Din nou prin Balcani (II)

După ce ne-am reconectat la mediul rural grecesc, prin incursiunile din această vară în localităţi de ponţi situate la est de Thessalonic, despre care spuneam că au istorii foarte interesante, ne-am continuat periplul antropologic, traversând o altă regiune a Greciei, Epirul, care se învecinează cu Albania. Traseul spre frontiera cu Ţara Vulturilor, aşa cum mai este cunoscută Albania, este unul muntos, plin de tunele, prin unele străbătând distanţe până la 5-6 km. De-o parte şi de alta a autostrăzii impecabile şi foarte bine semnalizate se văd ici-colo localităţi de vlahi, concentrate în nişte căldări montane aride, aparent foarte sărace în resurse. Munţii Pind ating o înalţime de aproape 3.000 de metri, aceştia fiind ”împărţiţi” cu Albania, în partea litorală a acesteia.

Frontiera dintre Grecia şi Albania ‑ două ţări care intră des în contact, mai ales prin intermediul albanezilor care muncesc pentru patronii greci în agricultură sau în alte domenii – este situată pe munte, într-o zonă foarte pitorească. De fapt greaca se vorbeşte frecvent în Albania, nu doar în apropiere de graniţă, ci şi mai spre est unde un vânzătoar ambulant care stătea cu ghereta în apropiere de lacul Ohrid, care se întinde până în Macedonia, ne-a abordat într-o greacă bine vorbită.

După ce am părăsit graniţa, cam după 50 de km de mers, dintr-o dată peisajul s-a deschis, odată cu traversarea coastei Mării Ionice, care practic mărgineşte muntele. În dreapta şoselei, pe stânci, erau suspendate case sau pensiuni, această zonă traversată de noi, în drum spre oraşul Vlora din sud-vestul Albaniei, fiind una turistică. Însă preţurile, faţă de cele practicate în România, nu sunt supradimensionate, ci dimpotrivă, ai impresia că patronul câştigă aproape modic din afacerea lui, nesimţindu-te, ca la noi, aproape despuiat şi în faliment pentru un an întreg. De asemenea, nu am văzut atâta opulenţă, ca în mediul turistic românesc, atâta consum de semne sau de imagini prefabricate. Lumea este în general aşezată, nepurtătoare de lanţuri groase de aur sau de râvnitele ghiuluri care strălucesc în bătaia razelor de soare de la Eforie nord.

Peisajul imobiliar din localitatea Vlora este foarte eclectic şi în plină schimbare. Se construieşte foarte mult, chiar dacă planurile de afaceri nu sunt făcute ca la carte ‑ cu profituri garantate, important este că această ţără considerată săracă, poate cea mai săracă din Balcani, „se mişcă” suprinzător de bine.

Să nu uităm că regimul comunist în această parte a pensinsulei a fost unul dintre cele mai drastice. Bisericile şi moscheile au fost închise, icoanele aruncate de pe pereţi, intelectualii prigoniţi etc. Astfel, fără intelectuali şi cu ateismul vârât în conştiinţele oamenilor, mintea şi gândirea devin unilaterale, în termenii ideologici ai vremii, consideraţi de către partizanii comunişti, singurii legitimi. Nu întâmplător lăcaşurile de cult şi-au pierdut din sacralitate, iar cele mai mari sărbători ale creştinismului sunt momente lipsite de însemnătate, aproape profane.

În schimb, în Albania familia este o instituţie cu ancore bine înfipte în viaţa individului, acesta în trecut neputând face faţă turcului timp de aproape cinci secole fără implicarea întregii structuri comunitare şi familiale. Dacă comunismul a reuşit să anihileze spiritul religios, prin interzicerea oricăror manifestări sacrale, familia dimpotrivă, s-a întărit în structurile sale.

Spiritul comunitar de tip tribal este încă o realitate ce defineşte partea de nord a acestei ţări, ruptă oarecum cultural de Albania litorală sau de coastă, care a intrat uşor în contact cu ţări ca Italia şi Grecia, a căror amprentă lingvistică, arhitecturală, culturală, începe să se contureze din ce în ce mai bine.

Dar dacă tot vorbim de interacţiuni translocale, vreau sa mă refer şi la populaţiile de aromâni din Albania, care de-a lungul timpului au practicat un semi-nomadism de tip pastoral şi comercial. În primul rând, comerţul se făcea pe uscat şi mai puţin pe mare. După distrugerea capitalei lor, Moscopole, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o parte din aceste populaţii romanice au părăsit ţara de baştină, unii retrăgându-se în oraşe din Europa centrală (Pesta, Leibnitz etc.).

Fosta capitală a aromânilor se află aproape de oraşul Korce, în partea de sud-est a Albaniei, nu departe de graniţa cu Macedonia. Astăzi oraşul arată ca un vestigiu ce urmează să se transforme într-o frumoasă zonă turistică. Dacă n-am şti din lecturi istorice că Moscopole a avut în perioada stăpânirii otomane o populaţie între 20.000-40.000 de locuitori, am considera localitatea ca oricare alta. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest