Din depărtare (III) … În apropiere

Pe locul de la fereastră, în avionul care mă ducea de la Barcelona la București, stătea o femeie în jur de 40 de ani, răsfoind cu interes revista companiei aeriene ungurești, cea mai ieftină între toate ofertele de zbor spre și dinspre România. Lângă ea, un bărbat care i se adresa din când în când în catalană, limba provinciei spaniole care se zbate între dependența economică de mama Spanie și dorința (accentuată de criza mondială) de a fi o națiune independentă. În spatele lor trei tineri între aproximativ 10 și 20 de ani, în mod evident fiii lor (după felul în care cereau insistent ajutorul patern sau matern la fiecare 5 minute). Toți vorbeau o catalană perfectă, poate doar femeia avea un pic de accent estic, dacă ascultai foarte atent și erai familiarizat cu sunetul limbii respective.

Întâmplarea a făcut să întâlnesc aceeași familie la vizita (obligatorie în fiecare iarnă, din cauza inconfundabilei ciorbe de burtă) la Caru cu bere. Ciorba de burtă era singura mâncare pe care tatăl meu – om deloc dat în patima mâncării, ci dimpotrivă, extrem de cumpătat și fără pofte culinare – o savura cu epicureană concentrare de fiecare dată când salariul de profesor de liceu comunist îi permitea o mică ieșire din rutina chiverniselii, forțate de cele mai multe ori până la ultimul leu. Un leu. Un leu era plata (sau răsplata) noastră, a copiilor, în anii ’70-’80. Cu un leu fiecare ne cumpăram ce vroiam din puțin variatele produse oferite lăcomiei stomacului și imaginației copilăriei noastre: un baton, o gogoașă, o eugenie sau un tub de mentosan. Patruzeci de ani mai târziu, ciorba de burtă a devenit ritualul meu din fiecare iarnă în România. Mă umple de o căldură infinită care se răspândește de la stomac spre toate celelalte organe în valuri molcome, tăcute și îngreunate de fericire. Mă leagă de tata și de bunicii mei și de bunicii bunicilor mei. Mă leagă de toate generațiile care au trecut. Oameni înalți sau rotofei, tăcuți sau gălăgioși, temători sau curajoși, supraviețuitori sub spada slavilor, a turcilor, a ungurilor, a nemților, a rușilor, a românilor… Mă leagă de trecut și mă împacă în mod provizoriu cu prezentul.

Familia despre care vă povesteam este tipica familie a noii Europe: femei estice măritate cu bărbați vestici și care dau viață și educație odraslelor mixte, în mod clar mult mai înalte, mai chipeșe, mai bronzate și mai ușor adaptabile la diferite medii. Spune un vechi proverb oriental că trebuie să fim flexibili ca trestia de zahăr ca să putem spera să supraviețuim într-o lume de furtuni și vânturi nemiloase. Mai mult ca demonstrat. Românii au fost și continuă să fie în descendența lor flexibili; ușurința de a-și legăna trupul, libertatea, morala, inteligența și umorul după cum băteau vânturile istoriei au salvat identitatea și unitatea latină de-a lungul multor ani. Și o spun cu mândrie și fără nici un fel de critică sau autocritică. Supraviețuirea este flexibilitate, nu moliciune sau rigiditate. Și – orice s-ar spune împotrivă – supraviețuirea este un merit.

Nu m-am putut stăpâni să nu trag cu urechea din când în când la dialogul familiei nou-europene. De data aceasta – ca majoritatea celor ce se încumetă să calce pragul restaurantului și să suporte căldura, zgomotul, fumul și proasta dispoziție a chelnerilor, în cel mai pur stil balcanic, în schimbul unei farfurii cu mâncare mai bună „ca la mama acasă” și a iluziei că străbunicii noștri ne privesc îngăduitori și zâmbind pe sub mustață de pe bolțile pictate – familia care ne stârnise curiozitatea („spaniolii”) era însoțită de un număr considerabil de unchi, frați, nepoți și bunici („românii”). Masa – plină de farfurii, pahare de vin pe jumătate pline, halbe de bere pe jumătate goale, bucăți albe de pâine de casă, cutii de Coca-cola zero, cănițe pline cu mujdei și muștar alături de ketch-up și maioneză, ardei iuți și sos cezar. În farfurii predomină clar sarmalele. Unele cu mămăligă, altele cu chifle. Unele cu iaurt, altele fără. Pe locul doi sunt micii. Unii cu muștar, alții cu cartofi pai. Se mai vede câte un burger acoperit de un munte de telemea rasă sau câte o tochitură cu garnitură de orez fiert. Pe undeva o salată imensă nu-și găsește locul. Fețele sunt aprinse, dar destinse. Vocile au un ton mai ridicat decât normal, din pricina zgomotului teribil la care trebuie să facă față dacă vor să aibă o șansă de exprimare. Discuțiile sunt încinse și de la distanță nu poți să știi dacă sunt gata să sară la bătaie sau dacă își mărturisesc cu lacrimi în ochi dorul unii de alții. Fără a auzi decât fragmente din ce spun, e greu să știi dacă ar trebui să te ferești de un scaun care va zbura în clipa imediat următoare dinspre masa lor. Reușesc să prind câte ceva și încep să mă liniștesc: oricât de „spanioli” s-ar vrea, sunt totuși și români. Violența e numai verbală. Când discuția e mai aprinsă și par gata de încăierare, mereu se găsește unul care – cu halba pe jumătate goală – începe să spună un banc cu soacre sau ridică paharul și începe al patrulea tur de „hai noroc și la mulți ani!”. Nimeni nu rezistă la puterea tradiției. Nimeni nu poate continua încruntat. Nimeni nu se mai simte ne-dorit, ne-mulțumit, ne-recunoscut, ne-liniștit, ne-săbuit.

Bunicii povestesc despre copilăria lor în Bărăgan, cum au fost ridicați noaptea din casa lor chiaburească cu doici, bucătărese și șoferi, înghesuiți ca vitele în trenuri de marfă și coborâți după ore interminabile în mijlocul câmpului, duși dincolo de cercul soldaților și lăsați în voia soartei, a foametei și a spaimei. Singurul lucru pe care bunicii – pe atunci copiii de o șchioapă – și-l amintesc din prima zi de exil este țărușul înfipt în pământ de care atârna un număr și unde mai târziu aveau să-și încropească coliba din chirpici cu mâinile lor, goale, delicate și nepricepute la nimic practic. Patru ani de spaimă continuă, foamea care făcea copiii să plângă continuu și mamele să fure mămăligă uscată de la vecinii mai norocoși, bolile care îi secerau în masă pe cei ne-flexibili, ne-obișnuiți, ne-dumeriți, moartea care pândea hidoasă fiecare pas, fiecare gest, fiecare cuvânt. Bunicii povestesc aceeași poveste de mulți ani și de fiecare dată ochii li se umplu de lacrimi. Cei tineri ascultă cu smerenie și respect. Ei nu cunosc suferința în asemenea dimensiuni. Probabil nici nu o pot simți sau înțelege în același fel. Ei s-au născut în epoca când oamenii erau înfometați prin rații și cozi, iar spaima lor erau coșmarele însingurării, ale securității, ale închisorii în propria casă, ale tăcerii obligate, ale neîncrederii față de proprii frați, părinți sau copii. Ei au trăit alte spaime, alte coșmaruri. Infernul nu dispare pentru că mereu își schimbă înfățișarea. Infernul ne urmărește pe toți: pe unii îi iartă pentru un scurt timp, pe alții îi face să se încline până la pământ, pe alții îi rupe în două, pe alții îi înghite.

Și mai sunt cei foarte tineri, cei ce nu trec de 22 de ani, cei ce nu au trăit nimic din poveștile bunicilor sau părinților. Aceștia ascultă, au bunăvoință, dar plictiseala li se citește pe chipuri. Mereu aceleași povești. Mereu aceleași mese, aceleași discuții, aceleași certuri pe teme politice, sociale, religioase, economice, care se termină mereu la fel: priviri dezamăgite, frânte, vinovate, acuzatoare, fără speranță, aplecate spre halba de bere sau paharul de vin. Nimeni nu e vinovat, dar toți se simt vinovați. Nimeni nu are curajul să arunce prima piatră. Numai cuvintele încă rănesc, încă deschid de fiecare dată urmele necicatrizate ale istoriei din inima indivizilor care i-au supraviețuit. Tinerii și copiii prezentului privesc la copiii trecutului, încearcă să-i înțeleagă, să-i compătimească, să-i consoleze. Dar distanța e prea mare. Și toți, tineri și vârstnici, se bucură că distanța e așa de mare: cei vârstnici nu vor pentru copiii lor ce au trăit ei; cei tineri nu vor să creadă în posibilitatea unor asemenea realități.

            Și totuși, distanța e prea mare. În ciuda bucuriei lor împărtășite an de an, al sarmalelor amestecate cu ketch-up, al dorinței tuturor de a nu rupe punțile puține care au mai rămas, în ciuda dorințelor și eforturilor, distanța e totuși prea mare.

Încet-încet, punțile se vor dărâma, cuvintele românești se vor uita, visele vor zbura în direcții diferite și trecutul, deși același, va prinde culori și mirosuri din ce în ce tot mai diferite.

Dar să revenim la familia prezentului. Care nu mi-a fost mirarea când în aeroport, deja spre plecare, i-am revăzut. Aceiași. Neschimbați. La fel de pierduți (părinții), la fel de liniștiți (copiii). Pierduseră cărțile de îmbarcare și compania low-cost le cerea o sumă exagerată ca să le re-printeze. I-am urmărit cu privirea plină de milă și ironie cum au trecut pe la opt ghișeuri cerând ajutorul unor personaje pline până la urechi de importanța uniformei purtate. Eram gata să-i  avertizez: nu vă mai obosiți, suntem în România, nimeni nu o să miște nici un deget dacă e ceva care le-ar lua mai mult de un minut. Dar… surpriză! Încăpățânarea lor – evident occidentală! – a fost recompensată la a noua încercare: o fată tânără și probabil de curând îmbrăcată cu uniforma celor puternici, și-a rupt zece minute din preocuparea de a privi pe fereastră și le-a tipărit documentele de călătorie. M-am bucurat ca de o reușită proprie. Plec din iarna românească cu un sentiment de izbândă personală. Românii pot fi leneși sau nepăsători: dar nu sunt întotdeauna!

Poate distanța e din zi în zi mai mare. Poate punțile sunt din zi în zi mai șubrede. Dar dincolo de trecut și viitor, dincolo de istorie și prezent, omenia din noi – de oriunde om fi plecat, spre oriunde o fi să ne întoarcem – nu dispare. Punțile pot fi clădite din nou. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest