia dominației mărilor se găsea în Rusia, cheia înfrângerii Rusiei se afla pe mare. Cel ce vrea să domine mările trebuie să-și asigure spatele pe continent și vice-versa. Puterea anglo-saxonă nu era periculoasă decât aliată cu Rusia. Nu putea fi deci combătută decât de partea unei Rusii aliate. Această alianță nu s-a făcut. Cel care, pentru a o pecetlui, ar fi invadat țara celuilalt, trebuia să vină ca eliberator și nu drept cuceritor. Or, în 1941, această ocazie extraordinară se oferea, fie și numai datorită terorii staliniste. A fost o ocazie unică ce a fost ratată fiindcă în mod clar doctrina politică a celui de-al Treilea Reich nu țintea eliberarea ci supunerea Rusiei.

Și totuși, ofensiva Wehrmachtului, în iunie 1941, a fost ultima tentativă de a da Europei, prin asocierea spațiului ruso-siberian, invulnerabilitatea unui veritabil continent. Această tentativă de a construi o putere mondială pe o bază europeană a fost în același timp ultima și cea mai promițătoare. Nu ambiția obiectivului a fost cea care a făcut-o să eșueze, ci maniera în care a fost concepută realizarea sa. Aceasta a fost în totul asemănătoare aventurii napoleoniene, 130 de ani mai înainte: a-l demola pe adversar prin distrugerea armatei sale. Pentru aceasta, Germania nu dispunea nici de oameni, nici de carburant și nici de vehiculele necesare. Atunci când, în 1941, Wehrmachtul a ajuns în fața Moscovei, el își terminase treaba: de aici înainte, ceea ce trebuia câștigat, nu mai erau bătăliile, ci oamenii. Era, încă de la început, condiția prealabilă oricărui succes durabil.

Această mare ofensivă spre Est nu avea sens decât acompaniată de tobele unui război psihologic inteligent și de fanfarele eliberării. Ea nu avea șanse de succes decât dacă era imediat reluată de o ofensivă de propagandă: constituirea unui contra-guvern rus, dizolvarea kolhozurilor urâte de către populație, repartizarea pământurilor către țărani, angajarea armatei lui Vlasov și a voluntarilor estonieni, letonieni, lituanieni, ucraineni, caucazieni etc… Lucrurile acestea nu au fost făcute, iar posibilitățile unei strategii incapabile de a trece la momentul prielnic de la o tactică pur militară la o strategie cu adevărat globală s-au epuizat dintr-odată. Operațiunea trebuia, foarte logic, să sucombe mai devreme sau mai târziu în fața triplei superiorități a spațiului, a numărului și a materialului.

Germanii au avut ocazia unică de a reconcilia dreptul cu forța, logica strategică cu cea politică, bunul simț al hărții și cuvântul de ordine al autodeterminării. Ei au renunțat cu toate acestea la singura armă miraculoasă pe care au posedat-o vreodată, deși acestei arme (dreptul la autodeterminare proclamat de către Wilson în 1918 și trădat în 1919) îi datorau cele mai frumoase succese ale lor, fără vărsare de sânge, din 1938. Ei erau singurii care se puteau angaja, fără a se teme, pe această cale: numai ei nu aveau antecedente. Italienii supuseseră Abisinia, japonezii Coreea, America își fondase ”fericirea” pe exterminarea rasei roșii, Anglia și Franța erau la acel moment primele două puteri coloniale ale globului. Încă din 1919, eșecul lor dădea o șansă Germaniei. Era acum timpul germanilor să fie pionieri. Acest faimos drept la autodeterminare putea schimba fața lumii. Dacă ei l-ar fi trădat, s-ar fi trădat pe ei înșiși și i-ar fi lovit frontal pe toți cei care ar fi fost gata să-i urmeze. Și care se angajaseră de partea lor pentru a apăra acest drept. De respectarea sau de nerespectarea acestui drept depindea succesul sau eșecul Germaniei. Doar încrederea popoarelor din Europa de Est în această ordine mai bună pe care germanii urmau s-o instaureze, doar concursul activ al rușilor și al ucrainenilor care, la început, au trecut cu sutele de mii de partea germanilor, numai acest lucru oferea o șansă de a desăvârși pătrunderea Wehrmachtului în profunzimea Estului și, pornind de aici, de a face din Germania și deci din Europa o fortăreață inexpugnabilă.

O mare întâlnire între germani și slavi, pe care de altfel nu o împiedică nicio graniță, îmbinarea spațiilor lor de viață respective, comparabilă cu cea a arabilor și berberilor în Africa de Nord, ar fi făcut posibilă o mai mare Europă care s-ar fi întins până în Siberia.

Germanii și rușii se completau din toate punctele de vedere. Spate în spate, ei erau invincibili, aceste două popoare care, după Dostoievski, erau ”destinate să schimbe fața lumii”. ”Germania, scria el, are nevoie de o alianță strânsă cu noi. Domeniul său este lumea occidentală, nouă ne lasă Estul”.

Pentru că cele două comandamente nu au fost la înălțime, cel german în 1941, cel rus patru ani mai târziu, Europa a rămas privată de întinderea necesară iar Rusia de liberul acces la Ocean. Din contră, ceea ce trebuia eliminat odată pentru totdeauna prin acest război a rămas intact: supremația talasocrațiilor anglo-saxone și ingerința lor permanentă în treburile continentului. Ele au obținut un răgaz de mai multe decenii.

Pentru Rusia, alianța anglo-saxonă nu va aduce o soluție veritabilă. Soluția era invers: alianța cu peninsula. De o parte, continent cu continent. De cealaltă, insulă cu insulă.

Tandemul germano-rus era pandantul tandemului americano-britanic. Desigur, în 1945, Rusia a câștigat Berlinul, Praga, Budapesta și Sofia, dar Copenhaga, Hamburgul și Constantinopolul, adică accesul la largul mării, au rămas în afară, Rinul și inima Europei neatinse. Rusia a rămas prizonieră continentului său. Alianța dintre puterea maritimă și puterea continentală era un non-sens. În timp, supremația pe mare și supremația pe continent nu se completează: ambele doresc coastele, dar numai una le poate avea.

Drumul Atlanticului trece pe la germani. Văzuți dinspre puterile maritime, aceștia din urmă barau drumul Moscovei. Aliați ai rușilor, germanii deveneau prelungirea Moscovei. Nimic nu se compara în putere cu o alianță Berlin – Sankt-Petersburg. Germanii și rușii țineau Europa la respect de o parte, Asia de cealaltă. Pentru Rusia, o atare asociere era mai inteligentă decât o asociere cu talasocrația anglo-saxonă. Iar pentru Germania, Rusia nu trebuia să-și închidă porțile, ci să le lase, dimpotrivă, larg deschise.

 

 

 

Trad. C. Pantelimon (Jordis von Lohausen, Les empire et la puissance, Le Labyrinthe, 1996, pp. 233-235)

[1] Titlul a fost purtat pentru prima oară de Ivan cel Groaznic, în 1547 (n. t.).

1 comentariu

  1. Pingback: Geopolitica globală – caruselul schimbărilor - ESTICA NEWS

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest