Elită şi modernitate (I)

Omul rău se cunoaşte după agitaţia febrilă care-l cuprinde atunci când e pusă sub semnul întrebării imaginea sa. România a devenit o ţară de şefi. Fiecare vrea să comande, nimeni nu vrea să asculte. Dar o elită nu se naşte ca elită decât dacă există un popor care să asculte. Un popor meritocratic, adică un popor convins că „are dreptate”, nu va naşte niciodată o elită. Pentru ca elita să apară e nevoie mai întâi de smerenia unei întregi populaţii.

Elita nu înseamnă, conform definiţiilor curente ale sociologiei, o pătură care eficientizează viaţa unui popor (cum s-ar putea traduce pe scurt varietatea aparentă a definiţiilor care vorbesc despre elită, dar au în vedere numai cantitatea de reuşite ale unei naţii sau comunităţi?), elita e tocmai inversul acestei clase, este clasa care ţine în loc poporul sau etnia, comunitatea sau cultura respectivă, păstrându-le vie amintirea propriei vieţi. Nu confundaţi elita cu cei care conduc restaurantele, gările, armatele sau fabricile! Elita este acea pătură care nu se vede, dar care face posibilă comunicarea între generaţii: poeţi, preoţi, chiar afacerişti anonimi dar cu suflet, pun fiecare în creuzetul numit naţiune sau comunitate câte ceva din sufletul propriu, din puţinul cu care au venit pe lume. Iată elita! Elita este cea care are puţin şi nu se gândeşte să aibă mai mult. Imediat ce vedeţi un om care vrea să acumuleze ceva, indiferent ce, acela nu este parte a efortului colectiv, deci nu contează ca elită.

Aristocraţia a fost condamnată pentru că avea mult. De fapt, e o iluzie. Avea fără să vrea, avea ca urmare a unor daruri divine, ca urmare a secole de întâmplări miraculoase. Aristocraţia nu acumula, ea păstra. Primea şi păstra. Astăzi avem numai doritori, nu şi păstrători. De aceea nu avem o elită.

România este o ţară care nu a avut o elită în modernitate. Căci modernitatea nu creează elite. Occidentul se alesese după secole de crime şi frământări cu o elită, adică o pătură de oameni care relativizau viaţa lor în numele unor idealuri transcendente: de la primii creştini la trubaduri, de la flagelanţi la cruciaţi, de la primii capitalişti la umanişti, toţi erau, în felul lor, nişte inadecvaţi. Adică nişte poeţi. Numai noi vrem acum să apară o elită direct din spuma capitalismului global, când este mai clar ca oricând că aceste vremuri sunt bogate în oameni sărmani şi atât!

Cum ar putea să apară o elită la noi?

Nae Ionescu era nemulţumit, pe bună dreptate, de eticismul creştinismului occidental. De tot ce nu era parte autentică în manifestările noastre ca neam. De bună seamă că avea dreaptate. Dar cum să naştem din pisică altceva decât mâncători de şoareci? În ultimii 70 de ani românii au avut un conducător „genial” care i-a mutilat cu gesturi simple, de retardat. Apoi a avut conducători lucizi, care l-au furat cu instrumentar modern. De la FMI până la ultimul şef de gară, fiecare s-a priceput să-şi vadă interesele proprii. Numai comunitatea nu s-a apărat. Nici nu avea cum, era prizoniera unor indivizi care se declarau de-ai ei, dar erau, de fapt, de-ai lor…

Astăzi, bâjbâim dement între oamenii lui Băsescu şi oamenii lui Voiculescu. Nu mai ştim: e de vină Băsescu, arondat Occidentului, sau e de vină Voiculescu, un mic răsculat nepriceput la porţile Orientului?

Citiţi şi nu uitaţi: România este ţara în care orice propagandă e posibilă, dar, finalmente, nu prinde! De aceea definiţiile canonice despre orice fapt social sunt aici inadecvate.

România este ţara unui popor care şi acum vegetează. Orizontul lui este orizontul natural al salcâmului din Moromeţii sau al oricărui copac falnic din satele noastre. Suntem legaţi prin sânge de pomi, de mlaştini, de părinţi săraci, de rude plecate din cauza sărăciei în Italia, de nevoi. Nimic mai actual decât râul şi ramul lui Eminescu.

Acesta este un popor care, în naturaleţea lui, trăieşte astăzi pseudomorfoza vremii actuale: la Muzeul Ţăranului Român au loc acţiuni organizate de asociaţiile de homosexuali. Ce poate fi mai grăitor decât această neputinţă a modernităţii de a fiinţa la noi, decât nevoia ei de a-şi găsi lăcaş de cult acolo unde nu-i e locul? Oriunde în altă parte, modernitatea are vechile ei temple. Numai la noi apelează la Tradiţie pentru a se naşte. Misiune imposibilă! 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest