Eterna reîntoarcere a sinistrei comedii

Motto : ”Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine”

 

Mă tem că, până să murim cu toţii într-un război nuclear ruso-american, elitele euroatlantice o să ne facă pe toţi să murim de râs. A se vedea în acest sens recentele declaraţii ale autorităţilor de la Bruxelles şi ale Administraţiei Obama cu privire la caracterul neconstituţional al referendumului din Crimeea. Declaraţii care vin după eliberarea Iuliei Timoşenko şi demiterea lui Ianukovici, precum şi a membrilor Curţii Constituţionale Ucrainene, de către legislativul de la Kiev. Toate “curat constituţionale”. Mai putem adăuga aici, dacă e să facem un mic detur, şi “salvarea democraţiei” (cum s-a referit John Kerry la respectiva iniţiativă) de către Mareşalul al-Sisi. Iar acum vine pupăza (Coana Viviana, dacă o mai ţineţi minte) şi spune că referendumul din Crimeea nu este constituţional, în timp ce, transformat peste noapte într-un susţinător fără rezerve al parlamentarismului, Traian Băsescu îi ţine isonul: “Parlamentul Ucrainei”, zice domn preşedinte, “este legitim iar deciziile sale sunt legitime”. Doar al nostru nu e.

Păi nu este constituţional referendumul, evident. Dar asta pentru că, odată încălcată Constituţia, inevitabil, nimic nu mai este constituţional. Americano-Bruxellezii merg în schimb pe principiul “să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume” doar pe unde ne convine nouă. Însă cu siguranţă îşi dau seama că Vladimir Putin nu e un fel de Victoraş Ponta pe care să-l joace ei în picioare cu “uite Constituţia, nu e Constiuţia”, ci un fost ofiţer KGB, la cârma unui imperiu înarmat până în dinţi, aşezat pe un ocean de petrol şi gaze.

Ipoteza mea este că două sunt motivele pentru care Vestul practică acest joc periculos în Ucraina: a) Mizează pe contaminarea ideologică/revoluţionară a Moscovei prin exemplul Kievean, şi deci pe declanşarea Revoluţiei Orange în chiar inima Imperiului, care, conform viselor erotice ale liderilor euroatlantici (vise care, în treacăt fie spus, s-ar putea transforma într-un coşmar sado-maso anarho-fascist), ar urma să încapă pe mâna “civilizatoare” (ştim noi, din proprie experienţă, prin ce metode) a “staţilor de drepţi”; b) Vestul speră ca Putin să-şi prindă urechile într-un nou Afganistan, ale cărui costuri vor fi într-atât de mari încât vor submina practic capacitatea Moscovei de a crea probleme atlantiştilor în alte locuri de pe glob şi care costuri, corelate cu efectul de contaminare ideologică/revoluţionară, vor spori presiunea pe regimul putinist şi deci probabilitatea ca acesta să se prăbuşească. Evident, aşa cum o demonstrează şi recentele condamnări ale protestatarilor moscoviţi care au ieşit în stradă după alegerile parlamentare din 2012, e de aşteptat ca regimul de la Kremlin să devină în aceste condiţii tot mai autoritar şi mai represiv. Iar astfel de măsuri, care vizează intimidarea opozanţilor regimului putinist, vor duce probabil la radicalizarea cel puţin a unora dintre aceşti opozanţi. Pe de altă parte însă, iar aici este aspectul mai interesant, prin strategia agresivă în raport cu Rusia, care dă apă la moară acestui “putinism de război”, Vestul va pune umărul la unificarea şi mobilizarea forţelor antioccidentale din societatea rusă. Or, nu ştiu cum se face, că tocmai la asta se rezumă de fapt şi proiectul duhginisto-putinist. În mod paradoxal, de pe urma acestor transformări, alimentate de imperialismul liberal, cel mai mult va avea de pătimit libertatea care, aşa cum spunea George Orwell, începe cu libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru; nu cu libertatea de a spune adevăruri, în general (adică de a instrumenta jumătăţile de adevăr), ci cu libertatea de a spune adevărurile care nu convin nimănui, pentru că sunt întregi şi adevărate în adevăratul sens al cuvântului. Toţi ruşii care îl vor critica pe Putin (indiferent de modul de a o face, de motivaţie, sau de viziunea de ansamblu asupra politicii) vor fi acuzaţi că s-au dat cu americanii. Vor fi trataţi conform principiului “cine nu e cu noi e împotriva noastră”, acuzaţi de trădare şi trataţi ca atare.

Dar oare numai în Rusia, ca urmare a acestui conflict, se va accentua gradul de militarizare şi înregimentare? Ştiu, aşa cum e de prevăzut, militarizarea şi înregimentarea societăţii ruseşti va fi mai dură şi mai pe faţă, nu doar datorită absenţei unei tradiţii liberale ruseşti, ci şi datorită faptului că, în acest meci, Rusia este în mod clar jucătorul mai slab (din toate punctele de vedere: militar, economic, mediatic) care joacă defensiv, trage cu dinţii să obţină o remiză, şi care nu-şi poate permite aşadar luxul (să menajeze aparenţele) pe care şi-l permite, deşi cu din ce în ce mai multe excepţii, Occidentul. Iar după cum bine ştim, această stare de fapt este folosită pentru a eticheta orice critică la adresa Occidentului drept pactizare cu duşmanul şi “trădare a cauzei libertăţii”. Dincolo de creşterea chelutielilor militare, corelată cu recenta dezvoltare a infrastructurii securistice a imperiului american (după ce s-a cam domolit treaba cu vânătoarea de terorişti islamişti, urmează să reînceapă vânătoarea de “russkies”), modul în care sunt înfieraţi ca “vânduţi ruşilor” toţi cei de la noi care au încercat să se poziţioneze, în cazul crizei ucrainene (dar şi în alte situaţii mai puţin dramatice), dincolo de conflictul atlantisto-putinist[1] (adoptând o poziţie raţională, imparţială şi conciliantă), ne pune în faţa unui peisaj straniu, în care, dincolo de orice simplism conspiraţionist, observăm cum cei doi actori geopolitici angajaţi în acest joc periculos, care riscă oricând să scape de sub control (să nu uităm asta), îşi ridică practic mingea la fileu în mod reciproc. Între timp, înfometaţi, speriaţi şi captivi, cei din tribune sunt somaţi să se împartă în galerii şi eventual să se ia la bătaie, sunt bruscaţi şi înjuraţi de către şefii de galerii. Pentru că să nu ne înşelăm: renaşterea KGBismului va atrage cu sine şi renaşterea McCarthysmului, iar criticii noului McCarthysm vor risca, din ce în ce mi mult, să fie trataţi ca nişte KGBişti. Că tot e la modă starea de excepţie şi suspendarea ordinii constituţionale în funcţie de cum “o cer interesele partidului”.

Sigur, jocul este periculos şi riscă să scape de sub control. Sau nu? Să nu-şi dea seama oare de acest pericol cei care se joacă cu focul? Sau să fi ajuns la concluzia că doar jucându-se, periculos, cu focul, pot scăpa de un incendiu altfel inevitabil? Pentru că, să nu uităm, reizbucnirea războiului rece se desfăşoară pe fondul celei mai grave crize a sistemului capitalist mondial de după anii 30′, criză acompaniată de o explozie a revoltelor populare pretutindeni pe mapamond şi de o tendinţă vizibilă de radicalizare a forţelor politice, fapt care conturează la orizont perspectiva neguvernabilităţii globale şi a colapsului sistemic. Prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost acompaniată de douăzeci de ani de pace care se voia a fi eternă şi, cum altfel decât liberală. De îndată ce criza liberalismului economic a început să atragă după sine şi criza statului liberal şi a instituţiilor liberale, iată că reizbucnirea războiului rece şi reîmpărţirea lumii în blocuri geopolitice rivale i-a luat-o înainte, cum era de aşteptat, revoluţiei mondiale.

La urma urmei, dacă nu poţi să tratezi nemulţumirea, atunci cel mai bine e să canalizezi exprimarea ei în direcţia care îţi convine. Dacă nu poţi să împaci mulţimea, atunci cel mai bine e să o împarţi în galerii adverse care luptă pentru lucruri similare dar ambalate în mod diferit (ambalaj postmodern, cu curcubeu, în cazul Occidentului, ambalaj antimodern, inedit, cu seceră, ciocan şi fum de tămâie, în cazul Rusiei), transformând, de fapt şi de drept, lupta pentru schimbare într-o luptă pentru menţinerea status quoului. În acest context, cred că merită să reflectăm la cele scrise cândva de George Orwell: “The war is not meant to be won, it is meant to be continuous. Hierarchical society is only possible on the basis of poverty and ignorance. This new version is the past and no different past can ever have existed. In principle the war effort is always planned to keep society on the brink of starvation. The war is waged by the ruling group against its own subjects and its object is not the victory over either Eurasia or East Asia, but to keep the very structure of society intact”.


[1] De menţionat că mai sunt, chiar şi pe la noi, şi unii, ce-i drept mai puţini, care te acuză că eşti vândut americanilor sau doar manipulat de ei, dacă refuzi să pui botul la dughinismele lor.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *