Etologie politică

Motto: “Orice lichea piere mâncată de lichele, orice prost piere mâncat de propriul hiperzel. Istoria ştie şi materialism şi ştie mai ales dialectică…” (I.D. Sîrbu)

Etologia este ştiinţa care se ocupă de studiul comportamentului, format din obiceiuri care aparţin zonei pulsionale (zisă instinctivă, socotită iniţial înnăscută) şi din deprinderi, care aparţin zonei culturale şi se capătă prin învăţare. Avem astfel un bagaj ereditar, dar şi un cadru social şi cultural, unde evoluăm ca fiinţe umane. Comportamentul este formatat cultural în funcţie de mediul social, de condiţiile de dezvoltare şi de viaţă.

Am ales să transfer problema comportamentului către zona politică deoarece caracterul ei determinant, de peste 20 de ani, a exportat exemple similare de atitudine şi deprinderi sociale, la scara întregii ţări. Metoda principală de studiu a etologiei este observarea, şi adesea filmarea indivizilor prezenţi şi a comportamentelor lor, într-un cadru de spaţiu şi de timp prealabil definit, şi cu o ritmicitate definită, pentru a dispune de secvenţe cât mai reprezentative şi comparabile. Dacă aplicăm această metodă de studiu clasei politice româneşti pe ultimii 20 de ani, vedem un regres dezarmant, care nu poate avea în final decât nefericita consecinţă de a ne vedea ţara pulverizată teritorial.

Elementele de etologie sunt puse în aplicare, în sens negativ, de duşmani exteriori. Adică se impun marginalizarea şi la rigoare eliminarea elementelor valoroase prin comportament şi valori de gândire, în favoarea elementelor sociale toxice, destructurate comportamental, nesigure în decizii, superficiale în gândire şi nehotărâte în atitudine. În lumea animală, un astfel de comportament înseamnă moarte sigură pentru respectivul individ, dar mai ales pentru grupul care-l adoptă şi-l recunoaşte ca lider. Un astfel de lider nu-l găsim nici în lumea primatelor, printre cimpanzei şi maimuţe capucin.

În istoria politică a umanităţii s-a desprins ideea centrală de a se oferi puterea celor mai buni, mai înţelepţi, pe care vechii greci îi numeau „aristos”. Tot ei spuneau că puterea nu trebuie să ajungă în mâinile proştilor, a celor slabi, influenţabili, debili şi obedienţi, numiţi „kakos”, de aceiaşi greci. De aici avem aristocraţie şi kakocraţie.

Dar, este foarte adevărat, în aceeaşi istorie politică a umanităţii au fost puse în aplicare metode prin care s-au urmărit slăbirea unui stat vecin şi apoi distrugerea lui prin anihilare vs implozie şi în cele din urmă anexare. Clientelismul a fost folosit de romani pe scară largă; la frontierele imperiului au fost mai întâi regate clientelare, care primeau stipendii să apere aceste frontiere, iar apoi, în două-trei generaţii, erau anexate. Prin obedienţii din interior.

Este o chestiune de etologie politică, pe care a descris-o foarte bine Niccolo Machiavelli, unde promovarea unui incompetent este foarte favorabilă părţii adverse şi este sprijinită din exterior: „Când duşmanul vine să atace, diviziunile interne sunt cauza ruinării acelui stat. Partidul cel mai slab devine instrumentul invadatorului, iar partidul cel mai tare se vede lipsit de totalitatea resurselor naţionale” (Niccolò Machiavelli, 1469-1527).

Cu cât omul desemnat după o alegere riguroasă este mai slab informat, cu atât este mai benefic adversarului. Dacă privim atent la ce se întâmplă cu România zilelor noastre, vedem că incompetenţa a câştigat bătălia în faţa profesionalismului. După cum în plan psihologic meltenizarea este a doua colectivizare reuşită aproape total.

Clasa politică românească se află sub o puternică presiune şi asta o dovedeşte existenţa în sferele puterii a unui preşedinte vulgar şi lipsit de frâne; a unui premier imberb, nesigur în decizii şi nehotărât în atitudine şi apoi, un lider politic doritor de a fi preşedinte, cu o atitudine nevropată grefată pe apariţii galopante urmate de dispariţii misterioase şi deplin tăcute. Etologia clasei politice româneşti, cel puţin prin liderii ei, ne dovedeşte o situaţie teribil de vulnerabilă pentru fiinţa naţională a statului român.

Potrivit lui Petre Pandrea, în structura intimă a psihologiei obedienţei predomină „arta supunerii şi a disimulaţiunii”. Se ştie că „liberările psihice se obţin prin ritual şi gesturi simbolice”, dar, cu toate acestea, oamenii pot trăi fără problematizări sau oscilaţii ale conştiinţei chiar şi în plină „inaniţie culturală”.

Un om complex nu poate trăi „fără lux intelectual şi sufletesc”. Constantin Beldie afirma în numele generaţiei sale că „orice om înţelept îşi doreşte o carte bună şi un sân de femeie rară”.

Continuăm să trăim în „epoca atacurilor perfide, chiar în mijloacele de transport în comun unde oamenii nu mai au reţinerile politeţii, nici inhibiţiile moralei religioase”. Din nefericire, „oamenii amorfi, oamenii morţi, prin banalitate, ai societăţileor, nu fac istoria. Ei sunt obiecte de istorie”. Cu condiţia să nu se găsească în funcţii decizionale de prim rang.

Sediul gândirii şi imaginaţiei oricărui obedient are conotaţie digestivă, spiritul său sălăşluind în burtă. Acolo „se află chiar şi sensibilitatea lor artistică şi tonalitatea sufletească”. Acestea sunt trăsăturile definitorii omului amorf, cadavru-viu. Obedientul „se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de amanta sa, de prietenul său”, mai puţin de poruncile şefului care sunt literă de lege. Obedientul întotdeauna sa va disculpa spunând: „n-am nici o vină! Aşa mi-a cerut şefu’!” De aceea este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, iar când a spus nu înclină mult spre da.

Ocupaţia princiară a obedientului are tot un caracter digestiv, stimulul aflându-se „de la buric în jos” iar calea regală a caracterului său porneşte de la buze, trece prin esofag la intestinul gros, obişnuind a „stoarce plăceri din hoitul său ca dintr-o lămâie”.

După tipicul latifundiarului de circumstanţă istorică, baron regional sau local, manelist sau iubitor de muşchi tatuaţi, obedientul dipreţuieşte energic munca. „Are relaţii de afaceri în lumea mare unde se plictiseşte. Nu poate renunţa la ea, fiindcă nu ar fi şic”. Nu are prieteni iar când s-a împrietenit cu cineva, „primul lui gând este să-i seducă nevasta, soacra, doica sau servitoarea, dacă sunt frumoase, pentru a spurca şi pentru a-şi arăta potenţa. Dacă sunt slute, le pişcă de fese în văzul lumii”.

Ne-am dezobişnuit să vedem în jurul nostru oameni bine crescuţi, politicoşi, la locul lor; copii care să vorbească frumos. Ne-am dezobişnuit să mai fim oameni. Ne-am dezobişnuit de a mai avea o conştiinţă cetăţenească, nu ne mai considerăm de mult membri cu drepturi egale, în cadrul unei societăţi civile libere şi civilizate. Ne-am dezobişnuit să fim cineva şi un simplu număr din ceva, ne-am dezobişnuit să refuzăm sau să ne revoltăm. Timp de 50 de ani, „nu Cezarul s-a adaptat nivelului şi specificului sufletului poporului, ci poporul s-a coborât – tâmpindu-se, imbecilizându-se, ticăloşindu-se – la nivelul de gândire şi simţire al Cezarului şi tribului său” de baroni şi obedienţi. În ultimii 50 de ani, poporul a fost inclus în istorie ca o „simplă minoritate” în raport cu puterea faţă de care se comportă ca orice sclav: „Se bucură de tot ce nu reuşeşte, de tot ce atinge şi demonstrează incapacitatea, răutatea şi tirania celor care au în mână şi pâinea şi cuţitul, şi dreptul de la cartela de pâine şi de tăcere”, cum bine afirma scriitorul I.D. Sîrbu. 

 

sursa: cotidianul.ro

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest