Discurs despre situaţia din Spania

Domnilor:

Deputaţii care îşi amintesc diversele discursuri pe care am avut onoarea să le pronunţ în Congresele anterioare ştiu foarte bine că, în ciuda faptului că ideile mele au fost în anumite privinţe contrare iar în multe altele diferite de cele susţinute de domnii miniştri, am votat în mod constant cu Ministerul. Comportamentul meu, domnilor, a fost fondat pe motive foarte întemeiate. În primul rând, ideile mele nu au fost supuse niciodată votului, şi nevotându-se doctrinele mele, a trebuit să le votez pe ale Ministerului, mai puţin depărtate încă de ale mele decât cele ale opoziţiei. În al doilea rând, eu sunt un om de guvern, un om de guvern mai înainte de toate şi mai presus de toate; şi, în această calitate, votez mereu cu Guvernul în cazul în care am îndoieli. În al treilea şi în ultimul rând, credeam ca voi putea să fac mai mult în avantajul şi beneficiul propriilor mele idei fiind prietenul Ministerului decât adversarul lui.

Astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Ministerul şi-a exagerat într-asemenea măsură sistemul, pe care în exagerarea lui îl cred fatal, încât mă văd în situaţia de a alege între conştiinţă şi prietenie, între ideile proprii şi cele ale Ministerului. Situaţia, domnilor, este foarte dificilă; însă alegerea nu poate fi îndoielnică; îmi voi reduce prietenia la tăcere pentru a-mi auzi doar conştiinţa; mă voi îndepărta de Minister pentru a rămâne doar cu ideile mele.

Îmi propun, domnilor, să delimitez în linii mari peisajul foarte trist pe care îl oferă naţiunea sub următoarele aspecte: etic, politic, financiar şi economic; şi pentru ca să o ştie toţi fără ca să fiu eu nevoit să o repet în fiecare moment; voi anunţa din acest moment până în ce punct cred că Ministerul este responsabil pentru situaţia tristă şi dureroasă în care ne aflăm. Am ajuns la asta din mai multe motive. Situaţia actuală, pe de-o parte, este efectul tulburărilor din trecut; pe de alta, este efectul şi rezultatul sistemului eronat al ministerelor anterioare; în sfârşit, situaţia actuală este rezultatul sistemului greşit şi fatal al Ministerului care astăzi guvernează destinele naţiunii spaniole.

Nu pot acuza tulburările, pentru că revoluţia îmi va răspunde: „Tulburând îmi îndeplinesc rolul”. Nu pot acuza de această situaţie ministerele trecute, pentru că mi-ar putea răspunde: „Noi ne-am aflat sub presiunea revoluţionară”. Dar pot acuza şi acuz Ministerul prezent, pentru că el singur este, între toate cele care au existat din 1834 până acum, stăpânul absolut şi suveran al acţiunilor sale.

Nu pot acuza şi nu acuz Ministerul de a fi creat situaţia actuală. Cum aş putea? Situaţia există de dinainte ca el să existe; dar îl acuz că o conservă; îl acuz de asemenea că o înrăutăţeşte.

Pentru a expune aceste lucruri, deşi pe scurt, dată fiind ora înaintată, am cerut cuvântul. L-am cerut de asemenea şi cu alt scop: eu trebuie să îmi îndeplinesc aici profesia de credinţă politică, deşi este cunoscută de toţi, în materie de autorizaţii. Eu cred, domnilor, că Ministerul poate să piardă dreptul de a exista, dar nu cred că va pierde vreodată dreptul şi datoria, care sunt imprescriptibile, de a încasa contribuţiile.

Congresul, domnilor deputaţi, are dreptul de a ucide sau de a contribui la dispariţia unui Minister printr-un vot de cenzură; dar nu are dreptul de a-i nega contribuţiile, din cauză că nu are dreptul de a ucide Statul.

Plecând de la aceasta, domnilor, e clar că votul meu împotriva autorizaţiei nu înseamnă ca Ministerul să nu încaseze impozitele, ca Ministerul să nu perceapă şi să nu distribuie contribuţiile.

Dar se întâmplă des ca voturile Parlamentului să necesite un comentariu; aici rareori se întâmplă ca un domn deputat să voteze ceea ce vrea, şi se întâmplă chiar mai rar ca să vrea ceea ce votează. De ce? Pentru că voturile sunt complexe, pentru că voturile înseamnă lucruri foarte diferite şi uneori întru totul contrare. Această autorizaţie e ceva mai mult decât pare, este cu mult mai mult decât pare; intervine cu naturaleţea proprie tuturor autorizaţiilor; e un vot de încredere; ar fi asta oricum, a reprezentat asta aici şi în alte ţări, fără ca să fie nevoie să o declare Ministerul; dar în prezent e mult mai mult, şi asta o ştiu domnii deputaţi, după ce astfel a declarat-o Ministerul. Atunci: dând un vot negativ acestei autorizaţii nu mă împotrivesc ca Guvernul să încaseze impozitele; spun doar că Ministerul (nu Ministerul, care este compus din prieteni de-ai mei), sistemul Ministerului nu are încrederea mea.

Domnilor, unde se află deosebirea capitală (pentru că eu nu pot vorbi decât de deosebiri capitale), deosebirea capitală între sistemul Ministerului şi ideile mele? O voi spune: constă întocmai în acel lucru pe care Ministerul îşi clădeşte titlul de glorie. Constă în faptul că există un Minister care se proclamă şi un Minister de ordin material, un Minister de interese materiale.

Şi să se ia în considerare, domnilor, că eu nu mă opun intereselor materiale şi nici ordinii materiale: ordinea materială este o parte constitutivă, deşi cea mai mică, din ordinea adevărată: ordinea adevărată constă în uniunea inteligenţelor în ceea ce este adevărat, în uniunea voinţelor în ceea ce este onest, în uniunea spiritelor în ceea ce este corect. Ordinea adevărată constă în proclamarea, susţinerea şi apărarea adevăratelor principii politice, adevăratelor principii religioase, adevăratelor principii sociale.

Interesele materiale, domnilor, vor fi, fără îndoială, şi sunt, un lucru bun, excelent; dar asta nu e de ajuns pentru ca interesele materiale să fie interesele supreme ale societăţii umane; interesul suprem al societăţii umane este acela ca în cadrul ei să prevaleze principiile religioase, politice şi sociale[1]. Domnilor, sănătatea nu constă numai în sănătatea corpului; constă de asemenea în sănătatea sufletului: mens sana in corpore sano. Acest echilibru între ordinul material şi ordinul moral, acest echilibru între sănătatea sufletului şi a corpului reprezintă plenitudinea sănătăţii atât în societate cât şi în om. Acestui echilibru i s-a datorat, domnilor, faptul că secolul lui Ludovic al XIV-lea a fost denumit Marele secol şi că Ludovic al XIV-lea a fost numit Cel Mare; şi mare era, într-adevăr, aşa-numitul prinţ care domnea peste Bossuet, acel rege al inteligenţelor, şi peste Colbert, rege al industriei.

Când acest echilibru se rupe, imperiile încep să decadă până ce dispar definitiv. Şi mi-ar plăcea, domnilor, să fixez în inimile voastre, în memoria voastră, aceste principii, pentru că sunt în prea mare măsură în interesul Patriei voastre.

Există două mari dinastii în Europa: dinastia Bourbon şi dinastia austriacă. Dinastia austriacă a conservat vii între noi adevăratele principii politice, religioase şi sociale; şi în timp ce a făcut asta a săvârşit nenorocirea de a lăsa uitării şi abandonului principiile economice, principiile administrative, interesele materiale. Ei bine, domnilor: asta ne explică existenţa şi moartea sa. Puţine exemple ne oferă Istoria pentru o viaţă mai glorioasă şi o moarte mai mizerabilă. Vreţi să ştiţi până unde pot ajunge imperiile când prevalează în ele adevăratele principii sociale, politice şi religioase? Uitaţi-vă bine la Carol al V-lea, marele Împărat, la această acvilă imperială, despre care a spus cel mai mare poet al nostru că

în zborul său fără seamăn,

sub aripile sale a avut lumea.

Vreţi să vedeţi cum ajung în final rasele şi dinastiile când dau uitării interesele materiale? Îndreptaţi-vă atenţia către ultimul vlăstar al acestei dinastii generoase: îndreptaţi-vă atenţia către Carol al II-lea[2], Regele Cerşetor, Augustulus[3] al rasei sale.

Întoarceţi-vă privirea acum către rasa Bourbon. Henric al IV-lea[4] începe prin a fi protestant şi prin a linguşi catolicii, şi sfârşeşte prin a fi catolic şi a linguşi protestanţii. Vreau să spun, domnilor, că religia era pentru el un instrument de dominare, instrumentum regni; să vedeţi aici modelul regelui cu spirit puternic. Urmaţi-l după aceea în viaţa şi povestea lui; şi îl veţi vedea mereu supus ideii exclusive de a face Franţa să prospere din punct de vedere material, de a stabili o administraţie bună şi înţeleaptă, de a reduce diferenţele dintre partide prin intermediul tranzacţiilor; ocupându-se, într-un cuvânt, doar de organizarea administrativă şi de interesele materiale. Aşadar, domnilor: Henric al IV-lea nu este un caz izolat: este personificarea întregii sale rase, rasa Bourbon; rasă care a venit pe lume pentru două lucruri: pentru a face popoarele industrializate şi bogate şi pentru a muri de mâna revoluţionarilor.

Cine nu admiră, domnilor, aceste mari, magnifice, consonanţe ale Istoriei? Vedeţi aici două rase chiar mai inamice în câmpul ideilor decât în câmpurile de bătaie: rasa austriacă dă uitării interesele materiale şi moare de foame; rasa Bourbon, sau cel puţin majoritatea principilor săi, slăbesc conservarea intactă şi pură a principiilor religioase, sociale şi politice pentru a se converti celor reformiste şi industriale şi se împiedică de spectrul revoluţiei, care le aşteaptă pentru a le devora unele după altele, la limita industriilor şi reformelor sale.

Atunci, miniştri ai Isabelei a II-a[5]: eu vin să vă cer să îndepărtaţi de Regina voastră şi de Regina mea tipul de blestem care atârnă asupra rasei sale.

Timpul ne presează, domnilor, timpul ne presează, pentru că vin vremuri mai groaznice decât credeţi. Pentru moment, chiar acum, dacă e adevărat că pomul se cunoaşte după roade, după roade trebuie să cunoaşteţi pomul pe care l-aţi plantat; rodul său e rod de moarte. Politica intereselor materiale a ajuns aici la ultima, cea mai îngrozitoare dintre toate evoluţiile sale: la acea evoluţie în virtutea căreia toţi încetează să mai vorbească de interese pentru a vorbi de interesul suprem al popoarelor decăzute, de interesul care se rezumă la desfătările materiale. Acest lucru explică ambiţiile impacientate de care s-a vorbit aici cu motive mai mult decât suficiente.

Nimănui nu îi e bine unde se află; toţi aspiră să urce, şi să urce nu de dragul de a urca, ci pentru a se desfăta. Nu există vreun spaniol căruia să nu i se pară că aude acea voce fatidică pe care o auzea Macbeth şi care îi spunea: „Macbeth, Macbeth, vei fi rege”. Deputatul aude o voce care îi spune: „Deputatule, vei fi ministru”. Ministrul aude o voce care îi spune: „Vei fi…” nu ştiu ce, domnilor.

Pârâule, cât de mult trebuie

Să speri şi să urci,

Tu ca să fii Guadalquivir,

Guadalquivir ca să fie mare?

Eu ştiu, domnilor, până unde va merge asta, sau, mai bine spus, unde s-a împotmolit; s-a  lovit de corupţia înfricoşătoare la care asistăm cu toţii, pe care o vedem cu toţii; pentru că faptul astăzi predominant în societatea spaniolă e acea corupţie ce se află în măduva oaselor noastre[6]. „Corupţie care nu se vindecă cu industrii sau cu reforme; se vindecă numai cu restaurarea marilor instituţii catolice, pe care revoluţia le-a aruncat la pământ şi pe care e rândul vostru să le ridicaţi. Personajul cel mai corupt şi mai corupător al acestei societăţi este clasa medie, pe care o reprezentăm noi, domnilor; în această clasă există voci de laudă pentru toţi cei puternici; de aici au ieşit acele mari voci care îi spuneau Miliţiei Naţionale: „Eşti mult stimată; şi apoi Constituţiei de la Cádiz: Eşti sfântă; şi mai târziu ducelui Victoriei: Eşti eroic; şi acum ducelui de Valencia: Eşti neînvins. Idolatria pare a fi religia naturală a tuturor mulţimilor, cu precădere a celor care au fost corupte de către revoluţii; în Spania într-asemenea măsură, domnilor – fac apel la conştiinţele voastre” –  corupţia se află peste tot; ne intră prin toţi porii; se află în atmosfera care ne înconjoară, se află în aerul pe care îl respirăm. Agenţii cei mai puternici ai corupţiei au fost întotdeauna agenţii primi ai Guvernului; în provincii, aceştia au fost agenţii cei mai activi ai corupţiei, cumpărătorii şi vânzătorii de conştiinţe. Cine nu a văzut ce s-a întâmplat în Spania de când a izbucnit revoluţia până azi? Când Guvernele au fost slabe, principalii lor agenţi s-au bulucit înspre banii insurecţiei victorioase; când Guvernele sunt puternice, sau când se crede că sunt, atunci, pentru a înfăţişa Guvernul falnic, calcă în picioare tot ce le stă în cale.

Amintiţi-vă, domnilor, rebeliunile trecute. Încă mi se pare că văd trecând prin faţa ochilor mei acea procesiune de generali şi şefi politici cu mâinile pline de tămâie pentru a o arde pe altarul adunărilor revoluţionare. Ei bine, îndreptaţi-vă privirea către ce se întâmplă acum. Gândiţi-vă la unele dintre scandalurile, care sunt publice şi notorii, petrecute la ultimele alegeri. Nu îi credeţi nici pe unii nici pe alţii când se numesc duşmani; nu sunt duşmani; sunt fraţi ai alegerilor şi ai rebeliunilor. Dumnezeu a sădit în toţi aceleaşi înclinaţii şi chiar aceeaşi fizionomie; toţi au depus jurământul eroic de a se sacrifica pentru învingător; toţi au făcut un pact cu bogăţia; toţi sunt prietenii victoriei; toţi adoră soarele; toţi privesc către Orient.

„Atât de trist este, domnilor, şi atât de vast, tabloul acestei corupţii universale. Dacă doriţi să pătrundeţi cu mine până la originea misterioasă a acestui simptom de moarte, o veţi afla, pe de o parte, în decadenţa principiului religios, şi, pe de alta, în progresul principiului electiv. Principiul electiv este un lucru de la sine atât de corupător, încât toate societăţile civile, atât antice cât şi moderne, în care a prevalat, au murit cangrenate; principiul religios, este, dimpotrivă, un remediu atât de bun împotriva infestării încât nu există corupţie care să supravieţuiască contactului cu el; de aceea nu există informaţii despre cum ar fi murit vreo societate cu adevărat catolică din cauza corupţiei. Virtutea contradictorie a acestor principii este subliniată mai bine ca în oricare altă parte în Institutele monastice; forţa corupătoare a principiului electiv este atât de puternică încât până şi în acele sfinte Congregaţii a indus uneltiri şi intrigi; virtutea principiului religios este atât de suverană încât până şi acele Institute guvernate de către principiul electiv s-au conservat mai pure şi mai sănătoase decât toate societăţile civile. Cu toţii aţi auzit vorbindu-se de corupţie monastică; poate că toţi aţi crezut ce aţi auzit. Ei bine: să ştiţi că istoria pe care v-au prezentat-o este o conspiraţie permanentă împotriva adevărului şi o sanctificare a calomniei. Fără îndoială, domnilor, Institutele monastice au avut perioadele lor de creştere şi de decadenţă, precum toate instituţiile care sunt într-o anumită proporţie umane; dar să ştiţi că până şi în perioadele lor de decadenţă puteau servi drept model societăţilor civile cele mai strălucitoare şi excepţionale.

Plecând de la această premiză, marea problemă a guvernului pe care miniştrii au trebuit să o rezolve este următoarea: să amplifice într-atât principiul religios încât să neutralizeze forţa corupătoare a principiului electiv. Problema e că nu numai că nu s-a găsit o rezolvare, dar nici măcar nu s-a pus în vedere de către miniştrii Coroanei; mai mult; chiar acum mi se pare că citesc în gândurile voastre; sunt sigur că, dacă nu v-ar fi teamă să mă întrerupeţi, m-aţi întreba toţi deodată: Ce legătură are religia cu alegerile? Ce are a face? Are a face într-o asemenea măsură, încât alegerile ne vor ucide dacă religia nu le purifică; are de-a face atât de mult, încât dacă este dat la o parte principiul religios, corupţia provocată de către principiul electiv nu se va putea nici stăvili şi nici vindeca decât prin cauterizare şi prin sânge. Nu puneţi, domnilor, pe seama unei toane frivole faptul de a introduce religia în toate chestiunile politice; nu sunt eu cel care o aduce; ea este cea care vine; nu mă acuzaţi pe mine; acuzaţi mai degrabă natura lucrurilor însăşi. Sunt eu, prin întâmplare, cauza faptului că toate chestiunile politice se rezumă, în ultimă instanţă, prin următoarea dilemă: religia sau revoluţiile, catolicismul sau moartea?”

Domnilor, nu este nevoie să repet, pentru că am spus-o deja, că nu consider că Ministerul este unicul vinovat de această situaţie. Este o situaţie revoluţionară care a supravieţuit revoluţiei; totuşi, Ministerul este vinovat până la un anumit punct, pentru că încurajează această corupţie cu impunitatea în care îşi lasă agenţii, şi pe deasupra este vinovat pentru tăcerea sa. În Spania, în această societate nefericită, pentru că nefericită trebuie să se cheme ţinând cont de situaţia pe care tocmai am descris-o, nu numai sentimentele sunt corupte, dar şi ideile sunt pervertite.

Bineînţeles, domnilor, din nou îndrăznesc să afirm că în nicio perioadă a istoriei noastre nivelul de inteligenţă în Spania nu a fost mai scăzut. Eu, în discursul meu, nu pot demonstra, pentru că este imposibil, că sunt false toate ideile capitale care domină în acest moment; însă în schimb mă angajez să demonstrez, verbal sau în scris, sau în orice mod ar fi, că soluţia politică pe care adversarii mei o aleg drept cea mai verificată, cea mai sigură, este o propunere falsă din toate punctele de vedere.

Un simptom, domnilor, al faptului că într-o societate sunt pervertite toate ideile se observă când toate partidele, toate şcolile politice se duc către pieire pe acelaşi drum pe care l-au deschis pentru a se salva.

„Ei bine, asta, domnilor, este întru totul ceea ce se întâmplă între noi; pentru a vă demonstra acest adevăr vă voi propune, între altele mii, două exemple.”

Toate partidele alternativ dominante în Spania au crezut că sunt necesare mari garanţii împotriva abuzurilor Puterii. Dintre aceste garanţii, unele sunt zadarnice şi altele sunt absurde. Voi vorbi de una care este zadarnică şi absurdă, şi pe deasupra contraproductivă. Aici s-a invocat constant principiul responsabilităţii ministeriale; ei bine: acest principiu, pe care toate partidele l-au proclamat în Spania, este cauza unică a procedeului arbitrar şi a tiraniei ministeriale de care partidele se plâng. Există o logică ce determină consecinţele să iasă în mod natural şi necesar din normă, fără să le proclame şi fără să le scoată nimeni. Spuneţi-mi, cei care vă plângeţi de arbitrarietatea ministerială, arbitrarietate pe care eu o recunosc: ce aţi răspunde, mai ales cei care vă aşezaţi în acele bănci, dacă eu aş fi Ministerul şi v-aş spune: „Voi aţi proclamat principiul responsabilităţii, şi de fapt mă declaraţi responsabil de tot ceea ce se petrece până în ultimul colţ al monarhiei. Ei bine: eu accept principiile voastre; acceptaţi-le consecinţele. Consecinţele sunt următoarele: unei responsabilităţi universale îi corespunde o putere absolută, deoarece putere absolută şi responsabilitate universală sunt lucruri corelative, puternic corelative. O putere absolută, ca să fie astfel, este absolut necesar să fie o putere liberă, şi ca să fie liberă este nevoie să nu se lovească de rezistenţe. Înainte, domnilor, existau corporaţii unite prin legătura dragostei, unite prin legătura Religiei; aceste corporaţii opuneau un baraj oricărui despotism care ar fi vrut să se ridice în naţiune; acele corporaţii rezistente nu sunt compatibile cu responsabilitatea mea, nu sunt compatibile cu misiunea de care am nevoie în calitate de Minister responsabil; daţi-mi voie să le pun capăt. Numirea tuturor funcţionarilor publici este un instrument gigantic de corupţie, dar nu contează; dacă nu numesc toţi angajaţii, nu pot fi responsabil; dacă îmi cereţi responsabilitate, daţi-mi calitatea de a numi toţi angajaţii. Viaţa locală, viaţa municipală, viaţa provincială pot fi lucruri bune şi excelente; dar dacă eu sunt responsabil pentru tot, doar mie îmi revine datoria de a face toate acestea. Drept urmare, centralizare, şi centralizare apoplectică, centralizare absolută. Toate dosarele să vină la Minister, tot aurul să vină la Trezoreria Naţională. Acestea sunt consecinţe necesare. Prin urmare, dacă mă acuzaţi de arbitrarietate, eu vă răspund că voi sunteţi cei care m-aţi făcut arbitrar, impunându-mi o responsabilitate care are autoritate prin mine şi care îmi conferă o putere absolută[7].

Nimic domnilor, nu pare mai uşor, şi nimic nu este mai dificil ca potrivirea mijloacelor cu scopul. Ce se doreşte? Se doreşte ca Ministerul să aibă o putere moderată, şi nimic mai mult decât moderată; limitată, şi nimic mai mult decât limitată? Atunci nu declaraţi miniştrii responsabili; nu au fost mereu responsabili prin legile regatului toţi miniştrii, fără să fie nevoie de declaraţiile voastre solemne? Vreţi mai mult? Vreţi ca miniştrii, acei giganţi care vă sperie, să nu fie mai mult decât nişte pigmei? Ei bine, domnilor, leacul se află la îndemână: declaraţi-i inviolabili. Din momentul în care îi veţi declara inviolabili nu vor mai fi nimic, decât nişte nulităţi magnifice aşezate în acea magnifică bancă.

„Să trecem la al doilea exemplu: voi lua al doilea exemplu din jurnalism. Libertatea de tipărire a fost proclamată, domnilor, pentru a asigura trei mari principii, dintre care unul interesează pe indivizi şi celelalte două interesează societatea; cel ce îi interesează pe indivizi consistă în dreptul conform căruia orice om poate comunica celorlalţi ce gândeşte; celelalte două constau în dreptul pe care îl are societatea ca toate gândurile, teoriile şi sistemele să intre în competiţie şi în dezbatere; şi în dreptul aceleiaşi societăţi ca să se dea publicităţii tot ceea ce interesează popoarele. Jurnalismul este instituţia consacrată a fi garanţia şi realizarea acelui drept individual şi a acestor drepturi sociale. În acest caz: eu voi demonstra că această instituţie distruge tot ceea ce are sarcina de a conserva; că e un mediu contradictoriu scopului său, şi că, pentru a fi logici, trebuie fie să renunţaţi la scopurile voastre fie să renunţaţi la mijloace.

În primul rând, jurnalismul a făcut imposibil în practică dreptul fiecărui spaniol de a-şi publica gândurile prin intermediul presei; şi asta, domnilor, printr-o combinaţie într-adevăr diabolică: pe de o parte, prin uciderea cărţilor şi, pe de alta, prin îndepărtarea ziarelor de toţi spaniolii care nu sunt foarte bogaţi. În ziua de azi, domnilor, un spaniol care nu e milionar nu poate să scrie un ziar şi nici să publice o carte: pentru ziar nu are bani şi pentru carte nu găseşte cititori. Rezultă din asta că în ziua de azi, pentru a-şi publica gândurile, spaniolii trebuie să le transforme din individuale în colective; numai partidele sunt libere; spaniolii nu sunt. Acum, domnilor, luaţi următorul lucru în considerare: că asta va fi ceva bun sau rău; dar bun sau rău nu e ceea ce aţi dorit dumneavoastră; nu e ceea ce a dorit legiuitorul, nu e ceea ce a dorit legea; nici legea, nici legiuitorul, nici dumneavoastră nu cunoaşteţi partidele, ci pe spanioli, consideraţi individual; libertatea dorită de Constituţie nu e cea a partidelor, pe care nu le cunoaşte, ci a cetăţenilor; ei bine, tocmai aceasta e cea pe care jurnalismul a făcut-o întru totul imposibilă.

Să revenim la principiul publicităţii. În acest punct, domnilor, instituţia jurnalismului este atât de absurdă, considerată ca mijlocul de a atinge acel scop, încât absurditatea sa creşte văzând cu ochii. Departe de a fi un mijloc de a le face cunoscut tuturor ceea ce trebuie să ştie, jurnalismul este modul cel mai eficace pe care l-au putut inventa oamenii pentru a ascunde ceea ce oamenii trebuie să ştie şi ceea ce toată lumea ştie[8]. Aceasta, domnilor, este o problemă de bun simţ şi de bună credinţă; fac apel la buna voastră credinţă şi la bunul vostru simţ şi vă rog să îmi spuneţi dacă nu este adevărat că singurul mod de a şti adevărul este să ieşiţi în stradă pentru a vă întreba prietenii şi cunoştinţele, şi unicul mod de a-l ignora nu este acela de a citi ziarele. Mai mult, domnilor: există în societate o mare instituţie consacrată transmiterii unui secret inviolabil de la un loc la altul, de la o persoană la alta; această instituţie este corespondenţa privată. Ei bine, domnilor: să admirăm împreună un contrast surprinzător: instituţia pe care au inventat-o oamenii în interesul publicităţii pentru a vorbi despre lucrurile publice este întocmai cea care serveşte pentru a revela toate secretele domestice, şi cea pe care au inventat-o pentru a transmite secretele domestice este singura care serveşte pentru a ne pune la curent cu lucrurile publice. Vreţi să ştiţi ce se întâmplă la Paris? Ei bine, trebuie să citiţi scrisorile private care sosesc de acolo. Doriţi, în schimb, să aflaţi în provincii ce se întâmplă în intimitatea căminelor noastre? În cazul ăsta citiţi unul dintre ziarele noastre, citiţi comunicatul de presă din capitală şi ştiţi deja despre propriile noastre case tot atât cât ştim şi noi… Domnilor: eu mă întreb şi vă întreb şi pe voi: încotro se îndreaptă societatea, încotro se îndreaptă rasa umană, care a ajuns într-atât să confunde toate noţiunile şi să-şi piardă controlul?

În ultimul rând, jurnalismul a fost inventat în vederea dezbaterii; ei bine, domnilor: nu e nimic mai uşor de demonstrat decât faptul că jurnalismul şi dezbaterea sunt lucruri incompatibile; şi spun incompatibile pentru că nimănui nu i se poate părea adevărată o dezbatere pe care o iniţiază zilnic între ei câteva zeci de ziarişti. Discuţia, pentru a se dovedi benefică, trebuie să aibă loc la o scală mai mare şi trebuie să ajungă la proporţii mai mari; trebuie să se transmită de la cei care scriu la cei care citesc; nu are importanţă mare dacă discută cei ce scriu atâta timp cât nu discută şi cititorii. Aşadar, domnilor: ce se întâmplă cu jurnalismul? Se întâmplă că fiecare citeşte ziarul opiniilor sale; cu alte cuvinte, fiecare spaniol se întreţine vorbind cu sine însuşi. Dezbaterea perpetuă este un dialog perpetuu, iar jurnalismul, consacrat să menţină viu acest dialog, are drept rezultat tocmai un monolog perpetuu. Vreţi să ştiţi ce este acela un ziar? Ei bine, un ziar este vocea unui partid care îşi spune tot timpul: sfânt, sfânt, sfânt.”

Veţi vedea, domnilor: tot ce luaţi drept minciună este adevărat; tot ce luaţi drept adevărat este minciună. Vedeţi dacă am dreptate când vă spun că inteligenţa noastră este într-atât de depravată  pe cât este şi inima noastră, şi ideile noastre la fel de corupte precum sentimentele pe care le avem.

Domnilor: aş putea să aplic anatomia pe care am făcut-o acestor principii tuturor: toate sunt false, ştiinţific absurde. Datoria guvernelor, când observă absurdul, este să îl combată cum pot.

Acum, după ce am argumentat în numele Guvernului împotriva adversarilor săi, argumentez în nume propriu împotriva Guvernului şi vă spun: „Tu ai avut dreptate să îţi măsori puterea prin responsabilitate. Dar eu vin acum să îţi măsor responsabilitatea prin omnipotenţă. Din moment ce poţi orice, răspunde pentru orice. Regina îţi aude sfaturile şi le urmează, alegătorii îţi întâmpină candidaţii şi ţi-i trimit, Curţile îţi primesc proiectele şi le aprobă; în Spania nimeni nu prezintă o idee dacă nu are titulatura de maestru, şi nimeni nu are titulatura asta dacă nu i-o dai tu. Răspunde-mi pentru sentimentele rele, răspunde-mi pentru ideile corupătoare; pentru că nimic nu rezonează mai mult cu raţiunea ca responsabilitatea ta să fie pe măsura omnipotenţei tale.

Două cuvinte despre sistemul financiar al miniştrilor. Domnilor: în astfel de chestiuni nimeni nu arată mai mult decât are: nimeni nu are mai mult decât îi dă Dumnezeu; altora Dumnezeu le-a dat ştiinţa, şi şi-au arătat cunoştinţele; eu pot să contribui cu un singur cuvânt, puţină claritate şi un gram de bun simţ. Eu concep, având în vedere explicaţiile care au survenit, două mari sisteme financiare. Există oameni care, punând ochii pe gloriile noastre străvechi, pe puterea noastră trecută, şi văzând cu ruşine şi chiar cu indignare starea vlăguită şi abătută în care ne aflăm, exclamă: „Este necesar să ne întoarcem la acea glorie, la acea putere, şi pentru asta e nevoie să cheltuim mult, şi trebuie să cheltuim mult: că atunci când vom cheltui mult vom fi bogaţi, pentru că la bogăţie se ajunge şi pe drumul gloriei”. Există alţii care, privind suferinţa poporului şi mergând din casă în casă să constate mizeria nefericiţilor contribuabili, uitând de orice altceva, spun: „Suntem săraci, foarte săraci; e nevoie să economisim”. Acestea sunt cele două puncte de vedere ale celor două mari sisteme care au concurat aici unul împotriva celuilalt. Care dintre aceste două sisteme este sistemul Ministerului? Amândouă şi niciunul. Se ridică aici susţinătorii economiilor, cerându-le pentru popor? Ei bine: îndată se ridică Guvernul să răspundă: „Cine economiseşte mai mult ca mine? Aveţi aici 40 de milioane economii”. Se ridică cei care privesc doar către gloriile naţionale şi către puterea naţională, cei care consideră că trebuie să cheltuim mult? Îndată se ridică Ministerul şi spune la rândul său: „Păi tocmai ăsta e punctul meu forte; aveţi aici 300 de milioane deficit”.

Astfel, domnilor, acest Minister fluctuează între înclinaţii diverse; acest Minister este precum pendula ceasului, care oscilează dar nu merge. Şi ce aş putea spune despre îndemânarea cu care Ministerul cheltuieşte şi economiseşte? Pentru a-i descrie îndemânarea trebuie să spun ceea ce s-a mai spus deja, dar e necesar să se repete pentru că este adevărat. Ce se poate spune despre un Guvern care crede că trebuie să cheltuiască pentru un teatru şi care consideră că trebuie să economisească în ce i se datorează cultului şi clerului? Cultului şi clerului, domnilor! Din câţi sunt pe lume, nu aş fi vrut să fiu eu cel care ar fi semnat această economie, care ar fi sancţionat această reducere. Clerul, care moare de foame; cultul, care a rămas fără strălucire; seminarele, care nici nu au luat naştere; templele, care sunt în ruină, ce înseamnă asta? Unde am ajuns, domnilor?

Vă veţi minuna, probabil, că voi reveni asupra teatrului; vă veţi minuna, ba chiar cu motiv, că acest cuvânt le stă pe buze atât de des deputaţilor. Chiar cei care îl pronunţă probabil nu ştiu de ce; eu ştiu şi o voi spune. Se pronunţă atât de mult cuvântul teatru, domnilor, pentru că teatrul pe care l-a ridicat Ministerul şi situaţia în care ne-a adus Ministerul sunt acelaşi lucru; pentru că nu se poate vorbi despre teatru fără să te gândeşti la situaţie, şi nici despre situaţie fără să te gândeşti la teatru. Şi asta are de asemenea o explicaţie, şi încă una care îi va convinge pe toţi cei care mă ascultă. Domnilor: nu există nicio perioadă din istorie care să nu fie, să spunem aşa, simbolizată de un monument. Dacă nu mi-ar fi teamă să nu mă pierd în timpurile antice aş aminti aici istoria a multe imperii, şi aş demonstra asta, domnilor, precum lumina zilei. Dar îmi ajunge să vorbesc doar de Spania noastră şi să amintesc aici dinastia austriacă, despre care am vorbit la începutul discursului meu. Care este prima perioadă a acestei dinastii? În prima etapă, monarhia eclipsează tot, până şi principiul religios, deşi era foarte puternic în acea vreme în Spania. Şi care ar fi monumentul care simbolizează cel mai bine această situaţie? Cu siguranţă, domnilor, că ar fi un palat. În perioada familiei Filip, în acea perioadă în care fundamentul principiului religios se ridică deasupra principiului monarhic, fiind atât de puternic în Spania acest principiu, cum ar fi simbolizată gândirea dominantă a monarhiei spaniole? Ar fi simbolizată de o mănăstire. Cum ar fi simbolizată aceeaşi mănăstire în timpul lui Carol al II-lea? Ce era Tronul? Ce era Spania? Un mormânt. Ei bine, domnilor? Toate aceste trei lucruri sunt simbolizate în El Escorial; El Escorial este în acelaşi timp un palat, un mormânt şi o mănăstire. El Escorial este istoria, scrisă cu piatră de granit, a monarhiei austriece.

Aşadar: istoria noastră actuală, situaţia noastră actuală, este simbolizată de teatrul Oriente, de acest monument ridicat doar pentru plăcerile materiale[9].

Domnilor: eu vreau să presupun pentru un moment că Guvernul este atât de fericit pe cât doreşte, şi precum îmi doresc eu însumi, în toate întreprinderile sale; eu presupun că Guvernul a ridicat această naţiune deja la puterea şi gloria care atât de mult îi surâd; eu îi dau tot ce îşi propune pentru Spania; eu presupun că are toate forţele armate ale Rusiei autocrate şi toate pieţele din Marea Britanie; îi mai dau pe deasupra, pentru a îi menţine un nume aşa de măreţ, şi o glorie atât de măreaţă, şi pieţe atât de mari, şi forţe armate atât de puternice, tot aurul nisipurilor din Peru şi din California. Aşadar, domnilor: din moment ce are toate astea, încă afirm şi asigur că toată puterea sa va prăbuşi zgomotos şi că această naţiune continuă să fie coruptă în sentimente şi pervertită în ideile sale; încă spun că această societate atât de opulentă, atât de strălucitoare, atât de mare, va fi exterminată: căci niciodată nu au lipsit îngeri exterminatori pentru popoarele corupte.

Domnilor: nu trebuie să ne facem iluzii; viitorul este trist, şi într-o anumită măsură înfricoşător; eu pot, fără să fiu dotat cu spirit de profet, să vă fac să vedeţi viitorul într-o istorie trecută.

A existat un rege într-o naţiune pe care, nu ştiu dacă spre norocul sau pedepsirea noastră, Dumnezeu a făcut-o vecina noastră. Acel bun rege era, domnilor, prin prudenţa şi înţelepciunea sa, precum Ulise din dinastiile europene. Lumea, într-o epocă mai simplă, mai fericită, l-ar fi numit Ludovic Filip cel Bun, cel Împăciuitor, cel Milostiv. Oamenii Franţei, atribuindu-i propriile vicii, l-au numit cel egoist, cel avar. Acel rege a luat puterea după o mare revoluţie ce a avut loc după multe alte revoluţii şi revolte, ce mişcaseră profund toată acea societate şi îi pervertiseră sentimentele, ideile şi obiceiurile. Simţindu-se slab, pentru că nu era legitim, pentru a stopa corupţia universală şi pentru a ridica un perete contra acelui potop de greşeli, a întreprins acţiuni care i s-au părut uşoare. Ceea ce a făcut a fost să restabilească ordinul material şi să dea un impuls intereselor materiale. Nici un prinţ, domnilor, nu a fost mai fericit în acţiunile sale: în puţini ani era rege împăciuitor al Franţei, fără ca somnul să-i fie tulburat de cel mai imperceptibil zvon al insurecţiilor trecute şi învinse. Câţiva ani mai târziu, comerţul, industria, toate interesele materiale au înregistrat creşteri incalificabile. În acest timp, domnilor, Guvernul său era un Guvern care beneficia de toată încrederea Coroanei, care avea adeziunea electoratului, care avea sprijinul Camerelor, se bucura de obedienţa forţei publice, avea, în sfârşit, simpatia şi prietenia tuturor cabinetelor din Europa.

Dar, domnilor, în timp ce se petreceau aceste lucruri în plan material, în paralel cu această mişcare creşteau, ridicându-se, împrăştiindu-se prin toate părţile dezordinea morală, corupţia, ce dizolvă tot, şi greşeala, ce înveninează tot. A venit o zi în care aceste două forţe contrarii au ajuns simultan la apogeu. Atunci, domnilor, s-a pus de la sine, fără să o facă nimeni, cum fac eu aici, s-a pus, cum spuneam, de la sine acea mare întrebare, mereu veche şi mereu nouă, care consistă în a afla dacă societatea este mai sigură şi mai puternică atunci când se sprijină pe ordinul material sau pe ordinul moral, pe virtute sau pe industrie. Franţa, domnilor, într-un ceas rău, a rezolvat această problemă în sensul industriei şi în sensul ordinii de stradă; fiecare pas pe care îl făcea în această direcţie era un pas care o îndepărta de Dumnezeul său, şi fiecare pas care o îndepărta de Dumnezeul său era un pas spre marginea prăpastiei. Dumnezeu a ajuns-o din urmă când era pe cale să ajungă la limită; Dumnezeu a ajuns-o din urmă pe 24 februarie, ziua marii lichidări, ziua marilor anateme[10]. Ce s-a întâmplat atunci, domnilor? Ce s-a întâmplat? Acel popor, dărâmat de puterea sa, îmbătat cu bogăţia sa, nebun din cauza industriei, a văzut prăbuşindu-se odată cu industria, puterea şi bogăţia în marele potop republican. Totul, domnilor, totul se sfârşi acolo: marele popor şi marele rege, muncitorul şi opera sa.

Să ia aminte Congresul unde se opresc lucrurile când se iau in considerare doar interesele materiale; popoarele care le venerează ajung, domnilor, în sărăcie, rămân fără nimic; fără morală, pentru că au respins-o; fără lucrurile materiale, pentru că au fost luate de revoluţie.

Ei bine, domnilor: îndreptaţi-vă privirea către această naţiune fără noroc; priviţi momentele grele prin care a trecut, momentul greu în care se află şi momentul greu care o aşteaptă.

Regina legitimă a Spaniei (şi contez, domnilor, pe acest cuvânt, pentru că acest cuvânt va servi drept acuzaţie Ministerului), Regina Spaniei a fost declarată majoră după o răscoală ce a urmat unor mari turbulenţe şi unor mari revolte; de atunci, aproape aceiaşi oameni au guvernat această naţiune; aceştia s-au crezut slabi pentru a ataca direct corupţia şi pervertirea ideilor, fruct amar al revoluţionarilor. Ce şi-au propus miniştrii Reginei legitime a Spaniei? N-au avut încredere în propriile forţe, ca şi cum nu lucrau în numele înaltului şi puternicului prestigiu al unei regine legitime; n-au avut încredere în propriile forţe şi nu şi-au propus altceva decât să scoată la liman din naufragiul universal ordinul material şi interesele materiale. Şi trebuie mărturisit că în această privinţă au fost fericiţi în felul lor; în puţin timp au învins patru insurecţii formidabile; din Galicia, din Madrid, din Sevilia şi din Catalonia.

Odată înfrântă insurecţia peste tot, o febră industrială şi mercantilă a incendiat sângele nostru, care, pe cât este spaniol este şi sânge african; Ministerul, în loc să combată acest atac de febră violentă, s-a lăsat dominat el însuşi de fierbinţeala furioasă, şi în acelaşi timp în care o primea, propaga epidemia. Între timp, corupţia şi greşeala au crescut şi s-au răspândit încet şi în tăcere. În prezent, domnilor, toate aceste lucruri – corupţie, greşeală, febră industrială – au ajuns la apogeu.

Acum vin şi întreb: care va fi rezultatul? Care va fi deznodământul? Eu nu o voi spune, că nu am inima şi dorinţa de a o face: dar vor ghici, fără îndoială, cu spaimă domnii deputaţi. O obiecţie, totuşi, poate să se opună. În Franţa, veţi spune, existau în spatele Tronului falange socialiste, şi în Spania acestea lipsesc. Dar ce veţi spune, domnilor, dacă vă voi asigura eu (şi măcar de m-ar contrazice evenimentele) că ţara socialismului nu e Franţa, ci Spania?[11] Să nu uităm, domnilor, că aici, când guvernează un partid, dă impresia că el singur există, şi că nici un altul nu poate fi întâlnit pe stradă; şi, totuşi, când partidul înfrânt ajunge la Putere, pare că umple tot spaţiul, că ocupă tot, că nu e decât el în Spania; astfel nu e ciudat că nu îi vedem pe socialişti; dar ascultaţi şi meditaţi la ce vă voi spune.

Socialismul îşi datorează existenţa unei probleme, uman vorbind, de nerezolvat. Este vorba de a afla care este mijlocul cel mai echitabil de distribuire a bogăţiei în societate. Aceasta este problema pe care niciun sistem de economie politică nu a rezolvat-o. Sistemul economiilor politice vechi urma să oprească monopolul prin intermediul restricţiilor. Sistemul economiştilor liberali va opri acelaşi monopol pe calea libertăţii, pe calea concurenţei libere, care produce în mod fatal şi inevitabil acelaşi monopol. În ultimul rând, sistemul comunist va opri acelaşi monopol prin intermediul confiscării universale, depozitând toată bogăţia publică în mâinile statului. Această problemă a fost, în schimb, rezolvată de către catolicism. Catolicismul a găsit soluţia în pomană. Degeaba se obosesc filozofii; degeaba se ostenesc socialiştii; fără pomană, fără caritate, nu există, nu poate exista distribuţie echitabilă a bogăţiei. Numai Dumnezeu era demn de a rezolva această problemă, care este problema Umanităţii şi a Istoriei.

După revoluţia din februarie, comuniştii care se reuneau în Luxemburg la ordinele lui Louis Blanc, cu un instinct sigur, precum au toate partidele când e vorba de afacerile lor, au cerut un minister special, care să rezolve această problemă imensă; pentru că spuneau, şi aici nu se înşelau: „O problemă atât de mare necesită un minister special care să o rezolve”. Greşeala lor, totuşi, a constat în a crede că acel minister nu exista, când de fapt, el era prezent: acel minister fusese înfăptuit timp de nouăsprezece secole de către Biserica catolică.

Biserica, domnilor, este admirabilă pentru tot; dar în principal pentru a servi drept mediatoare între săraci şi bogaţi, pentru participarea în mod natural şi la viaţa unora şi a celorlalţi: participă în mod natural la viaţa săracilor, pentru că nu are nimic al său şi tot ce primeşte e din iubire pentru Dumnezeu; participă în mod natural la viaţa bogaţilor, pentru că bogaţii, în alte epoci, din iubire pentru Dumnezeu, i-au dăruit totul. Şi cum a dus la bun sfârşit Biserica acest sfânt, acest incomunicabil minister? Judecaţi singuri, domnilor. În marea clasă nevoiaşă există o zonă superioară, o zonă medie şi o zonă inferioară; precum în clasele superioare există o aristocraţie, există o clasă medie, există o plebe; aristocraţia mizeriei este compusă din colonişti; clasa medie, din muncitori; plebea, din cerşetori. Ei bine: Biserica i-a dat fiecăruia ce avea nevoie: coloniştilor le-a dat pământuri şi i-a făcut proprietari; pentru muncitori a umplut de monumente Europa; pentru cerşetori a avut pâine, şi pe niciunul nu l-a lăsat să moară de foame.

Locul în care a strălucit cel mai mult caritatea Bisericii a fost, domnilor, în Spania. Spania a fost o naţiune făcută de către Biserică, formată de către Biserică pentru săraci; săracii au fost regi în Spania. Cei care erau colonişti aveau pământuri cu o rentă infimă, şi erau, în realitate, proprietari. Toate fundaţiile pioase care existau în Spania erau pentru săraci. Angajaţii cu ziua aveau cum să le dea o pâine copiilor prin salariile pe care le câştigau în glorioasele şi splendidele monumente de care e plină Spania. Ce cerşetor nu avea o bucată de pâine cât timp era deschisă o mănăstire?

Ei bine, domnilor: revoluţia a venit să răstoarne toate aceste lucruri. Odată cu deposedarea Bisericii, a urcat renta pământurilor; odată cu suprimarea dijmei, a avut loc o nouă şi mai îngrijorătoare urcare. În acest mod, mişcarea de ascensiune pe care catolicismul a imprimat-o claselor nevoiaşe a fost transformată de către revoluţie într-o mişcare contrarie, într-o mişcare descendentă: coloniştii, oprimaţi de renta enormă pe care o plătesc, trec în masă din clasa căreia îi aparţin în clasa medie a muncitorilor; muncitorii, la rândul lor, odată cu transferul masiv al coloniştilor, trec şi ei în mod constant de partea plebei, compusă din cerşetori; cerşetorii, în final, mor din cauza mizeriei şi a foamei. Observaţi aici, domnilor, pe de o parte, opera revoluţiei; pe de alta, opera Bisericii!

Lucrurile între noi au ajuns astăzi într-un punct în care societatea, înainte unită într-o uniune sfântă şi fericită, este divizată în două clase, dintre care una se poate numi înfrântă şi cealaltă învingătoare; aceea, care a fost favorizată de soartă, are drept deviză şi moto: „Totul pentru bogaţi”. Cum vreţi, domnilor, ca această teză să nu producă o antiteză şi clasa înfrântă să nu exclame la rândul ei în spirit de război: „Totul pentru săraci”? Există, aşadar, între clasele societăţii (şi Guvernul nici măcar nu bănuieşte asta, nici măcar nu studiază problema, deşi are obligaţia de a o studia şi de a o cunoaşte), există, cum spuneam, între toate clasele societăţii un război lent care, în stadiul contagios pe care îl au anumite idei în Europa, va ajunge să fie cu prima ocazie un război declarat.

Eu, domnilor, în ciuda prieteniei mele, care este intimă, cu miniştrii Majestăţii Sale, nu am putut să nu mă declar în disidenţă cu ei, pentru că, domnilor, în punctul exagerat în care se află, continuând sistemul lor de ordin material şi de interese materiale, consider că a devenit inevitabilă o catastrofă, care va sosi în forţă, dacă se respectă legile eterne ale Istoriei.

Eu nu ştiu nici cum va sosi şi nici când va sosi; dar ştiu că Dumnezeu a făcut cangrena pentru carnea putrezită şi cauterizarea pentru carnea cangrenată. Ministerul are încă timp să aleagă între două drumuri. Poate să aleagă drumul de până acum, şi în cazul ăsta nu mai am nimic să îi spun, sau cel pe care tocmai i l-am indicat. Dacă îl acceptă pe cel din urmă, pentru binele lui şi al nostru, este necesar să facă tot ce până acum a încetat să facă, şi să nu mai facă tot ce a făcut până acum; e necesar să se opună cu toate forţele sale corupţiei; să o combată şi să o înfrângă sau să cedeze; e necesar să nu ridice teatre, măcar până pune proptele templelor care sunt în colaps; e necesar să pună ordine şi să creeze un echilibru al impozitelor publice. Dar este necesar de asemenea ca Ministerul să înţeleagă că toate astea nu sunt suficiente; că e necesar mai presus de toate să pună frână dorinţelor, să pună frână poftelor.

E necesar ca, dacă vrea dictatură, să o proclame şi să o ceară, deoarece dictatura, în anumite circumstanţe, este un guvern bun, este un guvern excelent, este un guvern acceptabil; dar, domnilor, să se ceară, să se proclame, pentru că dacă nu, ne vom afla între două guverne în acelaşi timp: vom avea un guvern de fapt, care va fi dictatura, şi altul de drept, care va fi libertatea; situaţie, domnilor, care e cea mai intolerabilă dintre toate, deoarece libertatea, în loc să servească drept scut, serveşte atunci drept coif[12].

„Şi să nu se spună, domnilor, că cer mult: ştiu foarte bine că e lucru dur să ceri unui Minister ca, atunci când lăcomia se ridică şi îi spune: „Cumpără-mă, că mă vând”, să răspundă: „Nu te cunosc”; ca atunci când spiritul de clică şi de intrigă îi spune: „Urmează-mă, că Puterea se află în mâinile mele”, să rămână nemişcat, acoperindu-şi auzul la cântecul sirenei; ca atunci când teama îi spune: „Sperie-mă şi mă vor vedea la tălpile tale”, să nu cadă în tentaţia de a-i trage o sperietură fricosului; ca atunci când toate pasiunile rele, cât de puţin binevoitor ar fi, îi oferă dominaţia şi imperiul, să îşi lase imperiul şi dominaţia tuturor pasiunilor rele. Fără îndoială, domnilor, ar fi mult dacă i se cere celui născut să se supună şi se mulţumeşte să facă strict lucrul pentru care a fost născut; dar nu e mult când li se cere celor care aspiră la onoarea înaltă, dar periculoasă, de a fi guvernanţii poporului; sarcina se proporţionează onoarei, şi când aceasta este foarte înaltă, just este să fie nu numai periculoasă, ci chiar gravă; restul ar fi, domnilor, lumea pe dos. Ministerul public nu este o sinecură; numele său o spune: este un serviciu, ba chiar unul istovitor. Să guvernezi nu înseamnă sa fii servit, înseamnă să serveşti: nu înseamnă să te bucuri, ci să vâsleşti, şi să trăieşti, şi să mori cu mâna pe vâslă. Cu preţul ăsta trebuie să fie ministru cine doreşte asta, şi doar cei care sunt cu preţul ăsta sunt cu adevărat. Câţi miniştri credeţi că au fost în epoca asta în Spania? Gazeta spune că mulţi, şi eu susţin că niciunul; pentru că a fi cu adevărat ministru nu înseamnă doar să primeşti prin lege această denumire; este pe deasupra, şi mai presus de toate, să fii acceptat drept ministru de Istorie. Eu vă spun că niciunul din cei care au fost miniştri până acum nu va fi acceptat de Istorie fără protest.

Unul am crezut că se născuse pentru cel mai înalt scop prin marile sale calităţi, şi pentru că am crezut asta am pus în el toate speranţele şi toate iluziile mele; iluzii şi speranţe care s-au dus pe apa sâmbetei. Toţi ghiciţi, fără îndoială, că vorbesc de ducele de Valencia[13]. Voi vorbi despre acest personaj, domnilor, care merită asta din plin, în prezenţa voastră, cu rezervele unui contemporan, dar cu imparţialitatea Istoriei. Ducele de Valencia este un mare soldat şi un om cu o mare capacitate de înţelegere, servit uneori şi alteori condus de mari pasiuni. Ducele de Valencia realizează prin inspiraţie şi geniu ce alţii nu realizează nici prin studiu; acest lucru este atât de adevărat, domnilor, că îndoindu-mă eu de multe ori (iertaţi, domnilor, un om care studiază toată viaţa), îndoindu-mă, cum spuneam, de multe ori, dacă mă înţelegeţi, nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă îndoiesc dacă ducele de Valencia m-a înţeles. Şi, totuşi, domnilor, fiind atât de mare pe cât îi este înţelegerea, activitatea lui este încă şi mai mare; ducele de Valencia este un om care înţelege, dar, mai presus de toate, este un om care realizează. Ce spun că realizează? Este un om care nu încetează să realizeze niciodată, nici când navighează nici când doarme; printr-un fenomen mai puţin extraordinar decât ni s-ar putea părea la prima vedere, această activitate, care e cea care accelerează moartea, e cea care conservă viaţa. Trebuind să meargă înţelegerea sa în ritmul activităţii sale, ducele i-a interzis să se oprească, cu alte cuvinte, să reflecteze, şi a trimis-o să improvizeze; ducele este, în consecinţă, un improvizator universal, şi tot ce îl întrerupe şi îl face să-şi piardă şirul improvizaţiilor este duşmanul său. De aceea, cel mai mare duşman al său este timpul, care rezistă într-un mod persistent şi tenace tuturor improvizaţiilor sale. Ducele spune, de exemplu: „Să avem Marină”, şi timpul spune: „Pentru asta ai nevoie de mine, pentru că ai nevoie de un Minister de Finanţe”; ca să ai Minister de Finanţe e nevoie să crească nivelul de bogăţie, şi pentru ca asta să se înfăptuiască e nevoie să mă laşi să acţionez, fiindcă sunt ministrul lui Dumnezeu, servit de alţi miniştri mai puternici decât cei ai regelui, care duc prin nume anii. Ducele răspunde: „Mai vedem noi”, şi trimite Marina să existe, şi Marina este. Dar problema constă în a afla cu ce se menţine această Marină, fiind evident că rămânem fără duce, fără Marină şi fără Minister de Finanţe. Cu altă ocazie, punând ochii pe un subiect pe care nimeni nu-l cunoaşte, dar care îi serveşte admirabil pentru calcul şi râvnă, îşi spune sieşi: „De ce nu aş face din acest subiect un mare personaj?” Timpul îi răspunde: „Dintr-un motiv foarte simplu: deoarece pentru asta, ca pentru toate, ai nevoie de mine; pentru că din cine vrei tu să faci un personaj eu nu am făcut decât un subiect, fără să fi îndrăznit până acum să fac din el o persoană”. Ducele, însă, nu dă înapoi; îşi ia subiectul şi îl face, greşesc, îl îmbracă într-un personaj. Problema, însă, departe de a fi rezolvată cu asta, nici măcar nu a început, pentru că în acel moment se întâmplă că cei care sunt personaje din opera lui Dumnezeu, şi nu din opera ducelui, se plâng că li s-au furat hainele pentru a îmbrăca un subiect, în timp ce toţi subiecţii naţiunii vin la el spunându-i: „Dacă suntem subiecţi precum acela, de ce nu ne îmbrăcăm cu aceleaşi veşminte?” Şi de aici, domnilor, aceste două falange cu care trebuie să se lupte ducele: una de ură şi alta de pofte. Eu ştiu că până şi în această situaţie vor exista mijloace, şi că până şi pentru acest rău are soluţii; deoarece Europa se înşeală crezând că ducele e doar sau în primul rând un mare căpitan: ducele de Valencia este asta, dar mai este pe deasupra, şi înainte de toate, omul cel mai instruit din Europa stăpânind arta extrem de delicată a celor mai delicate seducţii; pe mine m-a sedus de zeci de ori cu un salut. În acest talent extrem de special şi de eminent se încrede el pentru a mulţumi, fără a le stinge, poftele şi pentru a atenua, fără a le face să piară, resentimentele. Dar să amâni problemele nu înseamnă să le rezolvi; şi tot talentul ducelui abia ajunge pentru a le amâna; va veni o zi, şi ziua aceasta se apropie, în care, căzând peste el toate, îi vor cere predarea sau moartea.

Această activitate neliniştită şi devoratoare, acea stare de insurecţie permanentă împotriva lentorii timpurilor l-a pierdut pe ducele de Valencia. Nici în Spania şi nici în Europa nu există o persoană mai convinsă decât el că ordinul material nu înseamnă nimic fără ordinul moral, şi că primul nu e altceva decât locul pe care Providenţa îl dă guvernanţilor popoarelor pentru a-l restaura pe al doilea; nimeni nu este mai convins decât el că bunurile denumite în mod greşit pozitive, adică, cele materiale, nu reprezintă nimic dacă nu merg împreună cu restaurarea acelor principii eterne care sunt precum fundamentele societăţilor umane. Dar această restaurare este lentă; atât de lentă, că oamenii Statului cu cea mai lungă viaţă şi cea mai mare laboriozitate se văd reduşi la a alege între a o începe, a o continua şi a o termina, astfel încât nimeni nu o începe, nu o continuă şi nu o duce la bun sfârşit de unul singur. Se pare că Dumnezeu a vrut să ne arate aici că această ispravă este superioară măreţiei individuale a oamenilor. Dacă ducele de Valencia ar fi putut să realizeze această restaurare cu un decret, acesta ar fi fost primul (trebuie să îi fac dreptate) pe care i l-ar fi propus Majestăţii Sale şi pe care l-ar fi trimis la Gazeta. Dar în acest caz improvizaţiile sunt întru totul imposibile; omul nu face mai mult decât să sădească; Dumnezeu se ocupă după aceea de fecunditatea şi creşterea seminţei. În interesele materiale, deşi în realitate nu este mai mare, se vede mai mult acţiunea omului: de aceea îl seduc cu o seducere irezistibilă pe ducele de Valencia.

În concluzie, domnilor: despre Ministerul condus de către ducele de Valencia va spune posteritatea că este un Minister funest condus de un om eminent. Eu nu sunt, afirmând asta, mai mult decât reprezentantul conştiinţei umane şi ecoul anticipat al generaţiilor viitoare.”

Domnilor: poate să mă creadă Congresul (pentru că dacă am vreun păcat acela este prea multă sinceritate) şi pot să mă creadă domnii miniştri: dacă eu m-am ridicat astăzi a fost mai puţin pentru a face o opoziţie de moarte Ministerului cât pentru a-mi satisface conştiinţa; pentru a spune că eu nu aprob sistemul pe care îl urmăm acum. Dacă m-am ridicat, domnilor miniştri, a fost pentru a vă opri din drumul pierzaniei, cel pe care ne împingeţi pe noi toţi şi naţiunea spaniolă.

Eu nu ştiu, domnilor, dacă voi fi singur; e posibil să fiu, dar şi aşa, conştiinţa mea îmi spune că sunt puternic; nu prin ceea ce sunt, domnilor deputaţi, ci prin ceea ce reprezint. Pentru că eu nu reprezint doar 200 sau 300 de alegători din districtul meu. Ce este un district? Ce sunt 200 sau 300 de alegători? Eu nu reprezint doar naţiunea. Ce este naţiunea spaniolă, sau oricare alta, considerată într-o singură generaţie şi într-o singură zi de alegeri generale? Nimic. Eu reprezint ceva mai mult decât asta; reprezint mult mai mult decât asta; eu reprezint tradiţia, prin care sunt ceea ce sunt naţiunile în toată trecerea secolelor. Dacă vocea mea are vreo autoritate nu este, domnilor, din cauză că este a mea; ci pentru că este vocea părinţilor voştri. Voturile voastre îmi sunt indiferente. Eu nu mi-am propus să mă adresez voinţei voastre, care mă votează, ci conştiinţei voastre, care judecă; eu nu mi-am propus să înclin voinţa dumneavoastră către mine, mi-am propus să vă oblig conştiinţa să mă ia în seamă.

 

Traducere: Mirela Viziru

[1] Una dintre ideile de bază ale întregii gândiri politice a lui D. Cortés este aceea a prevalenţei principiilor religioase în faţa celor materiale. Idee conservatoare prin excelenţă, ea va fi cel puţin la fel de clar exprimată în secolul al XX-lea de Julius Evola, în celebra sa Revoltă împotriva lumii moderne. Este una dintre ideile cu care conservatorismul se opune liberalismului, tentat să creadă că ideile religioase trebuie „depăşite” în numele progresului material şi social (n. C. P.).

[2] Carol al II-lea a fost rege al Spaniei, Neapolelui, Siciliei, Italiei şi posesiunilor de peste mări între 1665 şi 1700. De o precaritate fizică proverbială, el este suveranul care încheie în mod catastrofal domnia dinastiei de Habsburg în Spania (n. C. P.).

[3] Flavius Romulus Augustulus a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus. A domnit, în condiţii precare, un singur an (475-476) şi a fost detronat de Odoacru, căpetenia herulilor. Aici imaginea sa este folosită, evident, ca efigie a decadenţei unei lumi (n. C.P.).

[4] Henric al IV-lea este primul rege al Franţei din dinastia de Bourbon. A domnit între 1589 şi 1610 şi domnia sa a fost recunoscută ca una de mare prosperitate materială. El este cel care a promulgat Edictul din Nantes (1598), prin care se asigura protestanţilor francezi (hughenoţilor) libertatea religioasă. A fost asasinat de François Ravaillac în 1610 (n. C.P.).

[5] Isabella a II-a a Spaniei a domnit între 1843 şi 1868. Face parte din dinastia de Borbon (n. C. P.).

[6] Corupţia de care vorbeşte autorul spaniol nu este totuna cu ceea ce se numeşte astăzi corupţie. Definiţia de astăzi se menţine între limitele înguste ale unui legalism strict dependent de interesele materiale. Definiţia lui Donoso se referă la calitatea morală a oamenilor vremii lui, care deveniseră prizonierii unei apetenţe neînfrânate spre desfătare de dragul desfătării. Corupţia, astfel definită, este aproape sinonimă cu ideea de păcat a teologiei şi nu se poate „vindeca” pe căi economice, politice sau administraive, ci exclusiv moral-religioase. În fine, o altă sursă a corupţiei de care se vorbeşte în discurs este principiul electiv. Atacul la principiul electiv este parte integrantă a viziunii conservatoare a lui Donoso Cortés. Tot din aceeaşi paradigmă de gândire este şi critica pe care o face autorul mai la vale presei libere, instituţie contradictorie, aşa cum se va vedea… (n. C. P.).

[7] O atare situaţie în care, pe de o parte, guvernele sunt acuzate de faptul că sunt iresponsabile, iar pe de altă parte puterea lor este mereu pusă sub semnul întrebării pentru a nu cădea în abuzuri este şi acum prezentă, din plin. Dacă sunt responsabile de tot, guvernele ar trebui să aibă o putere nelimitată, liberă. Altfel, ele nu reprezintă decât o idee abstractă a unei autorităţi delegate. Donoso critică, printre altele, aici, artificialitatea principiilor liberale de guvernare, care au luptat împotriva organizării corporatiste a societăţii şi au ajuns în pragul falimentului politic (n. C. P.).

[8] Manipularea prin mass-media de care vorbim astăzi este consecinţa acestui paradox al presei aşa-zis libere, pe care o sesizează autorul spaniol (n. C. P.).

[9] Cheltuielile pentru plăcerile materiale sunt apanajul regimurilor moderne, democratice. Austeritatea spiritualizată (adică refuzul conştient al defătărilor materiale) sau cheltuirea cu fast în virtutea principiilor religioase nu mai sunt cunoscute, sau sunt supuse unei critici severe. Discuţiile actuale despre salariile preoţilor, contrapuse nevoii de aparatură medicală în spitale fac parte, în mare, din aceeaşi recuzită de probleme (n. C. P.).

[10] Este ziua în care regele Franţei, Louis-Philippe, a abdicat în 1848, în faţa revoluţiei declanşate două zile mai devreme (n. C. P.).

[11] O astfel de apreciere la adresa „Spaniei catolice” poate surprinde cititorul de azi. Totuşi, în perspectiva vizionarismului său, Donoso nu se înşela foarte tare, mai ales că el contrapune socialismul catolicismului. Or, într-o ţară foarte catolică în trecut, care părăseşte catolicismul (aşa cum îi apărea atunci Spania), este normal ca vidul spiritual să fie umplut de „concurentul” numit socialism. Spania actuală este, de altfel, un reper al socialismului european, ceea ce face şi mai interesante opiniile lui Donoso Cortés de la acea dată (n. C. P.).

[12] Donoso revine la tema cea mai „grea” a filosofiei sale politice, necesitatea unei dictaturi de inspiraţie antică, pentru salvarea corpului social aflat în dezagregare. Pentru a completa acest tablou, este necesar ca cititorul să meargă la celebrul său Discurs despre dictatură, pronunţat un an mai devreme în Parlamentul de la Madrid (n. C. P.).

[13] Ducele de Valencia (Ramón María Narváez – 1800-1868) militar şi om politic spaniol, de orientare liberală, de mai multe ori preşedinte al Consiliului de Miniştri al Spaniei între 1844 şi 1868 (n. C. P.).

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *