Evocarea reminiscenţei perfecte: amintirea ca dat/dar

VIORELLA MANOLACHE

(fragmente) în Mioriţa Baciu Got, Istoria unui destin confiscat. Tatăl meu, martirul neştiut Viorel Baciu, prefaţă Vladimir Tismăneanu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013

Memoria funcţionează pe baza unor straturi succesive, de grosimi diferite. Urmând această denunţare, rândurile care urmează – în limitele unei apropieri sau depărtări de realitatea originală – vor recurge la o exfoliere a straturilor suprapuse ale evocării, a realităţii ca efect în priză directă, (i)mediat relaţiona(n)tă cu ceea ce rămâne ulterior unei existenţe reperabile şi fixate în cofraje istorico-temporale determina(n)te. De fapt, ricœur-ian, conturul unei schiţe fenomenologice a memoriei trădează conceptul de evocare drept proces de survenire actuală a unei amintiri, cu toată încărcătura resimţită dinspre mnēmēevocarea ca afecţiune, de altfel, un mod aristotel-ian de a spune fiinţa în multiple feluri.

Opţiunea acestor rânduri, pentru un decupaj fidel de amintire, nu poate părea surprinzătoare în măsura în care evocarea bunicului meu nu aminteşte/rememorează, ci, în limbaj augustin-ian, are în retenţie, deţine, tocmai prin nume (Viorel+l+a), amintirea în efectul său, asemeni coadei de cometă husserl-iene, subsumând amintirea ca dat/ dar al trecutului.

Cu referire la evocare-reamintire, Ricœur, pe urmele lui Edward Casey, ne avertiza că simpla evocare este un proces neutru, nemarcat, în calitatea de prezenţă în absenţă.

Doar aşa se pot justifica rândurile de faţă, cu recurs la memoria fericită, la amintirea în/ din spaţiul interiorităţii, ca mod (subiectiv) de a acorda doi termeni aparent opuşi – reflexivitatea şi mundanitatea; reflexivitate, pentru că trădează memoria în fază declarativă (memoria ca limbaj); mundanitate, pentru că se plasează în spaţialitatea trăită.

Mundanitate: cândva, nu departe de naşterea mea; undeva în Odorheiul-Secuiesc, într-un apartament ca o ţesătură strânsă, cu o pătură aşezată peste o canapea cu noduri trandafirii – roşii şi negre; un dulap maro ca o coajă de nucă imensă-nedesfăcută. Afară mai tot timpul, iarnă sau toamnă târzie. Bunicul meu – o amintire clară, cu cămaşă albă, un contur precis, situat, centrat, un punct de absorţie pentru aşezarea lucrurilor care îl înconjoară. Deasupra cămăşii un halat lung, strâns la mijloc – semn că există un mod de dăinuire a lucrurilor, de dimensionare a lor, fără graba de a le precipita, de a le scoate din domus-ul siguranţei lor intime. Braţe ferme, desfăcute egal. Un ceas de mână, cu curea lată şi strânsă la încheietura unde pulsul părea a măsura alunecarea secundelor. Privire adâncă, aproape ca o răbufnire de gânduri dozate echidistant. O osatură simetrică, cu fruntea deschisă, lăsată la vedere ca o pecete de carte. Dinţi dezveliţi, în colţul de sus, arămii ca lutul fierbinte, cu gust de pământ românesc.

Reflexivitate –articularea unui limbaj cu inflexiuni ardeleneşti neviciate, când vorbit, când adulmecat în cântare, aproape ca un gest ritualic, cu timbrul tare, apăsat, al ritmului melodiei ostăşeşti  Drum bun. Un limbaj cu valenţe de apartenenţă la o comunitate de destin, la un mod de a regândi istoria, ca refuz al comandamentelor tari ale politicului. Modelul vertical de a rezista presiunilor cu care opera „schema istorică răstur­nată“ confirmă limbajul – predică, însemnul liturgic de „a face istorie/a“ ca mod absolut creştin de a rezista/ierta.

Efectul acestei prime amintiri, traduse aievea ca terminus a quo al memoriei declarative, se încarcă de la ceea ce Aristotel denumea prin memoria reminiscenţei, ca mod înlănţuit şi necesar al sufletului de a se raporta la clipele de dinainte sau de după, ale unui înainte sau ale unui mai târziu. Spaţiului dinlăuntrul acestor borne i se adaugă poveşti/amintiri/ portrete care nu fac altceva decât să confirme prima amintire cu statut de amintire arhivată, de referinţă pentru sine: bergson-ian, amintirea presupune recunoaşterea unei experienţe absolut centrale, consolare a tuturor revenirilor la viaţă ale trecutului, care echilibrează ştergerea prin uitare.

O întrupare într-un model dăruit – cel al bunicului meu – panou central, de la care, prin numire şi amintire, fiinţa se tot adapă, făurindu-şi un destin care-şi poartă, la vedere, amprenta!

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest