Dezoccidentalizarea României

cluj

După 1989 România a intrat într-un galopant proces de occidentalizare. Acest lucru nu trebuie să ne mire. Întregul sud-est european a fost destinat aceluiaşi experiment, după căderea regimurilor comuniste. Excesele autarhice ale comunismului s-au răsturnat şi au devenit excesele actuale ale occidentalizării. Un furor teutonicus de sorginte occidentală a traversat România în ultimii douăzeci şi cinci de ani de ani. Şi, în ciuda evidenţelor care arată că acest drum, la fel de exagerat ca autarhia ceauşistă de final, nu poate duce nicăieri, el este continuat cu şi mai multă forţă. Politica economică şi strategiile naţionale din ultimul sfert de veac au reprezentat o calchiere la virgulă a spiritului economic, politic şi civilizaţional occidental. Rezultatele sunt cele care sunt. Este cazul, acum, să ne punem întrebarea: mai are rezerve România de a se occidentaliza în continuare sau ar trebui să oprească acest proces istoric? Iar dacă s-ar opri acest proces (presupunând că aşa ceva ar fi posibil), spre ce alt model de civilizaţie ar trebui să se îndrepte ţara noastră? Aceste lucruri sunt cu atât mai necesar de lămurit cu cât, în ultima vreme mai ales, ni se sugerează că occidentalizarea este „singura cale” posibilă pe care putem merge iar alternativa sau alternativele (de exemplu, „atracţia” sau „ispita” – cum ar spune Mircea Vulcănescu – eurasianistă[1] sau altele), nu reprezintă decât o rătăcire care nu merită luată în discuţie.

Vrem să susţinem în aceste rânduri două idei de bază. Prima este aceea că potenţialul de occidentalizare al României s-a epuizat, într-un mod similar cu potenţialul de autarhizare din vremea lui Nicolae Ceauşescu. O paralelă istorică pe care trebuie cu necesitate s-o facem este aceea cu epoca de dinainte de 1989, în care „domnia” lui Nicolae Ceauşescu a părut că are încă potenţial până în prima parte a anilor ’80, după care a venit decăderea inevitabilă. Din 1965 pînă în 1971 Ceauşescu a reuşit să facă România să „decoleze”, cum afirmă teoriile modernizării. Industrializarea, cu toate costurile morale şi materiale, era vizibilă. Construcţiile în oraşe mergeau într-un ritm ameţitor şi acest lucru a continuat şi după 1971, adică după vizita pe care preşedintele de atunci al ţării a făcut-o în spaţiul asiatic. După 1971 până în 1977 lucrurile au mers în acelaşi spirit. Cu toată fervoarea ideologică a tezelor din iulie 1971, România nu a căpătat până în anii ’80 chipul cenuşiu şi lipsit de viaţă pe care l-a avut după 1986-1987. În fond, tezele din iulie 1971 au reprezentat mai mult decât un „tun ideologic” dat de către Ceauşescu poporului român. Ele au fost poate în primul rând o încercare geopolitică de asigurare în faţa unei situaţii de criză care începuse, fără îndoială, să se simtă între Ceauşescu şi URSS, pe care România o sfidase în 1968. Mai mult decât atât, în psihologia profundă a dictaturii ceauşiste, tezele din iulie ar putea reprezenta corespondentul în actualitate a ceea ce fondatorul eurasianismului cultural, autorul rus Nikolai Trubetzkoy, numea ideocraţie[2]. Orice regim politic are tendinţa de a se constitui ca elită ideologică, ca Weltanschauung cultural-ideologic care să se impună întregului popor. Această încercare de dominare ideocratică a ţării este cu totul firească şi seamănă cu tendinţele „autoritare” ale filosofului-rege din utopia cea mai celebră a gândirii politice, Republica lui Platon. Aici, în această republică ideală, un grup de „ideocraţi” veghează la sănătatea morală şi mentală a poporului. Biserica ea însăşi este o instituţie ideocratică, desigur, bazată pe revelaţie, dar nu mai puţin dornică de a-i fi urmate învăţăturile. Cu aceasta, am explicat, în mare, care a fost principalul vector al acestei încercări a lui Nicolae Ceauşescu de a controla mai bine învăţământul ideologic din ţară. Autarhia viitoare în plan economic a fost pregătită de această autarhie iniţială în plan ideologic. Este de notat că, spre deosebire de înţelesul „clasic” al ideocraţiei, aşa cum o vede autorul rus citat, care este unul preponderent moral şi cultural, ideocraţia ideologică a comunismului a fost, evident, o erezie. În fapt, ea avea suficiente elemente materialiste pentru a n-o putea identifica perfect cu o ideocraţie tale quale. Dar cum orice erezie porneşte de la adevăruri ale dogmei, pe care le părăseşte aproape pe nesimţite în evoluţia ei, şi excesele ideologice ale lui Ceauşescu îşi aveau justificarea lor în epocă, ba chiar erau logic legate de deceniile anterioare, în care mişcarea proletcultistă aruncase aproape toată elita culturală interbelică în întuneric. Am putea spune că faţă de deceniul obsedant al proletcultismului, tezele din iulie nu reprezintă decât o încercare oficială, relativ eşuată, de a resuscita (în maniera unui protestantism care revine la origini) rădăcinile reale ale eticii socialiste. Căci, să nu uităm, în cea mai mare parte, aceste teze erau dedicate „spiritului” adevărului socialist, erau, deci, o tentativă de revenire la matca originală a moralităţii socialiste, aparent nematerialistă, dedicată poporului, adică întregului, ne-individualistă etc. Acestea n-au avut aparent un impact prea mare în epocă. Ceauşescu a continuat să fie liderul autoritar, incontestabil, cel puţin până în 1977, la grevele minerilor, când, uşor, uşor, steaua sa începe să apună. Din 1977 a mai trecut un deceniu până la momentul Braşov 1987, când a avut loc prima demonstraţie mai structurată împotriva sistemului, pentru ca, în 1989, cu marele aport străin, Ceauşescu să sfârşească aşa cum a sfârşit.

Aşadar, în două decenii şi jumătate, episodul comunismului autohton românesc s-a epuizat. Nu complet, evident, dar, în formula Nicolae Ceauşescu, el nu a mai fost posibil. Executat pe falia dintre Occident şi Orient, Ceauşescu a fost victima unei puteri autocrate, de esenţă orientală, pe care n-a desăvârşit-o, căci n-a devenit autocratul sângeros şi atotputernic, putere acaparată de o epocă ce se predase spiritului individualizant şi dizolvant al Occidentului. Acelaşi pericol planează astăzi asupra lui Vladimir Putin. „Ţarul” actual al Rusiei ezită între un Occident de care are nevoie în maniera lui Petru cel Mare în plan concret-material şi un Orient de care are tot atâta nevoie pentru a exista ca lider, la modul fundamental. Materia politică a statelor neoccidentale nu se poate dispensa de caracterul totalitar, despotic şi asiatic, tocmai pentru că orice alunecare în democratismul de tip occidental le-ar topi bazele metafizice ale puterii în faţa propriului demos. Demosul oriental este, de fapt, puterea atavică ce atrage despotismul liderilor. Poporul, în sens oriental, nu se va mulţumi niciodată cu un lider de tip occidental, cel mult harismatic şi cel mult specialist. Poporul oriental, generic vorbind, are nevoie de un sentiment metafizic aparte pe care liderul să-l emane, iar acest sentiment este perfect ilogic şi similar cu puterea… atotputernică. Supuse, popoarele orientale doresc să fie conduse. Popoarele occidentale nu doresc decât să fie administrate, indiferent în ce direcţie. Ele se împotrivesc faptului de a fi conduse. Ceea ce occidentalii înţeleg prin tiranie nu este altceva, în Orient, decât exercitarea firească a puterii liderului acceptat. Desigur, nu toţi liderii orientali sunt acceptaţi. Dar, din punct de vedere occidental, toţi liderii orientali sunt tirani! Conceptul de „bună administrare”, foarte occidental de altfel, de care se face mare caz astăzi, conţine în sine toată limitarea filosofiei politice occidentale. El este prin definiţie un concept antimetafizic. „Buna administrare” a popoarelor occidentale este străină de un proiect metafizic mai înalt, transcendent. La limită, ele pot fi trimise la moarte prin bună administrare, aşa cum a fost trimis poporul german în al doilea război mondial. Despotul asiatic, ţarul sau conducătorul român sunt solicitaţi mai degrabă în plan metapolitic decât în cel al administrării corecte. Lor li se cere un proiect de viaţă şi nu unul de trai pur şi simplu. De aceea, liderul oriental aşezat în fotoliul bunului administrator devine, ca şi Ceauşescu, cel mult un autarh depăşit de vremuri. Dimpotrivă, liderul occidentalizat care conduce un popor oriental este total inadecvat, nu ajunge la sufletul maselor şi are nevoie de „interpreţi” şi consilieri străini pentru a se face înţeles. În cele din urmă, el este forţat să devină „agentul” unei puteri străine, dată fiind inadecvarea sa la poporul pe care îl „conduce”. Întâlnirea dintre Orient şi Occident duce, când Orientul este slab, la războaie ale opiului, iar când Orientul este puternic, la lideri de tipar nord-coreean, în care limita dintre puterea reală, raţional comprehensibilă şi cea doar mimată, nu poate fi niciodată perfect decelată. În timp ce Occidentul se poate lipsi de realitatea profundă a puterii politice (cazul preşedinţilor americani, care sunt, ca şi actorii de la Hollywood, nişte interpreţi acceptaţi ai unui rol naţional), fără nicio pagubă aparentă (cel puţin pe termen scurt), în Orient puterea nu se poate manifesta fără a-şi da măcar sieşi impresia unui temei adevărat, adică metafizic.

Astăzi, după două decenii şi jumătate de la momentul revenirii României în sfera de influenţă occidentală, putem spune că suntem martorii unei epuizări similare cu cea a epocii Ceauşescu, dar de semn opus. Toate formulele de guvernare „democratică” (Ceauşescu a guvernat, după părerea noastră, mai multă vreme într-un mai mare grad de democraţie decât actualii lideri. Dacă ar fi fost supus alegerii poporului, el ar fi fost ales ca şi Ion Iliescu mai târziu cu o zdrobitoare majoritate, probabil mai puţin în ultimii ani de conducere. Spre deosebire de el, liderii actuali sunt legitimi, după standardele de acum, cel mult jumătate din mandat, deci aproximativ doi ani) au fost epuizate, de la semi-etatismul ezitant al lui Ion Iliescu şi reformismul făţiş al guvernului CDR, până la actuala integrare în UE în care domină tendinţele externe în economie şi politică, România pierzându-şi, practic, suveranitatea în ambele planuri. Aceste procese care au mers spre integrarea în structurile UE şi NATO odată cu pierderea suveranităţii la nivel naţional nu au fost însoţite de un progres în plan material sau moral. Poporul român este din nou în căutarea unei formule suveraniste, în care fie se va renegocia statutul în cadrul imperiului europeano-american, fie va „evada” în chestiuni punctuale din cadrul acestui imperiu, pentru a se deschide unor arii externe non-europene (China, Rusia, ţările arabe sunt, ca să spunem aşa, parteneri tradiţionali, pe care România i-a trecut în plan secund până acum, dar de acum este nevoită să-i redescopere).

Chestiunile economice sau politice ne interesează însă numai în măsura în care sunt reflectarea unor stări morale mai adânci, mai generale, care ţin de destinul cultural şi de existenţa profundă a poporului român. În lipsa unei judecăţi de acest fel, opţiunile geopolitice nu au un temei adecvat, iar soluţiile vor fi cu necesitate parţiale. Prima condiţie pentru a reface un traiect firesc al României este recunoaşterea faptului că actuala occidentalizare şi-a atins limitele şi că procesul trebuie să înceteze. În ce sens? Poate România să se extragă, în manieră autarhică, sistemului european din jur sau celui global? Nici vorbă! Autarhia în forma construită de Nicolae Ceauşescu şi practicată în acele decenii nu mai este posibilă şi nici nu mai poate avea şanse de succes.

Noua autarhie pe care este imperios necesar s-o cultivăm pleacă de la ideea nocivităţii modelului societăţii occidentale ideal-tipice, adică al societăţii occidentale liberale maximaliste. Lupta împotriva liberalismului extremist face parte din logica nouă a unei noi „ideocraţii” pe care e necesar s-o „inventăm” şi pe care e necesar s-o impunem politic. Ţările din jur, mai experimentate geopolitic, au trecut deja la fapte. Ungaria şi-a construit un sistem politic supraetajat, dar având în centru ideea de naţiune maghiară creştină – cu accente antisemite, antiţigăneşti şi, desigur!, antiromâneşti. Nu aşa ceva este necesar României! Rusia, la rândul ei, caută formule alternative la liberalismul de tip unfettered capitalism pe care îl experimentează o elită pierdută în oceanul global, dar fără legătură cu „mujicul” rus de astăzi, cel care luptă în Sud-Estul Ucrainei pentru (încă) fantomaticul stat Novorossia, dar care luptă! În pofida unei superiorităţi autoproclamate, elitele globale ale statelor care nu au forţă globală nu reprezintă decât caricaturi pe scena istoriei. Ele trebuie aduse cu picioarele pe pământ sau trimise acolo unde le este locul, în spaţiul global al cetăţeniei universale de unde, evident, nu se mai pot întoarce niciodată!

Bulgaria este şi ea frământată de aceleaşi probleme, la fel Ucraina (în care criza a izbucnit tocmai ca urmare a unei occidentalizări sui-generis – ne putem da seama ce ar urma să se întâmple ca urmare a unei veritabile occidentalizări a acestei ţări mari, dar cu picioare de lut). Revoluţiile primăvăratice din Nordul Africii şi criza evidentă din Orientul Mijlociu ne pun şi mai tare în gardă. România are cu atât mai mare nevoie de redeşteptarea unui spirit naţional cu cât moda schimbărilor de frontiere se pare că se poartă nu numai în Europa, ci şi în Extremul Orient. Ordinea post-Trianon se clatină.

Aceste evenimente ne găsesc cu totul nepregătiţi. Orice pas în plus în direcţia occidentalizării va însemna de aici înainte o cantitate de energie pierdută din dreptul românităţii. Nu în numele unui autohtonism îngust scriem aceste rânduri. Le scriem în numele nevoii de adevăr, singurul care poate da temei unei păci durabile într-o lume din ce în ce mai violentă.

A doua idee pe care vrem s-o susţinem este următoarea: România este suficient de occidentalizată şi suficient de orientalizată în acelaşi timp. Cine vrea să vadă maximum de occidentalizare pe care-l poate suporta ţara noastră ar trebui să meargă la Sibiu sau la Arad. Poate merge la Certeze, acolo unde oamenii care lucrează în Occident şi-au îngropat în case lifturi inutile şi şi-au decorat balcoanele cu bare metalice de inox, monumente de prost gust într-o fostă zonă etnografică de o frumuseţe aparte. De asemenea, cine doreşte o Românie maximalist occidentalizată poate lua parte la paradele homosexualilor, de partea „împricinaţilor”.

În acelaşi timp, cine vrea o România orientală se poate „orienta” spre cartierele mărginaşe ale oraşelor mari şi mici, spre „rusificata” Basarabie sau spre balcanica Constanţă.

Întrebare: are cineva curajul să vorbească despre o „superioritate” a spiritului occidental faţă de cel oriental, admiţînd că acestea ar putea fi contrapuse? Este turcul din bazarul constănţean sau machedonul din aceeaşi zonă inferior sasului din Sibiu sau românului occidentalizat din acelaşi oraş transilvan? Sau, poate, acelaşi „domn” occidentalizat din Sibiu să fie „superior” ciobanului care, din împrejurimi, coboară cu brânză în fiecare zi în piaţa burgului?

Aceasta este România: un loc unde Occidentul şi Orientul se caută şi se regăsesc, în care convieţuiesc de mii de ani, fără patimă, într-un spirit tradiţional în care fiecare îşi ştie locul şi-l respectă pe celălalt. Ca atare, o mai mare occidentalizare a României ar însemna (şi acest lucru, din păcate, începe să se petreacă) dispariţia ciobanului sibian sau a ţăranului din Câmpia Română cu legumele lui ieftine şi gustoase (din ce în ce mai puţin gustoase, căci din ce în ce mai „occidentalizate”), dispariţia meşterului de case în contul firmelor de construcţii care construiesc de trei ori mai scump şi nu neapărat mai cu gust şi mai temeinic. Acesta este momentul în care România trebuie să revină la ea însăşi, la tradiţiile sale, la meşterii săi, la oamenii săi. Nici Orientul, nici Occidentul nu mai pot pătrunde ca atare la noi fără a afecta fibra morală a poporului. Dar, mai ales, date fiind condiţiile istorice, nu mai pot intra influenţele occidentale.

În locul actualei elite politice şi culturale (în primul rând culturale) e nevoie de o nouă ideocraţie care să preia sarcina educării sau reeducării morale a poporului român. O reeducare de data aceasta cu totul necesară, care nu are nimic de-a face cu reeducarea bolşevică impusă cu ajutorul unor norme de import. O astfel de reeducare nocivă s-a produs deja paşnic, made in Occident! Mai mult decât o oprire a influenţelor nocive occidentale, e nevoie în plan moral de o dezoccidentalizare a poporului român. Aceste adevăruri nu sunt tipic româneşti. Occidentul însuşi are nevoie, pentru a se regăsi, de o dezoccidentalizare. Sunt numeroşi autori occidentali care susţin asta direct şi luptă, de pe poziţii tradiţionaliste, pentru revenirea Occidentului la normalitate[3]. Curentul devierii supramodernizării occidentale a adus şi Occidentul acolo unde este de nerecunoscut de către cei care l-au făurit şi l-au trăit în ultimele decenii. Generaţiile care au trăit al doilea război mondial în Occident nu mai înţeleg acest Occident actual. Cu atât mai mult nu l-ar mai înţelege cei care au trăit prima conflagraţie mondială.

Similar, România actuală nu ar putea fi înţeleasă de cei care, în perioada interbelică, şi-au riscat viaţa pentru a împiedica ceea ce părea de neoprit, revenirea la situaţia de dinainte de 1918. Ce să mai spunem despre cei care au luptat pentru România Mare? Ce ar crede ei despre milioanele de români cărora le e ruşine că sunt români sau care preferă să plece în Occident pentru a „reuşi”, nedorind să caute să facă ceva în ţară?

Despre oprirea influenţelor occidentale în România, la modul concret, se poate vorbi la infinit. Aici şi acum am vrut numai să enunţăm un principiu. Sperăm ca mulţi compatrioţi să fie de acord cu el. Ar fi semn că lucrurile nu sunt cu totul pierdute.



[1] Textul de faţă nu este o pledoarie pentru eurasianism, aşa cum ar putea fi interpretat la o lectură grăbită de către cei care vor fi oripilaţi de critica occidentalismului. Eurasianismul a apărut în contextul actual al destinului geopolitic al României ca un posibil model alternativ la occidentalizare. El este propus din afară şi este departe de a fi în proximitatea spiritului public românesc. În fapt, am evocat eurasianismul aşa cum am fi putut evoca altădată criticismul maiorescian sau pe cel al lui Garabet Ibrăileanu. Comparaţia cu opţiunile de dezvoltare culturală a unor ţări din răsărit, aşa cum este Rusia, este însă, după părerea noastră, extrem de utilă.

[2] În România Nikolai Trubetzkoi este cvasinecunoscut. Cărţile sale nu au fost traduse, ideile sale nu circulă. Totuşi, după părerea noastră, el ar merita cu prisosinţă să fie cunoscut publicului român. În fond, la un nivel mai dramatic, destinul Rusiei, de poartă a Asiei şi a Europei, seamănă cu destinul României. La fel ca în cazul României, occidentalizarea Rusiei a născut o realitate a formelor fără fond pe care autorul de care vorbim a tratat-o într-o manieră aparte. Un excelent articol, scris de Martin A. Schwarz, despre opera autorului, rus se găseşte în revista Eurasia ce apare în Italia sub conducerea lui Claudio Mutti (http://www.eurasia-rivista.org/da-gengis-khan-allideocrazia-la-visione-eurasiatica-di-nicolaj-trubeckoj/18219/), de asemenea, o scurtă prezentare a ideilor din lucrarea L’Europe el l’ humanité (care a cunoscut şi o traducere italiană în 1982 la editura Einaudi) în limba franceză la adresa http://www2.unil.ch/slav/ling/recherche/biblio/96TrubcrBreuillard.pdf. Nu ne propunem să facem o analiză a operei politice a autorului rus, semnalăm doar importanţa ideilor acestuia pentru înţelegerea asemănărilor posibile dintre destinul cultural şi geopolitic al României şi cel al Rusiei.

[3] Unul dintre cei mai aprigi critici ai Occidentului actual este autorul francez Alain de Benoist. Un interviu foarte recent al său este suficient pentru o introducere în această problematică: http://www.bvoltaire.fr/alaindebenoist/leurope-contre-loccident-contraire,57498. Aceaşi autor este, de asemenea, un critic al modernităţii liberale, în numeroase texte. Putem indica aici: https://ia601207.us.archive.org/0/items/CritiqueDeLideologieLiberale/critique_de_l_ideologie_liberale.pdf sau https://ia601700.us.archive.org/34/items/LeLiberalismeEtLaMorale/le_liberalisme_et_la_morale.pdf.

1 comentariu

  1. Pingback: Dezoccidentalizarea Romaniei | FrontPress

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest