Doctrina ariană a luptei și victoriei

”Declinul Occidentului”, după concepția autorului său, se recunoaște după două caracteristici importante: în primul rând, dezvoltarea patologică a tot ceea ce este activism; în al doilea rând, disprețul pentru valorile cunoașterii interioare și ale contemplației.

Prin cunoaștere, acest critic nu înțelege raționalism, intelectualism sau joc pretenios de literați; prin contemplație, el nu înțelege separarea de lume, renunțarea sau detașarea monahală prost înțeleasă. Dimpotrivă, cunoaștere interioară și contemplație reprezintă formele cele mai normale și cele mai adecvate ale participării omului la realitatea supranaturală, supraumană și suprarațională. În ciuda acestei clarificări, la baza acestei concepții stă o premisă inacceptabilă pentru noi. Căci este subînțeles în mod tacit că orice acțiune în domeniul material este limitantă și că cea mai înaltă spiritualitate nu este accesibilă decât prin căi altele decât acțiunea.

Acest punct de vedere este influențat de o concepție a vieții esențialmente străină spiritului arian, dar foarte profund înrădăcinată în modul de a gândi al Occidentului creștinat, pe care o întâlnim până la concepția imperială dantescă. Opoziția dintre acțiune și contemplație era cu totul necunoscută vechilor arieni. Acțiunea și contemplația nu erau concepute ca cei doi termeni ai unei opoziții. Ele desemnau doar două căi distincte pentru aceeași realizare spirituală. Cu alte cuvinte, se gândea că omul putea depăși condiționarea individuală și putea participa la realitatea supranaturală nu numai cu ajutorul contemplației, dar și prin intermediul acțiunii.

Dacă pornim de la acest punct de vedere, trebuie să evaluăm într-o manieră diferită caracterul de decădere progresivă al civilizației occidentale. Tradiția acțiunii, tipică raselor ariano-occidentale, a deviat, cu toate acestea, în mod progresiv. Astfel Occidentul modern a ajuns a nu mai cunoaște și a nu mai considera decât acțiunea secularizată și desacralizată, fără niciun punct de contact transcendental – o acțiune desacralizată care trebuia în mod fatal să degenereze în agitație și pasiune, pentru a se reduce la acțiunea de dragul acțiunii; sau o acțiune legată doar de efectele condiționate de timp. Cu certitudine, o acțiune concepută în acești termeni nu poate avea drept corespondent, în lumea modernă, valorile ascetice și autentic contemplative, ci doar o cultură cețoasă și un credo tern și convențional. Acesta este punctul nostru de reper în abordarea situației.

Dacă singurul cuvând de ordine al oricărei mișcări de renaștere este ”revenirea la surse”, atunci este indispensabil să luăm din nou la cunoștință despre concepția ariană primordială a acțiunii. Această concepție trebuie să ”acționeze”, să transforme și să evoce în omul nou de rasă bună forțe vitale. Astăzi, vrem să facem un scurt excurs chiar în gândirea lumii ariene primordiale, pentru a pune în lumină anumite elemente fundamentale ale tradiției noastre comune, și în particular sensul luptei, al războiului și al victoriei.

Evident, pentru vechiul războinic arian, războiul corespundea unei lupte eterne între forțele metafizice. Pe de o parte, exista principiul olimpian al luminii, realitatea uraniană sau solară; pe de altă parte, violența brută, elementul titanico-teluric, barbar în sens clasic, feminin-demoniac. Tema acestei lupte metafizice revine sub mii de forme în toate tradițiile de origine ariană. Orice luptă, în sens material, a fost trăită mereu cu conștiința mai mult sau mai puțin clară că ea nu era decât un episod al acestei antiteze. Or, la fel cum arianitatea se considera ca miliție a principiului olimpian, la fel vechii arieni simțeau nevoia de a lega acest punct de vedere de legitimarea sau consacrarea supremă a dreptului la putere și de concepția imperială, punând astfel în evidență caracterul lor antisecular.

În imaginea lumii tradiționale, orice realitate devenea simbol. Acest lucru era valabil pentru război, chiar din punct de vedere subiectiv și interior. Astfel, războiul și calea divină se topeau în una și aceeași entitate.

Nimeni nu ignoră mărturiile semnificative pe care ni le oferă tradițiile nordico-germanice. Cu toate acestea, trebuie să semnalăm că aceste tradiții, așa cum ne-au parvenit, sunt fragmentare și amestecate, sau nu reprezintă decât materializarea tradițiilor ariene mai înalte de ordin primordial, coborâte adesea la nivelul superstițiilor populare. Ceea ce nu ne va împiedica să determinăm anumite motive ale acestora.

Înainte de toate, nu trebuie să uităm că Walhalla este sediul imortalității celeste, rezervată în principal eroilor morți pe câmpul de luptă. Stăpânul acestor locuri, Odin-Wotan, este prezentat în Ynglingasaga ca cel care, prin sacrificial său simbolic la Arborele Yggdrasil, le-a indicat războinicilor calea, cale care conduce la locul divin unde înflorește viața eternă. Căci, după această traducere, niciun sacrificiu sau cult nu este la fel de agreat de către zeul suprem, niciunul nu primește recompense mai mari pe lumea cealaltă decât cel care se sacrifică murind pe câmpul de luptă. Mai mult: dincolo de reprezentarea populară obscură a lui Wildes Heer[1] se ascunde această semnificație: grație războinicilor, care căzând îi oferă lui Odin un sacrificiu, crește mulțimea celor de care acest zeu are nevoie pentru ultima bătălie contra ragna-rökkr, fatala ”întunecarea a divinității”, care apasă din vremurile cele mai vechi, amenințând lumea. Până aici motivul arian al luptei metafizice este clar pus în lumină. În Edda se spune, de altfel: ”Oricât de mare ar fi numărul eroilor strânși în Walhalla, el nu va fi niciodată destul de mare când Lupul va ataca.” Lupul reprezintă aici imaginea forțelor obscure și sălbatice pe care Odin, în lumea Ass-ilor[2], reușise să-l înlănțuiască și să-l supună.

Concepția ariano-iraniană a lui Mithra, ”războinicul neadormit”, care, la sărbătoarea Fravashi-lor[3] și a fidelilor lor îi bate pe dușmanii Zeului arian al luminii, este cu totul analoagă. Vom vorbi puțin mai târziu despre Fravashi și vom compara asemănarea lor cu walkiriile tradiției nordice. Pe de altă parte, am dori încă să clarificăm sensul ”războiului sfânt”, cu ajutorul altor mărturii concordante.

Nu ar trebui să ne mirăm dacă ne vom referi mai ales la tradiția islamică. Tradiția islamică se plasează în locul tradiției ariano-iraniene. Ideea de ”război sfânt” – cel puțin în ceea ce privește elementele pe care le examinăm aici – a fost transmisă triburilor arabe de civilizația persană: ea era deci renașterea tardivă a unei moșteniri ariane primordiale și, din acest punct de vedere, o putem utiliza.

Acestea fiind spuse, dinstingem în această tradiție două ”războaie sfinte”: ”marele” și ”micul război sfânt”. Această distincție se bazează pe un hadîth al Profetului care la întoarcerea dintr-o expediție războinică afirma: ”Am revenit de la micul război sfânt la marele război sfânt”. Într-un atare context, marele război sfânt aparține de ordinea spirituală. Micul război sfânt nu este decât lupta fizică, materială, războiul dus în lumea exterioară. Marele război sfânt este lupta omului cu dușmanii pe care îi poartă în sine însuși. Și, pentru a fi mai preciși, este lupta în om a elementului supranatural contra a tot ceea ce e instinct, legat de pasiune, haotic, supus forțelor naturii. Este de asemenea ideea care apare în anticul tratat de înțelepciune războinică, Bhagavad Gîtâ: ”Recunoscându-l deci ca fiind mai mare decât Rațiunea și armonizând Sinele cu Sinele divin, o, puternice înarmat, ucide inamicul în forma dorinței, dificil de depășit”. Căci pentru a îndeplini opera interioară de eliberare, condiția indispensabilă este de a elimina inamicul, definitiv.

În cadrul unei tradiții eroice, micul război sfânt – războiul ca luptă exterioară – nu este decât calea care permite, precis, realizarea marelui război sfânt. Din acest motiv ”războiul sfânt” și ”calea Domnului” sunt adesea sinonime. ”Fie ca cei care sacrifică viața lumii vieții viitoare să se alinieze sub stindardul Domnului, și fie că ei pier în luptă – adică pentru războiul sfânt –  fie că ies din luptă victorioși, ei vor primi o recompensă glorioasă”. Mai departe, în sura Luptei: ”… Recompensa celor care vor muri luptând pentru credință nu va pieri niciodată. Dumnezeu va fi ghidul lor; el le va corecta intenția. El îi va aduce în grădina deliciilor, pe care le-a arătat-o”. Aici este vorba despre moartea fizică în vremea războiului; mors triumphalis (”moartea victorioasă”), care are o corespondență perfectă în tradițiile clasice. Această doctrină poate de asemenea să aibă o interpretare simbolică. Cel care a știut să trăiască în ”micul război” un ”mare război” a născut în sine o forță care îi permite să înfrunte criza morții. Dar, chiar fără a fi cunoscut moartea fizică, este posibil, prin asceza acțiunii și a luptei, să experimenteze moartea, să fie interior victorios și să realizeze ”mai mult decât viața”. Într-adevăr, din punct de vedere esoteric, ”Paradis”, ”Regatul cerurilor” și alte expresii analoage nu sunt decât simboluri și reprezentări, făcute pentru popor, ale stărilor transcendente, de iluminări pe un plan mai elevat, de viață și moarte.

Pornind de la aceste considerații vom încerca aceleași semnificații pe care le vom găsi sub mantaua creștinismului a cărui tradiție eroico-occidentală a fost obligată să acopere cruciadele pentru a se manifesta exterior. Căci, mai mult decât se crede în general, în ideologia cruciadelor, eliberarea Templului, cucerirea ”Țării sfinte” aveau puncte comune cu tradiția nordico-ariană care se referă la cetatea mistică Asgard, la pământul îndepărtat al Ass-ilor și al eroilor unde moartea nu are nicio putere asupra locuitorilor care se bucură acolo de o viață eternă și de o pace supranaturală. Războiul sfânt se prezenta ca un război totalmente spiritual, încât predicatorii puteau, literalmente, să-l compare cu o ”purificare asemănătoare cu focul purgatoriului înainte de moartea însăși”. ”Ce glorie mai mare pentru voi decât aceea de a pleca încoronați de laurii victoriei. Dar cu cât mai mare este Gloria de a cuceri pe câmpul de luptă o coroană nemuritoare”, afirma Bernard de Clairvaux către Templieri. ”Gloria absolută” – identică celei pe care teologii o atribuie lui Dumnezeu în ceruri (in excelsis deo) – era de asemenea impusă cruciatului. Pe acest fond se ridica ”Ierusalimul sfânt”: oraș pământean și cetate celestă, iar cruciada devenea o elevare care conducea realmente la nemurire.

Victoriile sau eșecurile militare ale cruciadelor au provocat la început mirarea, confuzia și au făcut ca credința să șovăie, dar apoi ele nu au avut alte efecte decât acela de a purifica de orice reziduu materialist ideea de război sfânt. Rezultatul dezastruos al unei cruciade a fost comparat cu virtutea persecutată de neșansă, a cărei valoare nu poate fi judecată și recompensată decât în funcție de o viață nepământeană.

O învățătură identică se găsește în celebrul text indo-arian – Bhagavad-Gîtâ – dar ridicată la înălțimi metafizice. Compasiunea și sentimentele umanitare care paralizează războinicul Arjuna și îl împiedică să atace inamicul sunt judecate de către Dumnezeu drept ”descurajare rușinoasă nedemnă de un Arian și care închid porțile cerului”. Dumnezeu adaugă: ”Ucis, vei obține cerul; victorios, te vei bucura de pământ. Arată-te, o, fiu al lui Kunti, hotărât să lupți”. Dispoziția interioară care poate transmuta micul război în mare război este clar descrisă de Dumnezeu: ”Consacrându-mi mie toate acțiunile și concentrând toate gândurile asupra Sinelui suprem, liber de orice speranță și egoism, vindecat de febra mentală, aruncă-te în luptă”. În ce privește puritatea acestei acțiuni, ea este de asemenea pusă în valoare: ea trebuie să fie dorită pentru ea însăși, dincolo de orice scop material, de orice pasiune, de orice impuls uman: ”Recunoscând ca egale plăcerea și suferința, câștigul și pierderea, victoria și înfrângerea, pregătește-te de luptă; în felul acesta nu vei comite niciun păcat”.

Bază metafizică pe care Dumnezeu o clarifică prin diferența care există între spiritualitatea absolută – și ca atare indestructibilă – și elementul corporal și uman care nu are decât o existență iluzorie. De o parte, există revelația caracterului de irealitate metafizică a ceea ce am putea pierde ca viață și corpuri muritoare, sau a căror pierdere poate fi condiționantă pentru ceilalți, de cealaltă Arjuna este condus la experiența manifestării divinului, putere bulversantă într-un absolut irezistibil. În fața grandorii acestei forțe, orice formă condiționată de existență apare ca o negație. Acolo unde această negație este negată în mod activ, adică unde orice formă condiționată de existență este luată cu asalt sau distrusă, această forță atinge manifestări terifiante. Am putea astfel înțelege energia capabilă de a realiza transformarea eroică a individului. În măsura în care războinicul poate acționa în puritate și absolut, el rupe lanțurile umanului, evocă divinul în calitate de forță metafizică, atrage această forță asupra sa, găsește în el însuși iluminarea și eliberarea. Într-un alt text, al aceleiași tradiții, se spune: ”Viața ca un arc; sufletul ca o săgeată; spiritul absolut ca țintă ce trebuie atinsă. A se uni cu acest spirit, la fel cum săgeata lansată se înfige în țintă”.

Dacă știm să descoperim aici forma cea mai înaltă a realizării spirituale a luptei și a eroismului, atunci este semnificativ că o atare învățătură este oferită de către Bahgavad-Gîtâ, ca moștenire ariano-solară primordială. Într-adevăr, ea a fost dată de ”Soare” primului legislator al arienilor, Manu, și conservată de o dinastie de regi sacri. Pierdută în cursul secolelor, această învățătură a fost din nou revelată de divinitate, nu unui sacerdot, ci unui reprezentant al nobleții războinice, Arjuna.

Lucrul acesta ne permite să înțelegem semnificația cea mai profundă a unui alt grup de tradiții clasice și nordice. Nu trebuie uitat că, în aceste tradiții, anumite imagini simbolice precise revin în mod frecvent. Sunt imaginile sufletului ca demon, dublu, geniu sau analoage; imaginea prezențelor dionisiace și a zeiței morții, în fine, cea a unei zeițe a victoriei care se confundă adesea cu o zeiță a războiului.

Pentru a înțelege bine aceste raporturi, trebuie înainte de toate să precizăm concepția sufletului ca demon, geniu sau dublu. Este o forță latentă în profunzimi care este, pentru a spune astfel, viața vieții, în măsura în care ea ghidează în general evenimentele corporale și spirituale unde conștiința normală nu intră și care condiționează cu toate acestea la maximum existența contingentă și destinul individului. Între această entitate și forțele mistice ale rasei și sângelui există o legătură foarte strânsă. Astfel, de exemplu, demonul apare sub numeroase aspecte asemănător larilor, entitățile mistice ale unei rase sau stirpe, despre care Macrobius spunea: ”… Penații sunt zeii prin care respirăm, prin care avem un corp, prin care posedăm rațiunea”. Se poate spune că există între demon și conștiința normală un raport comparabil celui care există între principiul individualizant și cel individualizat.

După învățătura anticilor, principiul este o forță supra-individuală, superioară deci nașterii și morții. Al doilea, principiul individualizat, conștiință condiționată de corp și lumea exterioară, este destinată, după calea normală, la disoluție sau la o supraviețuire efemeră proprie umbrelor. În tradiția nordică imaginea walkiriilor are mai mult sau mai puțin aceeași semnificație ca demonul. Ea se confundă în numeroase texte cu cea a fylgiei (literar: însoțitoarea), entitate spirituală, agent al omului căruia îi este supus destinul său. Ca și kynfylgia, walkiria este – asemănător cu larii romani – forța mistică a sângelui. La fel se întâmplă cu fravashi-i tradiției ariano-iraniene. Fravashi, explică un eminent orientalist, ”este forța interioară a oricărei ființe umane și care îl susține și prezidează nașterea și viața sa”. Ca și larii romani, fravashi-i sunt în contact cu forțele primordiale ale unei spițe de neam și – ca și walkiriile – ele sunt zeițele terifiante ale războiului de care depind soarta și victoria.

Iată prima conexiune pe care trebuie s-o descoperim. Ce are în comun această forță misterioasă care reprezintă sufletul profund al rasei și transcendentalul în individ cu zeițele războiului? Pentru a înțelege bine acest punct, trebuie să reamintim că vechii indo-germani aveau o concepție, într-un anume fel aristocratică și diferențiată a nemuririi. Nu toți oamenii scapă de auto-disoluție, de supraviețuirea lemurică ale cărei imagini simbolice erau Hades-ul și Nifflheim-ul. Nemurirea este un privilegiu al unora și, după concepția ariană, un privilegiu înainte de toate eroic. Supraviețuirea – nu ca umbră, ci ca semi-zeu – nu este rezervată decât celor pe care o acțiune spirituală particulară i-a ridicat într-un fel sau altul. Aici, din păcate, nu putem să furnizăm toate probele în sprijinul afirmației care urmează: tehnic, această acțiune spirituală consta în transformarea eu-lui individual al conștiinței normale – circumscrisă și individualizată – într-o forță profundă, supra-individuală, forță individualizantă superioară nașterii și morții, căreia, am spus noi, îi corespundea ideea de ”demon”.

Dar chiar demonul este dincolo de toate formele finite unde se manifestă el, nu numai pentru că el reprezintă forța primordială a oricărui neam, ci și datorită intensității sale. Trecerea bruscă de la conștiința comună la forță, simbolizată de demon, provoca, deci, o criză distrugătoare, asemănătoare unei descărcări de tensiune de potențial foarte înalt în circuitul uman. Să luăm cazul în care urmare a unor condiții cu totul excepționale, demonul pătrunde în individ și îl face să experimenteze o transcendență distrugătoare; el ar provoca ceva asemănător experienței active a morții; de unde proba celei de-a doua conexiuni, adică confuzia imagini dublului sau a demonului în miturile antichității cu divinitatea morții. În tradiția nordică, războinicul își vede walkiria în momentul morții sau al unui pericol mortal.

Să mergem mai departe. În asceza religioasă, mortificarea, renunțarea la propriul eu, tensiunea în abandonarea în Dumnezeu sunt mijloacele preferate pentru a încerca provocarea crizei în chestiune și depășirea ei de o manieră pozitivă. Nimeni nu ignoră expresii ca: „moarte mistică” sau „noaptea întunecată a sufletului” etc., care indică aceste stări. Dimpotrivă, în cadrul tradiției eroice, calea pentru a atinge acest scop este reprezentată de tensiunea activă, de eliberarea dionisiacă a acțiunii. La cel mai mic grad al corespondenței fenomenologice, noi vom găsi, de exemplu, dansul ca tehnică sacră pentru a evoca și a induce, prin intermediul extazului sufletesc, forțele latente în profunzimi. În viața individului, eliberat de ritmul dionisiac, se inserează o altă viață, ca și cum aici ar înflori principiul. „Hoardă sălbatică”, furii, erinii și alte entități spirituale analoage dramatizează această forță în termeni simbolici. Ele corespund, deci, unei manifestări a demonului în transcendența sa terifiantă și activă. La un grad mai înalt vom găsi jocurile războinice sacre. Și mai sus, războiul. Suntem astfel conduși spre concepția ariană primordială a luptei și ascezei războinice.

Când pericolul luptei eroice atinge maximul, există posibilitatea unei experiențe supranormale. Deja expresia latină „ludere” – a se juca, a combate – pare a conține ideea de rezolvare, căci este una dintre numeroasele proprietăți inerente luptei, aceea de a elibera limitările individuale și a face să apară forțe libere ascunse în profunzimi. De aici decurge principiul celei de a treia asimilări: demoni, larii, eu-l individualizant nu numai că sunt identice furiilor, eriniilor și naturilor dionisiace dezlănțuite care, de altfel, au numeroase trăsături comune cu zeițele morții, dar presupun, de asemenea, și o semnificație identică celei a feciorelor care merg la asalt în bătălii, walkiriilor și fravashi-lor. Aceste fravashi sunt prezentate în texte ca „terifiantele, atotputernicele”, „cele care ascultă și care acordă victoria celui care le invocă” – sau, mai exact, celui care le invocă în sine însuși.

De aici până la ultima similitudine nu mai este decât un pas. În fine, în tradițiile ariene, aceste entități războinice preiau trăsăturile zeițelor victoriei, metamorfoză care caracterizează îndeplinirea fericită a experiențelor interioare. La fel cum demonul sau dublul semnifică o putere profundă și supraindividuală în stare latentă în raport cu conștiința normală, furiile și eriniile sunt reflexul unei manifestări particulare de dezlănțuire și de manifestări demoniace – și zeițele morții, walkiriile, fravashi-le etc. prezidează situații analoage atunci când ele se manifestă prin lupte eroice – astfel zeița victoriei este expresia triumfului Sinelui asupra acestei puteri. Este semnul unei tensiuni victorioase către o condiție situată dincolo de pericolul inerent extazului și formelor de distrugere subpersonale. Pericol care există dintotdeauna în frenezia acțiunii dionisiace și chiar eroice. Atracția unei stări spirituale, realmente suprapersonală, care face liber, nemuritor, indestructibil interior, acea „devenire a celor doi în unul” (cele două elemente ale esenței umane) se exprimă prin această reprezentare a conștiinței mitice.

Să trecem acum la semnificația dominantă a tradițiilor eroice primordiale, la concepția mistică a victoriei. Fundamental, ea este concepția unei corespondențe eficace între fizic și metafizic, între vizibil și invizibil acolo unde acțiunile spiritului manifestă trăsături supraindividuale și se exprimă prin operațiuni și fapte reale. Pe aceste baze a fost presimțită o realizare spirituală ca sufletul secret al anumitor acțiuni autentic războinice a căror încununare era victoria efectivă. Aspectele materiale ale victoriei militare devin atunci expresia unei acțiuni spirituale care a provocat victoria, la nivelul la care exteriorul și interiorul se reunesc. Victoria apare ca semnul tangibil al unei consacrări de renaștere mistică realizată în acest punct precis. Furiile și Moartea, material înfruntate de războinic pe câmpul de luptă, îl înfruntă în mod egal pe planul interior și spiritual sub forma dezlănțuirii amenințătoare a forțelor primordiale în ființa sa. În măsura în care el triumfă asupra acestora, obține victoria.

Este ceea ce explică de ce, într-o lume supusă tradiției, orice victorie avea o semnificație sacră. Astfel, dux (generalul armatei) aclamat pe câmpul de luptă mărturisea despre experiența și prezența acestei forțe mistice care îl transformau. Înțelegem acum semnificația profundă a caracterului ultraterestru atașat gloriei și ”divinității” învingătorului, precum și faptul că antica celebrare romană a triumfului a putut asuma un caracter mai mult sacru decât militar. În vechile tradiții ariene primordiale simbolismul victoriilor, walkiriilor și entităților analoage ghidând sufletul războinicului spre ”cer” – cum ar fi mitul eroului victorios, Herakles dorian care primește de la Niké, zeița victoriei, coroana care îi conferă indestructibilitatea olimpiană – acest simbolism se manifestă acum sub o formă foarte diferită. A nu dori a considera aceste lucruri decât drept ”poezie”, retorică și fabulă este o manieră de a vedea la fel de deformată și superficială.

Teologia mistică ne învață că în glorie se realizează transfigurarea spiritual sanctificantă; iconografia creștină aureolează figura sfinților și martirilor cu lumina gloriei. Este trăsătura moștenirii, chiar slăbite, a tradițiilor noastre eroice cele mai înalte. Tradiția ariano-iraniană cunoaștea deja focul celest înțeles ca glorie – hvarenô – care coboară asupra regilor și asupra comandanților militari, îi face nemuritori și îi umple de victorie. Antica coroană regală strălucitoare simboliza gloria ca foc solar și celest. Lumină, splendoare solară, glorie, victorie, divinitate regală sunt imaginile care, în lumea ariană, sunt în conexiune strânsă, nu ca abstracții și invenții ale omului ci ca forțe și puteri care reprezintă pentru noi piscul luminos al concepției  noastre comune a acțiunii în sens tradițional.

Putem, și astăzi, înțelege această concepție tradițională, cu condiția să facem abstracție de manifestările sale exterioare și condiționate de timp. Dacă vrem astăzi să depășim spiritualitatea consumată, anemică, fondată pe speculații abstracte sau pe sentimente minore, dacă vrem să depășim degenerescența acțiunii, în sensul materialist al cuvântului, unde am putea găsi puncte de reper mai bune dacât în idealurile omului arian primordial?

Dar aceasta nu este tot. Tensiunile materiale și spirituale s-au comprimat în ultima vreme într-o asemenea măsură în Occident încât nu mai pot să se rezolve decât prin luptă. Cu războiul actual[4], o epocă merge înainte de propriul său scop și iată că izbucnesc forțe care nu mai pot fi dominate și transformate în dinamica unei noi civilizații de idei abstracte, de premise „universalizante” sau de mituri concepute irațional. Astăzi este vorba de o acțiune mult mai profundă și esențială care se impune, căci, dincolo de ruinele unei lumi bulversate și condamnate, începe pentru Europa o eră nouă.

Ori, în această perspectivă, totul va depinde de forma pe care individul o va putea da experienței luptei; dacă el va fi în măsură să-și asume eroismul și sacrificiul ca pe o purificare (catharsis), ca pe un mijloc de eliberare și de renaștere interioară. În chiar această luptă trebuie să se trezească și să se alimenteze această forță care, dincolo de furtunile de sânge și de nenorociri, va favoriza, cu o nouă splendoare și o pace puternică, o nouă creație.

De aceea astăzi ar trebui să reînvățăm pe câmpul de luptă acțiunea pură, nu numai ca asceză virilă, ci și ca purificare și cale către forme superioare de viață, valabile în ele însele, ceea ce implică, evident, o anumită întoarcere la tradiția primordială ariano-occidentală. Cuvântul de ordine al vremurilor trecute răsună din nou: „Viața ca arc, sufletul ca săgeată și spiritul absolut ca țintă de atins”. Cel care astăzi încă trăiește lupta în această perspectivă va rămâne în picioare, acolo unde ceilalți vor cădea – și el va fi o forță invincibilă. Acest om nou va învinge în sine orice dramă, orice întunecare, orice haos și, în întâmpinarea noilor vremuri, el va reprezenta principiul unei noi dezvoltări. După tradiția ariană primordială, eroismul celor mai buni poate realmente să asume o funcție evocatoare, adică să fie susceptibil de a restabili contactul, pierdut de secole, între această lume și cea de dincolo. Atunci lupta nu va mai fi un masacru oribil, nu va mai avea semnificația unui destin întunecat, condiționat de voința de putere, ci va fi proba dreptului și misiunii unui popor. Atunci pacea nu va mai însemna o nouă împotmolire în amorțeala burgheză cotidiană, nici scăderea tensiunii în bătălie, ci va fi, dimpotrivă, desăvârșirea sa.

De aceea, noi vrem astăzi să refacem în noi profesiunea de credință a celor vechi, care se exprimă în aceste cuvinte: „Sângele eroilor este mai sfânt decât cerneala erudiților și decât rugăciunea credincioșilor”, și care stă încă la baza concepției tradiționale după care, în „războiul sfânt”, mai degrabă decât indivizii, acționează forțele mistice primordiale ale rasei. Aceste forțe ale originilor creează imperii mondiale și îi oferă omului „pacea victorioasă”.

 

 

Traducere: Cristi Pantelimon

http://frontdelacontre-subversion.hautetfort.com/archive/2015/06/30/julius-evola-la-doctrine-aryenne-du-combat-et-de-la-victoire-5648860.html#more

[1] Armata sălbatică (n. tr.)

[2] Zeii principali în mitologia nordică (n. tr.).

[3] Spiritul personal al unui individ în zoroastrianism (n. tr.).

[4] Textul a fost publicat pentru prima oară în perioada anilor 1940-1941 (n. tr.).

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *