Europa dezintegrată prin integrare

„Europa e un muşuroi de cârtiţe” (L’Europe est une taupinière), spunea Napoleon, evocând dimensiunea mică la scara geografiei politice a acestui continent. Îmi imaginez că d-na Merkel ar vrea să facă din Europa un stup de albine, în care matca să fie, desigur, de origine germană, iar trântorii măcar olandezi, pentru a nu altera gustul unitar al mierii. Din păcate pentru diriguitorii politici europeni, Europa nu mai e azi nimic, nici măcar o promisiune financiară, aşa cum era în anii 2000. Vechiul spirit european, să zicem cavaleresc, de care încă mai vorbea un Ortega y Gasset, acel spirit de sacrificiu în numele unei idei care să depăşească graniţele naţionale, acea opinie publică europeană care forfeca rapid alunecările naţionaliste ale popoarelor în numele dreptăţii (nu al unui federalism vag sau al unui împăciuitorism istoric fără substanţă), acel spirit a dispărut imediat ce Europa s-a vrut integrată. Conceptul integrării europene a fost de la bun început înşelător şi superficial. În el s-au topit, tacit, două dorinţe cu aceeaşi origine, dar de sensuri diferite: ambele erau din speţa funestă a intereselor pur egoiste: interesul Uniunii era să se extindă cât mai mult, pentru a crea spaţiu vital economiei aşa-zis comunitare (de fapt, marilor corporaţii ale acesteia, pentru că ele au fost în principal cele care au profitat de piaţa comună europeană), iar interesul statului „chemat” era de aceeaşi natură, dar de sens contrar: el dorea pentru sine mai multă putere economică, prin atragerea unor investiţii masive (eventual, ale marilor corporaţii mondiale) şi prin speranţa penetrării aceleiaşi pieţe comune, văzută ca un sac fără fund. Ceea ce în teorie mergea strună, în practică a început să scârţâie de la bun început. Moneda comună europeană, euro, care se credea că va echilibra viaţa financiară a continentului prin acelaşi concept al unificării/integrării, s-a dovedit un instrument opus, de creştere a inegalităţilor financiare şi a haosului bancar. Criza actuală cu care se confruntă Europa este determinată şi de instrumentul aparent integrator numit euro, al cărui rol real se pare că a fost, de fapt, acela de dezintegrare. Economiştii nu înţeleg sau par a nu înţelege de ce lucrurile se petrec aşa. Invocarea crizei mondiale, pornite din criza creditului de sorginte nord-americană, pare a ţine loc de explicaţie, dar nu este decât o scuză de circumstanţă. Mai gravă decât criza mondială este criza integrării europene însăşi şi criza gestionării finanţelor europene prin intermediul euro, ca unică monedă comunitară. O monedă care păcătuieşte prin aceea că vrea să ascundă dezechilibrele economice dintre naţiuni sub faldurile pompoase ale unităţii monetare. Nu poţi pune sub aceeaşi monedă economia Spaniei sau a Greciei cu cea a Germaniei sau Olandei fără ca mai devreme sau mai târziu să nu constaţi că dezechilibrul şi nu echilibrul este starea ultimă a sistemului astfel constituit. Monedele naţionale dirijate de băncile naţionale erau, cândva, instrumente de reducere a dezechilibrelor economice inerente dintre state. Economiile naţionale foarte diverse nu pot fi gestionate decât prin monede diverse, care să reflecte raporturile de forţă locale, din cadrul acelor economii naţionale. Aceste lucruri erau cunoscute încă din antichitate, în forma clasică a gândirii economice şi politice a vremii. Platon nu era de acord ca moneda unei cetăţi să circule şi în afara ei, nici ca materialul din care e făcută să fie aur sau argint (teoretic, metale universale, deci cu putere de penetrare pe toate pieţele), tocmai din cauza diferenţelor dintre economiile locale. Dar astăzi lecţia integrării cu orice preţ este predată atât de violent, încât orice încercare de punere sub semnul întrebării a mecanismelor acestei integrări este taxată ca atitudine ostilă Europei.

Culmea este că principalii artizani ai integrării europene sunt şi cei mai nemulţumiţi de efectele ei: Germania şi Olanda, în tandem, nu încetează să dea lecţii, să propună soluţii radicale şi să cheme la ordine. Fiecărui stat „periferic” i se arată pe rând pisica, pentru a-l pune cu botul pe labe. Recent a venit şi rândul României, care este ameninţată cu reducerea masivă a fondurilor europene, pe motiv că ea, România, oricum nu absoarbe decât o mică parte a celor alocate deja de Bruxelles. Dacă astfel de ameninţări vor fi puse în practică, principial, România nu va mai face parte din Uniunea Europeană. Căci principiul de funcţionare al acesteia nu este dezvoltarea limitată de actuala subdezvoltare, ci dimpotrivă, dezvoltarea dincolo de actuala stare de lucruri. Dacă graniţele financiare ale dezvoltării actuale a României vor rămâne neschimbate, ce sens mai are promisiunea europeană a coeziunii şi solidarităţii? Ideea care animă în subtext proiectul european este că cei mai slabi vor tinde să semene cu cei mai puternici într-un viitor previzibil. Se pare fie că acest lucru nu este posibil, fie că nu se (mai) vrea. Europa a redevenit un muşuroi de cârtiţe…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest