Din nou prin Balcani (I)…

În articolele precedente vorbeam despre debutul unei cercetări antropologice în Peninsula Balcanică, regiune cu o istorie etnică şi lingvistică foarte complicată, greu de recuperat azi de cercetătorul străin care, dacă vrea să fie un bun profesionist, are obligaţia de necontestat de a învăţa măcar o limbă vorbită la sud de Dunăre. Acest fapt este un obiectiv greu de atins dacă nu poposeşti efectiv în mediul nativului. Chiar dacă manualul sau ghidul lingvistic sunt la îndemâna oricui în cabinet, contactul viu cu limba respectivă îţi uşurează mult demersul.

Aici mă refer în special la limba greacă, care pare, într-o primă instanţă, extrem de neinteligibilă. Însă pe măsură ce poposeşti mai mult în Ellada şi auzi mai des sunetele limbii greceşti decât propria limbă, îţi dai seama la un moment dat că anumite cuvinte, des uzitate, îţi sunt din ce în ce mai familiare. Dar nu faptul acesta este important, ci contactul cu mediul care favorizează apropierea firească, nemediată de limbă. 

Când m-am deplasat în Grecia, în vara aceasta pentru a doua oară, terenul devenea mai anticipabil şi într-o oarecare măsură mai puţin surprinzător. O perioadă am stat tot în nordul Greciei, la pensiune, în Skra, iar pe teren efectiv mai spre munte, în localitatea vlahă Koupa.

Însă mi-am extins orizonturile şi am coborât de data aceasta la est de Thessalonic, în două localităţi de ponţi, Rodhori şi Metamorfosi. Aceste două aşa-zise sate sunt total atipice în raport cu comunitatea rurală românească. Primul a fost populat – cam mult spus "populat",  deoarece în urma schimbului de populaţie între Turcia şi Grecia au fost dislocate cele câteva familii de greci rămase – în anii 1920, cu familii de ponţi din zona Euxinului, mai exact din localităţi situate în nordul Turciei, la graniţa cu Georgia.

 O altă ramură populaţională importantă care se regăseşte în spaţiul grecesc vizitat  este cea provenind din sud-estul asiatic sau Asia minor. Această categorie este cea a micr-asiaticilor, rudele lor încă se mai întâlnesc în localităţi situate în zona litoralului egeean turcesc.

            În această parte a Greciei, vlahii reprezintă a treia populaţie identificată de noi, pe lângă cele două categorii pe care le-am menţionat deja. Aşezările lor sunt situate preponderent în spaţii montane şi submontane, o primă regiune explorată de noi fiind Macedonia centrală, cu reşedinţa la Thessalonic. În drum spre Albania, am traversat Epirul, una dintre localităţile importante ale acestei regiuni fiind Ioannina. Provincia se învecinează la nord-vest cu Albania, iar în nord cu Macedonia apuseană. Majoritatea satelor sunt situate la poalele munţilor Pind, care se întind până în sud-estul Albaniei. Şi aici există importante aşezări de vlahi! 

În concluzie, am identificat cel puţin trei ramuri populaţionale, în limitele terenului desfăşurat de noi până acum în Grecia (vorbesc, aşadar, doar despre partea continentală). O populaţie pastorală, de sorginte romanică (vlahii), întâlnită în mod tradiţional în zone muntoase; ponţii din vechile colonii greceşti situate în zona litoralului Mării Negre şi micr-asiaticii din regiunea turcă Izmir, cu deschidere la Marea Egee.

Însă un fapt este frapant! Grecia continentală este un spaţiu foarte arid. Munţii sunt golaşi, pădurea nu este foarte impunătoare, însă tot ce oferă natura, în spaţiul grecesc, se valorifică la maxim. În acest context, expresia “omul sfinţeşte locul” este mai mult decât grăitoare. Din păcate, această sintagmă suferă o inversiune atunci când ne referim la spaţiul rural românesc, în acest caz, locurile minunate şi bogate în resurse ajungând ele să sacralizeze sau să sfinţească omul. Raportul este cam aşa… Omul face locul sau locul îl face pe om. Cel puţin în partea de nord a Greciei (Macedonia), deşi resursele agricole sunt puţine, din cauza solului neprietenos, agricultura, după turism, este un important domeniu aducător de profit, evident fiind folosită forţă de muncă ieftină, în mod tradiţional din spaţiul balcanic.

A doua oprire am făcut-o în localitatea pontă Rodhori – situată în proximitatea oraşului Nousa din nord-vestul Greciei – şi am înaintat, spre munte, până la Metamorfosi. Spaţiul părea aproape nepopulat, majoritatea caselor fiind locuite doar în perioada verii. Cu excepţia pensiunii unde am poposit, restul caselor aveau o întrebuinţare sezonieră. Ni s-a spus că satul Metamorfosi în trecut era foarte mare, în schimb istoria lui tumultuoasă, marcată de evenimente nefericite – ocupaţia otomană, cel de-al Doilea Război Mondial, războiul civil din perioada postbelică – au contribuit în timp la schimbarea (în limba greacă "metamorphosi" înseamnă schimbare, transformare) fizionomiei sociale şi demografice a acestei comunităţi.

Dacă ar fi să comparăm un sat depopulat din România cu unul ca Metamorfosi, vom constata că există distanţe uriaşe în ceea priveşte relaţia cu spaţiul şi resursele acestuia. În Grecia, câţiva locuitori pot să anime un loc, să-i confere o identitate, chiar dacă este una de tip turistic sau agricol. În România este oarecum invers! Chiar dacă unele sate depopulate au o frumuseţe conferită de peisaje mai “sălbatice” sau locuri reîmpădurite în absenţa elementului umanizator, totul pare static, trist, omul fiind oarecum prizonierul naturii. În satele din Grecia despre care vorbesc, dimpotrivă, omul a ajuns să ”stăpânească” natura, mai săracă în resurse economice, buna lor valorificare făcând-o însă în fapt mult mai bogată. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest