„Europa” şi „Occidentul”: două concepte antagonice

646x404

Oamenii noştri politici şi intelectualii noştri vorbesc continuu despre Europa şi despre Occident, ca şi cum ar fi evident că prima este conţinută în întregime în cel de-al doilea. Occidentul, într-o atare accepţiune, ar indica astfel un ansamblu format din ţările Europei, mai ales ale Europei occidentale, şi Statele Unite ale Americii cu apendicele canadian. Cu alte cuvinte, Occidentul coincide cu NATO.

Dar, dacă examinăm originea termenului „Occident”, nu în sens geografic, evident, ci în sens politic, descoperim ceva foarte diferit de această accepţiune „NATO-istă”: la începutul sec. al XIX-lea, în SUA s-a născut această expesie nu pentru a îngloba Europa într-un context atlantic mai vast, ci, dimpotrivă, pentru ca tânărul stat american să se distanţeze în raport cu ţările vechiului continent.

 

Occidentul lui Jefferson

Întâlnim primele trăsături ale acestei distincţii în discursurile unui dintre cei mai interesanţi preşedinţi americani, Thomas Jefferson, a cărui a 250-a aniversare de la naştere a fost sărbătorită în 1993. Deja în 1808 Jefferson afirma că America era o „emisferă separată”; apoi, în 1812 şi chiar mai clar în 1820, el evoca un meridian destinat să separe pentru totdeauna „emisfera noastră” de Europa. În emisfera americană, profetiza el, adică în emisfera occidentală, „leul şi mielul vor trăi în pace unul lângă celălalt”.

Etapa următoare a fost aceea a faimoasei declaraţii a preşedintelui Monroe din 2 decembrie 1823, prin care el interzicea oricărei puteri europene să intervină în emisfera occidentală americană. De atunci, afirmarea acestei specificităţi occidentale americane a mers în crescendo până la luările de poziţie ale lui Theodore Roosevelt de la începutul sec. XX, apoi la declaraţiile diplomatice din 1940 şi imediat după război. Ceea ce contează este că, în toate aceste discursuri, în toate aceste declaraţii, în toate aceste documente diplomatice americane, prin emisfera occidentală, prin Occident se înţelege ceva radical opus Europei. Nu este vorba numai de indicarea şi delimitarea unei sfere de influenţă sau a unei zone de apărare în care se exclude prezenţa oricărui potenţial inamic. Dacă ar fi fost aşa, Occidentul nu ar fi decât una din acele nenumărate denumiri utilizate în politică şi diplomaţie pentru a defini un loc sau o situaţie geografică sau strategică.

 

Meridianul-barieră

Este vorba despre cu totul altceva. În realitate, ideea de a alege un meridian care să separe Europa de Occident se bazează pe ideea că Occidentul, adică America, înţeleasă ca Occident prin opoziţie cu Europa, este fundamental diferită de Europa în esenţa şi semnificaţia sa. Această idee se bazează, deci, pe presupoziţia că cele două lumi, cea veche şi cea nouă, sunt radical diferite prin natură, tradiţie şi morală. Într-un astfel de context, America sfârşeşte prin a fi diferită de Europa pentru că America este pământul egalităţii şi libertăţii, opus Europei, unde există stratificări sociale şi domneşte opresiunea. America, înţeleasă ca Statele Unite ale Americii, este locul unde omul bun a reuşit să creeze o ordine socială şi politică bună, în vreme ce Europa este pământul viciului şi corupţiei; America este pământul păcii, Europa cel al discordiei şi sclaviei. Meridicanul care trebuia să separe Occidentul de Europa îmbracă, deci, o funcţie de apărare a celor buni de cei răi, semnalează o opoziţie radicală şi insurmontabilă, cel puţin atâta vreme cât Europa nu renunţă la păcatele sale (dar oare ar putea să o facă vreodată?).

Acest tip de raţionament îşi găseşte rădăcinile în cele mai vechi tradiţii politice americane, acelea ale părinţilor fondatori. Să reamintim că ei erau puritani, protestanţi extremişti, animaţi de o profundă credinţă în Dumnezeu şi în ei înşişi, fiindcă credeau că sunt aleşi, constrânşi să abandoneze Anglia pentru a scăpa de persecuţii şi de legăturile cu protestanţi corupţi şi papistaşi diabolici. Pentru ei, America era un pământ virgin, unde puteau construi o lume nouă, o lume de „puri”, o lume pentru poporul lui Dumnezeu, eliberat de sacrilegiile Europei, separat, din fericire, de aceasta, de mii de mile de apă.

Dumnezeu a dat, deci, America locuitorilor săi şi aceştia trebuie să o păstreze pură şi necoruptă, liberă de toate mizeriile europene pe care ei le abandonaseră deja. Doctrina lui Monroe şi noţiunea de „emisferă occidentală” sunt transpunerea politică şi laicizată, în decursul deceniilor, a acestei mentalităţi care, la început, era religioasă şi care aspira la o separare şi mai clară de Europa.

Cei care astăzi utilizează nediferenţiat termenii Europa şi Occident, ca şi cum ar fi sinonimi sau ca şi cum al doilea l-ar include pe primul, şi adoptă această întrebuinţare eronată, comit o gravă eroare istorică şi politică. Doar dacă ei nu acceptă, conştient sau inconştient, viziunea americană a lumii, sperând astfel ca Europa să intre, în întregime, în Occident.

Mi se pare util să relev faptul următor: în definiţia Occidentului, aşa cum s-a născut ea la Jefferson, se înscriu dintr-o dată cele două forme americane de a concepe relaţiile internaţionale, pe care avem obişnuinţa să le considerăm ca exclusive una faţă de cealaltă: intervenţionismul şi izolaţionismul. Într-adevăr, dacă Occidentul este „binele”, este lumea neinfectată de perversităţile europene, atunci putem extrage două consecinţe. De pe o parte, putem decide să ne închidem în noi înşine pentru a împiedica contagiunea de contact; pe de altă parte, putem decide să ieşim din propria tranşee pentru a ne lansa şi a salva lumea. Această a doua politică este cea care a prevalat în istoria americană, mai ales pentru că ideea unui Occident necorupt s-a unit cu cea a „destinului manifest” al Statelor Unite (această expresie a fost lansată în 1845, în timpul diferendului care opunea SUA şi Anglia în chestiunea Oregonului), pentru a forma cel mai rău dintre imperialisme.

Astfel, orice acţiune americană pe continentul american ţine de apărarea intereselor proprii ale Statelor Unite; orice acţiune dincolo de ocean este imediat o „misiune” a Binelui pentru salvarea lumii. Aceasta în vreme ce reciproca nu se aplică europenilor, purtători ai „răului”, care nu vor putea niciodată să se implice legitim în afacerile continentului american, aşa cum pretindea chiar doctrina Monroe, care interzicea europenilor orice mişcare la vest de meridianul „separator”. Cei care astăzi, în Europa, îşi imaginează că sunt paladinii Occidentului, sunt pur şi simplu indivizi care s-au integrat în modul de a fi şi de a gândi al americanilor şi care, conştient sau inconştient, consideră că au fost „salvaţi” de aceştia şi „eliberaţi”. În realitate, ei s-au supus sufleteşte, renunţând la tradiţiile europene.

 

 

Traducere: Vladimir Muscalu

 

Sursa: http://www.archiveseroe.eu/occident-a49054848

1 comentariu

  1. Pingback: „Europa” şi „Occidentul”: două concepte antagonice - Anonimus

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest