Efectele sărăciei în plan moral şi (sub)dezvoltarea prin proiecte

Sărăcia nu naşte virtute. Sărăcia naşte în continuare sărăcie, sau, cu o sintagmă celebră, „dezvoltă subdezvoltarea”. Cine caută soluţii la sărăcie prin schimbare de metalităţi, se află pe un drum înfundat. Capitalismul nu înseamnă în primul rând mentalităţi, ci bani. Într-adevăr, Max Weber, într-o faimoasă lucrare, ne vorbeşte de o etică protestantă şi de un spirit capitalist. Vom observa însă că ţările în care aşa-zisul spirit capitalist prinde contur nu sunt nicidecum ţări sărace. Din contră. Alţii leagă indirect sărăcia de virtute, prin aşa-zisa simplitate ţărănească. Socio-istoric însă, de care ţăran e vorba? De cel liber sau de cel aservit? Cel liber va fi fost şi prosper. Simion Mehedinţi observă că vrânceanul – ţăran niciodată aservit – nu avea nevoie să iasă din munţii lui. Acolo găsea tot ce-i trebuia. Astăzi, este o întrebare dacă nu cumva forme culturale populare (estetice, morale etc.) avansate pe care le descoperim uneori în unele sate şi regiuni nu se corelează cu un trecut liber şi prosper al acestor sate.

Virtuţile sărăciei pot fi legitimate în relaţiile cu transcendenţa. Dintoteauna însă, aceste relaţii s-au aflat în apanajul celor puţini. Dar cei mulţi au rămas pământeni. În lumea pământean-capitalistă nu este loc de sărăcie. Sărăcia este, de fapt, contrazicerea capitalismului. În sărăcie, individul comun nu este preocupat de profit (acel calcul al lui „ce scot” la „cât am investit”), sufletul capitalismului, ci de evitarea sărăciei.

            Ar fi bine să lămurim întrucâtva conceptul de „sărăcie”, ca să ştim despre ce vorbim. O fenomenologie a sărăciei poate etala mai multe înţelesuri. Reţinem două, de fapt cele mai populare înţelesuri ale acestui termen. Unul se referă la severa lipsă a resurselor (mai ales hrana) pentru pura supravieţuire. Fenomenul este destul de rar întâlnit. Suntem siguri de existenţa lui în Coreea de Nord. Ne gândim poate şi la Somalia. Aici trebuie cumpănit, nu cumva să existe forme tribale de economie menite să contrabalanseze totuşi acest fenomen, lucru pe care numai o bună documentare antropologică îl poate confirma. Al doilea se referă la lipsa resurselor pentru o integrare socială normală. Aici se situează – aţi ghicit! – România. Asupra acestui înţeles şi implicaţilor în planul virtuţii vom insista mai mult.

            Una dintre marile descoperiri ale sociologiei – poate cea mai mare – este că nevoia de integrare socială este la fel de presantă precum nevoia de a te hrăni. Suntem gata să jertfim totul pentru satisfacerea ei, la limită propria viaţă, cum suntem lăsaţi de către Emile Durkheim să înţelegem în primul mare opus academic pur sociologic, Sinuciderea. Este ca şi cum am spune că pentru scopul integrării sociale totul este permis. Inclusiv terfelirea virtuţii, dacă respectarea ei ar avea ca efect deplasarea către marginile vieţii sociale, către plasarea din ce în ce mai accentuată în straturi sociale periferice. În lumea liberal-capitalistă contemporană, integrarea socială este de neimaginat fără etalarea unor resurse şi posesii, de la simplul act de a te îmbrăca, până la posesia unui autoturism dintr-o categorie cel puţin medie şi, mai departe, până la posesia unei locuinţe confortabile etc. Uneori însă, cum bine observă Robert Merton, idealurile sociale (de integrare normală) sunt mult prea înalte în raport cu mijloacele sociale (acceptate moral şi legal, deci) – „capitalişti” fiind, înţelegem „financiare” – puse la dispoziţie pentru realizarea lor. Pentru România şi pentru orice altă ţară aflată în situaţia ei, respingerea idealurilor sociale este greu de închipuit. Mai degrabă se vor respinge mijloacele, individul apelând la orice strategie alternativă care i-ar oferi măcar iluzia că „se ţine de cârd”. În acest caz, nu mai este loc de morală. Iată de ce sărăcia nu naşte virtute. La ce bun deci, tu, ca individ comun, să-ţi schimbi mentalitatea, când ştii bine ce rişti: dezintegrarea socială.

            Remediul acestui tip secund de sărăcie, cu toate implicaţiile lui, nu este în lumea capitalistă mentalitatea, ci banii. După ce avem banii, ne putem gândi şi la ajustarea mentalităţilor. Lucrul a fost bine înţeles de americani după cel de-al doilea Război Mondial, odată cu elaborarea Planului Marshall. Lucrul este bine înţeles acum şi de „europeni”, care alocă bani pentru dezvoltare în ţările subdezvoltate ale Uniunii. Numai că strategiile de dezvoltare sunt profund diferite. Planul Marshall a avut în vedere o dezvoltare în bloc a economiilor ţărilor europene distruse de conflagraţia mondială. Nu o dezvoltare ici-colo, aşa cum apare astăzi prin strategia loteriei proiectelor cu finanţare europeană. La un proiect „câştigat”, sunt altele pierdute. Cam aşa va arăta probabil şi rezultatul final al dezvoltării prin proiecte. Comisia Europeană are argumentele de partea ei: proiectele sunt cea mai raţională metodă de a gestiona şi controla utilizarea resursei financiare pentru dezvoltare. Iar dacă în cele din urmă dezvoltarea va fi un eşec, cu un chip pestriţ-efect al loteriei, argumentele sunt iarăşi pregătite: bani au fost, dar nu i-aţi accesat, deoarece nu aţi făcut proiecte sau nu le-aţi făcut cum trebuie. În faţa istoriei, în faţa oricărei istorii, „Uniunea” poate sta linişită. Oricum stă liniştită, atâta vreme cât banii comunitari pentru „coeziunea” României sunt scoşi tot din buzunarul României (cum bine observă şi Radu Baltasiu în articolul „Regionalizarea. Graba strică treaba”, de curând introdus în Estica). 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest