Expoziţia morţilor vii

Au trecut deja primele zile de la deschiderea expoziţiei itinerante „The Human Body” în cadrul Muzeului Antipa. Preţul mare al biletelor (între 32 şi 60 de lei – faţă de 10 lei, cât costă intrarea la Muzeul Satului sau 8 lei la Muzeul Naţional de Istorie) nu a descurajat publicul dornic de senzaţii tari. Muzeul de istorie naturală consacră acum spre contemplare o realitate care ține mai puțin de natură, și mai mult de… antinatură. Sau de natură moartă. Căci trupurile sau fragmentele de trupuri omeneşti expuse pot fi interpretate cel mult ca natură moartă, dacă cineva crede că le putem investi cu valoare estetică.

            Căci „fanii” expoziţiei susţin că aceasta nu are numai o valoare ştiinţifică, ci şi una estetică. Trupurile, muşchii, ţesuturile, nervii, oasele sau organele etalate întâmpină curiozitatea (atât de) avidă a spectatorilor cu dezvăluirea a ceea ce părea menit să fie ascuns vederii noastre. Desigur, „menit” este un concept care nu rezistă în faţa credincioşilor în atotputernicia omului şi raţiunii sale; menirea, spun ei, este invocată numai în absenţa curiozităţii sau, mai corect, a capacităţii potrivite de aflare a realităţii ascunse. Este un păcat, cred aceşti practicanţi ai religiei raţiunii, ca ceea ce poate fi dezvăluit public (adică tuturor, fără discriminare!) să fie ţinut ascuns de instanţe elitiste sau de caste profesionale. Pentru combaterea acestui mod de a păcătui încă întâlnit în lumea noastră, atât de modernă altfel, expoziţii ca „The Human Body” joacă rolul unei revelaţii: iată corpul uman pe dinăuntru! Iată minunea vieţii, mişcării şi acţiunii umane, descompusă în vederea noastră! Nu numai Dumnezeu ştie cum e posibilă viaţa! Nu numai medicina, antropologia sau alte ştiinţe de laborator trebuie să permită cunoaşterea acestei realităţi, ci ea trebuie depusă la îndemâna oricui; societatea deţine mijloacele prin care acest lucru este posibil. Cunoaşterea este, în sfârşit, democratizată!

            Numai că optimismul trebuie ponderat. În acest bilanţ, aparent pozitiv, al cunoaşterii trebui să fim atenţi la ce câştigăm, dar şi la ce pierdem. Corpurile expuse la Muzeul Antipa nu sunt planşe; nu sunt nici numai corpuri. Ar fi simplu să le considerăm doar atât. Acele corpuri sunt considerate mai revelatoare decât o planşă sau decât un mulaj întrucât au fost oameni; expoziţia este revoluţionară întrucât prezintă trupurile unor oameni morţi. Se pare că s-au făcut reproșuri autorilor și administratorilor acestei colecții din perspectiva „culegerii” materialului: se zvoneşte că morţii au fost deţinuţi chinezi, torturaţi sau ucişi în condiţii pe care nicio societate civilizată nu le tolerează. Este o problemă colaterală. Morţii-exponate, atât de bine conservaţi că par, pe alocuri, vii şi atât de utili ca informaţie anatomică poate că au avut de suferit în timpul vieţii; ei au însă, acum, o carieră de-sine-stătătoare. De altfel, se poate spune că acum începe pentru ei o a doua viaţă: iluzia viului nu este dată numai de tehnica prin care le-au fost conservate ţesuturile, ci şi de posturile în care sunt expuşi, dinamice, fireşti, aproape interactive. Sunt poziţii normale pentru oamenii vii – şi probabil că este normal să fie astfel, căci, în logica expoziţiei, în mesajul pe care aceasta îl transmite, omul viu nu este altceva decât un corp încă în viaţă. Sentimentele sunt empatice şi pline de încredere, căci frumuseţea interioară a omului nu mai este doar o metaforă, ci, iată, şi ceva extrem de material.

            Aceşti morţi vii perturbă, însă, reprezentările fireşti şi delimitările cunoscute între viaţă şi moarte: dacă morţii aceştia ne explică cum trăim, cine ne mai poate învăţa cum se moare? Chiar dacă sunt anonime, corpurile expuse la muzeu au fost oameni şi au avut – conform chiar principiilor umaniste – dreptul la viaţă. Cine le-a interzis dreptul la moarte? Oare dreptul la viaţă include şi obligativitatea unei vieţi prefăcute, asemenea animalelor împăiate din muzeele de istorie naturală în care îi găsim acum pe morţii-vii?

Moartea este unul dintre cele mai importante fapte generatoare de cultură din întreaga istorie a umanităţii. Nu intrăm nici măcar până în pragul interpretărilor pe care moartea le are din perspectiva culturilor. Amintim numai că Giambattista Vico observa, la 1725, că toate societăţile împărtăşesc trei instituţii, corespunzând unor predispoziţii general umane: religia, familia şi cultul morţilor. Aceste trei dimensiuni au structurat lumea, preponderent pe dimensiune spirituală.  Sigur că pozitivarea şi obiectivarea gândirii occidentale au contribuit la desacralizarea morţii şi la transferarea ei, din sfera religiei sau a culturii, înspre aceea a biologiei, medicinei sau igienei sociale; dar operaţia nu ar fi desăvârşită până ce moartea nu ar deveni insesizabilă celor vii. La o asemenea confuzie sau uitare contribuie expoziţia „The Human Body”: faţă în faţă cu morţii, oamenii nu mai percep moartea!

Inestetică, disconfortantă, neproductivă, moartea este expulzată din lume, este deposedată de instituţiile şi simbolurile sale, sustrăgându-i-se până şi cadavrele. Dar, cum viaţa nu este nesfârşită, trebuie să îi alegem un final agreabil. Opţiunile pentru substituirea morţii vin spre completare celor de substituire a naşterii. Donarea corpului sau a unor părţi din el, incinerarea sau mumificarea voluntară sunt câteva dintre propunerile pe care gândirea pozitivă le oferă decidenţilor. Rămâne de aflat totuşi, de aici înainte, dacă prin negarea morţii, societăţile sau persoanele vor reuşi să-şi alimenteze sursele de viaţă. În orice caz, se va ridica cel puţin o problemă de logică şi de definiţie: ce este viaţa în lipsa morţii? Poate o corporalitate de grad mai înalt – sau mai scăzut.

Epilog: Culturile avertizează că, în lipsa morţii, nici viaţa nu este posibilă. Moartea este legată de naștere: tot ce se naște moare și tot ce moare se regenerează. O cultură arhaică, cum este a noastră, o ilustrează în nenumărate feluri, printre care şi prin blesteme. Cel mai greu blestem meneşte nemoartea şi este proferat tocmai de mame, surse ale vieţii. Cea care dă viaţă poate refuza, ca maximă pedeapsă, moartea: „Pământul nu te primească,/Ţărna nu te mai voiască,/Lutu-afară te izbească!”

Însă când avem acces la contemplarea corpului nostru în toată splendoarea sa, nevie şi nemoartă, cui îi mai pasă de moarte? Dar de viaţă? 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest