Dragostea, cu opţiuni

Iată că ziua iubirii heterosexuale şi matrimoniale (căci, să reamintim, Valentin a fost episcopul care, în sec. al III-lea, a oficiat, în ciuda poruncilor împăratului Claudius II, cununii religioase între tinerii îndrăgostiţi) trece supărăcioasă, cu vânt şi ploaie, parcă înciudată de „minoritizarea” ei într-o întreagă lună a iubirii homosexuale. 14 februarie este, într-adevăr, o sărbătoare a creştinismului apusean, anume cea prin care dragostea tinerilor se poate extrage controlului familial şi se consacră într-un spaţiu public, legitimat de creştinism.

            În peisajul policrom al multiculturalismului şi în ambivalenţa intervalului intersezonier, dragostea este un set complex de opţiuni, din ce în ce mai generos. Astfel, dacă în urmă cu cincisprezece ani, februarie era pur şi simplu ultima lună de iarnă, suflecându-şi poalele ca să fugă mai repede din calea babelor, în ultima decadă ea a devenit luna sărbătorii romantice a Sfântului Valentin, mai exact luna al cărui miez, parfumat – ca al unui trandafir roşu – este St. Valentine’s Day. Urmare a acestui imperialism sentimental, românii au scos din sertarele muzeelor culturii populare sărbătoarea – altfel, demult uitată – a Dragobetelui şi dragostea frustă, din popor. Iar, din acest an, februarie LGBT are deja istorie, căci e în al doilea an de celebrare şi deschide zodia dragostei dintre lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transsexuali.

Bătălia zeilor iubirii

            Aşadar, în februarie, orice tânăr – sau ne-tânăr, ca să evităm termenul discriminant şi inestetic de bătrân – este cuprins de febra alegerii între stiluri alternative de dragoste, fiecare reprezentat de idoli şi ritualuri specifice. Chiar dacă nu ştim prea multe despre Sfântul Valentin, pe suavul Valentine, zeul iubirii tinereşti, ne mobilizăm să-l sărbătorim aşa cum face orice societate civilizată: prin cumpărături şi cadouri. Constatând invazia obiceiurilor barbare, etnografii l-au invocate pe Dragobete. Serbat, mai demult, în satele româneşti în zilele de 24, 28 februarie sau 1 martie, Dragobetele este închipuit ca un flăcău chipeş şi drăgăstos, care sărută fetele şi dă ghes feciorilor la iubit. În faţa impetuozităţii carpatine şi a puterii sale de seducţie, blândul Valentin nu ar trebui să aibă prea multe şanse la adjudecarea titlului suprem de patron al iubirii. Numai că, în timp ce Dragobetele aţâţă flacăra dragostei tinereşti, năvalnice, nepăsătoare şi iresponsabile, în lipsa amendamentelor comunitare, Valentin chiverniseşte satisfacţiile consumeriste, mai puţin arzătoare, dar mai comode, ale tinerilor dornici de distracţii citadine: năvala libido-ului tineresc este îmblânzită şi sublimată în faţa vitrinelor împodobite cu inimioare de puf, a vreunui megasandvici McDonald (tot în formă de inimă, desigur) sau în ritmurile hit-urilor la modă din discoteci. Iar homosexualii, cei mai ideologizanţi dintre slujitorii iubirii de februarie, îşi desfăşoară stindardul multicolor în şcoli, muzee, săli de cinema sau pe unde apucă …

 

            Cum iubeau bunicii…

Conflictul este evitat, dar în tabăra fiecăruia dintre combatanţi se înşiră, de la an la an, adepţi fideli. Cei care mai cred în Dragobete se întâlnesc la marginile satului, fac focuri, mănâncă, beau şi petrec cu cântece şi glume. Când petrecerea se apropie de sfârşit, băieţii ”zburătăcesc” fetele, adică le fugăresc înspre sat. Care cum îşi prinde aleasa, o şi sărută cu foc, în văzul lumii. De atunci înainte, cei doi vor fi consideraţi logodiţi în faţa satului. Nici nevestele tinere nu se resemnează să stea degeaba şi să se împace cu gândul că vremea dezmierdărilor şi a hârjoanei a trecut. În ziua de Dragobete trebuie neapărat să te atingi de un bărbat străin, ca fii dragă bărbaţilor tot anul.

Curată sau păcătoasă, dragostea tinerilor avea destule posibilităţi de manifestare într-o societate pe care ne-o imaginăm adesea constrângătoare întrucât era conservatoare, săracă pentru că era tradiţională. În satul românesc, manifestările şi reprezentările erotismului juvenil, mai cu seamă, erau extraordinar de vii şi de puternice. Intensitatea cu care era trăită făcea ca dragostea să pară adesea chinuitoare, o pacoste, un soi de blestem ce trebuia întors asupra autorului pentru a fi neutralizat, o magie atotputernică de la care nu te puteai sustrage, o luptă din care nu puteai dezerta. Vârsta dragostei atârna de dezvoltarea trupească şi de datinile locale. Pentru feciori, mai ales, era bine să îşi demonstreze energia virilă cât mai curând, găsind şi încurcând cărările ibovnicelor. Iar fetele, deşi pentru ele regula este diferită şi sunt datoare, cu orice preţ, să îşi păstreze cinstea, încearcă să îşi afle cât mai degrabă ursitul. Dacă acesta nu mai vine sau a fost ademenit de vreo duşmancă, fetele vrăjesc să ”înteţească” dragostea celui care le-a fost menit. Ele îşi cheamă în ajutor fel de fel de acoliţi, plopul, alunul, socul, cărbunii, focul, chiar şi dracii trebuie să se mobilizeze, să-l înţepe, să-l ardă, să-l biciuie pe rătăcit şi să-l aducă într-un suflet la casa fetei, aflată în pericol de a rămâne uitată, nemăritată.

 

Cum se iubeşte azi …

Iubirea tinerilor de astăzi este mult mai civilizată, comparativ cu a bunicilor ţărani. Ei nu se mai hârjonesc prin clăci sau hore, ci vizionează – de mici, ca să nu fie excesiv de impresionaţi la primele explorări erotice – filme educative despre anatomia şi fiziologia sexului opus. Când îşi descoperă un ”partener de cuplu” şi li se pare că există vreun licur de compatibilitate interpersonală, îl testează imediat şi îl măsoară cu instrumente şi standarde psihologice. Iau în considerare, cu seriozitate şi de timpuriu, ipoteza unei inversări de indentitate sexuală şi posibilitatea compatibilizării cu cineva de acelaşi sex. Dacă scânteia – de dragoste, i se mai spune încă, demodat – se încăpăţânează şi rezistă evaluărilor, tinerii trec la etapa unei considerări riguroase şi responsabile a resurselor ce pot fi diponibilizate pentru un proiect comun: sunt importante legile, toleranţa socială, carierele şcolare (mai ales cele universitare, extrem de îmbietoare şi de accesibile astăzi), traseele profesionale şi standardele materiale. Dacă şi aceste criterii pot fi depăşite, se ajunge la măsurarea gradului de libertate personală, maximizată prin păstrarea tuturor opţiunilor deschise.

Întru depăşirea atâtor obstacole, sărbătorile erotismului de februarie mai încearcă, în prag de primăvară, să aţâţe pasiunile tinereşti. Până la urmă, în năvala bomboanelor, a baloanelor în formă de inimă şi a cursurilor de sexologie chiar îţi poţi pierde capul. Sau nu?  

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest