Euro-dolar contra petro-dolar

În noiembrie 2000, Irakul decide să vândă petrolul său în euro, ceea ce a avut ca efect imediat reluarea bombardamentelor de către anglo-americani. Malaezia părea gata să-l urmeze pe această cale. În ceea ce privește Rusia, ea căuta să pună pe picioare o alianță strategică pe baze energetice, nu numai cu UE, dar și cu alte puteri ale continentului eurasiatic. Această schimbare planetară ar fi avut evident ca efect imediat să pună capăt politicii ”petrolului liber”, al căror principal beneficiar sunt Statele Unite, fiindcă petrolul este facturat în dolari, care sunt acumulați în scopuri speculative. Statele Unite nu ar mai fi putut să facă presiuni asupra celorlalte puteri cu ajutorul privilegiilor de care se bucură fiindcă emit deviza ce servește la achiziționarea hidrocarburilor. Acesta este modul în care SUA și-au edificat puterea în lume. Dar, dacă proiectul lui Saddam Hussein și al malaezienilor, sau chiar al rușilor, ar fi reușit, sfârșitul hegemoniei amerifane ar fi devenit până la urmă o certitudine. Cu condiția, desigur, ca UE să accepte acest nou joc fără a fi sabotată de Marea Britanie (or, acest sabotaj este perfect previzibil, având în vedere atitudinea lui Blair în conflictul împotriv Irakului).

 

Un control monopolistic asupra surselor de energie în lume

Avem în urma noastră o sută de ani de dominație anglo-saxonă în domeniul petrolului. Să reamintim câteva fapte istorice: tandemul germano-otoman se opune Angliei pe vremea construirii căii ferate Berlin-Bagdad, ceea ce împinge Londra să declanșeze Primul război mondial. După al Doilea război mondial, asasinii lui Enrico Mattei și ai regelui Faysal al Arabiei Saudite au împiedicat in extremis abandonarea dolarului de către arabi și alianța euro-arabă. În 1990, Irakul cade în cursă: ambasadoarea americană April Glaspie îi face cunoscut lui Saddam Hussein că orice intervenție irakiană în Kuweit va fi considerată o afacere arabo-arabă, în care Statele Unite nu vor lua poziție. Această viclenie a permis declanșarea unui război împotriva Irakului fără a trebui să se ceară Congresului american să autorizeze un act de agresiune. În același timp, forțe secrete au provocat disoluția Uniunii Sovietice, apoi a CSI și apoi a Federației Ruse, favorizând apariția unor noi state ”independente”, imediat recunoscute, în ”centura petrolieră” din jurul Caucazului. Obiectivul e identic, așa cum subliniază fără jenă Brzezinski în Marea tablă de șah. Acest obiectiv este următorul: exersarea în beneficiul Statelor Unite a unui control monopolistic asupra surselor de energie în întreaga lume.

Gestul lui Saddam Hussein, dacă ar fi reușit, ar fi dat dolarului o lovitură fatală iar monedei euro elanul care îi lipsea. Nimeni nu pare să fi analizat lucrurile din această perspectivă. Cu toate acestea, noi indicii se adaugă viziunii noastre: atunci când germanii și rușii au avut în vedere crearea unei alianțe monetare germano-ruse, Alfred Herrhausen, promotorul acestei idei, a plătit cu viața în 1989 (…). Să examinăm situația mai de aproape. Ce anume s-a întâmplat în cursul acestor ultimi ani din urmă, de o manieră ascunsă? Mass-media americane țin sub tăcere adevăratul motiv al războiului împotriva Irakului: este vorba despre impunerea devizei americane în tranzacțiile petroliere. Guvernul american vrea să împiedice cu orice preț ca țările din OPEC să urmeze exemplul Irakului și să adopte euro ca deviză a acestor tranzacții. Ar fi sfârșitul hegemoniei americane (…). Statele Unite au putut, până acum, să-și satisfacă apetitul nemăsurat de petrol: grație privilegiului lor, pe care îl dețin din 1945, Statele Unite produc dolari (”fiat money”) iar restul lumii furnizează mărfuri contra acestor petrodolari.

 

Saddam Hussein promisese să factureze petrolul său în euro

Însă, din momentul în care Saddam Hussein promite să factureze petrolul său în euro, Statele Unite știu că nu vor mai putea să mobilizeze o coaliție internațională împtoriva lui, așa cum făcuseră înainte. Nimeni, în cancelariile diplomatice și la nivelul adevăraților decidenți, nu mai credea propaganda americană, care argumenta că ”Saddam încerca să păcălească lumea”, în vreme ce el respecta toate cererile ONU iar cei 300 de inspectori ai Națiunilor Unite, desfășurați în Irak, nu găsiseră nimic drept ”arme de distrugere în masă”. În ciuda întregii retorici pe care o utilizaseră, Bush și CIA nu au reușit să facă lumea să creadă că Saddam Hussein și Al Qaida erau complici.

Singurul motiv de a face ca Saddam să cadă rezida în decizia sa din noiembrie 2000, de a factura petrolul irakian în euro și nu în dolari. Luând această decizie, soarta sa era pecetluită. Bush, care era dator industriei petroliere, împărțea cu membrii acesteia din urmă un proiect geostrategic clar, care necesita declanșarea unui al doilea război în Golf, pe baza unor pretexte întrutotul ”fabricate”, dacă era nevoie. Mai mult, Irakul a schimbat în euro rezervele sale de 10 miliarde de dolari pe care le plasase la ONU, în cadrul programului ”hrană contra petrol”. Acest război nu are deci nimic a face cu aspectele dictatoriale ale regimului lui Saddam Hussein sau cu deținerea armelor de distrugere în masă. Obiectivul său principal este acela de a intimida țările OPEC care, dacă ar urma programul lui Saddam Hussein, ar risca să aibă aceeași soartă (…).

 

Prioritatea: evitarea crahului definitiv al dolarului

(…) Mass-media americane ascunde de asemenea motivele care determină guvernul lui Bush să vorbeascî sistematic despre o ”axă a răului”: Iranul, inclus în această axă în același timp cu fostul său inamic de moarte Saddam Hussein, speră și el să vândă petrolul său contra euro (cf. Roy Gutman & John Barry, « Beyond Bagh­dad : Expanded Target List »). Banca centrală iraniană este favorabilă acestei treceri la euro, acum că deviza UE s-a consolidat. În 2002, Iranul a convertit o bună parte a rezervelor sale în euro, probabil mai mult de jumătate, așa cum explică Mohammad Abasspour, membru al Comisiei de dezvoltare din Parlamentul iranian (cf. « Fo­rex Fund Shifting to Europe », in : Iran Financial News, 25 août 2002). Această politică urmată de Iran este un indice puternic ce demonstrează clar că iranienii, la rândul lor, vor să opteze pentru euro, drept deviză a tranzacțiilor petroliere (cf. « Economics Drive Iran Euro Oil Plan, Politics Also Key »).

Într-un astfel de context, cine se va mira dacă Iranul va deveni următoarea țintă a ”luptei împotriva terorismului”?

(…)

Javad Yarjani, șeful departamentului de analiză a piețelor petroliere din cadrul OPEC, a ținut un discurs foarte interesant în Spania în aprilie 2002 (cf. « The Choice of Currency for the Denomination of the Oil Bill »).  Acest discurs trata despre problematica devizelor în tranzacțiile petroliere. Mass-media americane au cenzurat această informație. Yarjani a spus în primul rând lucrul acesta: ”La sfârșitul anilor ʼ90, mai mult de patru cincimi din tranzacțiile în devize și jumătate din exporturile mondiale se făceau în dolari. Între altele, deviza americană reprezintă două treimi din rezervele oficiale în devize în lume. Lumea depinde deci de dolar pentru comerțul ei; țările sunt deci legate de rezervele în dolari, în vreme ce această deviză nu are nicio legătură cu partea ce revine SUA din întreaga producție mondială. Partea dolarului din comerțul mondial este mult mai mare decât partea comerțului internațional american… Zona euro deține o parte mult mai importantă din comerțul mondial decât SUA; în vreme ce Statele Unite au un deficit comercial gigantic, zona euro este în echilibru… Între altele, se cuvine să remarcăm că zona euro este un importator mai mare de petrol și de produse derivate decât Statele Unite… Pe termen scurt, țările membre ale OPEC vor continua să accepte plățile în dolari. Dar, în viitor, ele nu exclud o facturare și o plată în euro… (…)

 

 

http://www.archiveseroe.eu/saddam-hussein-a113819192

Traducere Cristi Pantelimon

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *