Despre putere şi moarte

ivan-ilyin-aranc-sir-u7505-1

Să ne îndoim că Rusia va extrage mai departe din adâncurile sale o intelighentsie religioasă, viguroasă, cultivatoare de stat ar însemna să ne îndoim de însăşi Rusia şi de viitorul acesteia. Ea poate s-o facă şi o va face. Şi ea însăşi va renaşte, se va întări şi va creşte. Însă cu cât se întâmplă acest lucru mai repede, cu atât mai bine; cu cât restaurarea Rusiei va fi mai grabnică, cu atât mai puţin sânge, suferinţă, hazard şi dezonoare se vor afla. Şi primul lucru pe care intelighentsia rusă trebuie să-l înţeleagă şi să-l considere cu grijă este: natura volitivă a statului şi autoritatea suverană.

Puterea de stat, în chintesenţa ideii sale, ar trebui să aparţină celui mai puternic şi mai nobil. Pentru că cel ce o deţine o acceptă şi o exercită cu voinţă; mai precis cu o voinţă nobilă. Acesta stă la cârmă şi de pază – în fruntea poporului şi în apărarea sacrului. Şi deci acesta trebuie să-şi pregătească voinţa nu doar pentru conducere şi coerciţie, dar şi pentru onorabila moarte a unui gardian şi lider.

Trăind în stat şi construindu-l, oamenii sunt uniţi nu doar de teritoriu sau de supunerea comună; sunt uniţi într-un efort de voinţă şi acţiune concertată; se unesc pentru a porni înainte şi pentru a recunoaşte pe cei mai nobili lideri şi pe acei gardieni puternici şi loiali care sunt chemaţi să creeze pentru ei, în contul lor şi prin ei cauza unităţii şi înfloririi populare – aceia chemaţi să susţină şi să apere această unitate şi să susţină ceea ce este sacru pentru naţiune chiar cu preţul propriilor vieţi. De aceea, puterea de stat prin esenţa sa ni se prezintă sub forma acestei drame: lupta şi moartea celor mai buni oameni pentru existenţa şi fericirea poporului lor. Şi această dramă, cel mai clar exprimată pe faţa războinicului sau a soldatului, face din fiecare cetăţean participant la autoritate un războinic la postul său, un gardian gata de moarte.

Trebuie să înţelegem şi să pătrundem acest lucru odată pentru totdeauna: cel care asumă puterea preia nu doar autoritatea şi nu atât autoritatea cât datoria de a conduce. Acesta, deci, acceptă nu doar un rang înalt şi onoarea, ci şi înalta responsabilitate şi pericolul. Iar cel ce caută statutul şi doreşte onoarea – dar nu vrea responsabilitatea şi se teme de pericol – un astfel de om este ambiţios, fără a avea capacitatea autorităţii. Regimul acestuia nu poate duce decât spre distrugere generală.

A fi aproape de putere înseamnă a fi aproape de moarte. Şi câţi dintre cei mai mari oameni ai istoriei – ţari, conducători, mari căpitani şi eroi – au demonstrat acest fapt cu propriul lor sfârşit! Spuneam că autoritatea suverană ar trebui să aparţină celor mai puternici şi mai nobili.

Celor mai puternici: vorbesc, desigur, nu despre muşchi, nu despre arme sau o gloată mare de oameni. Vorbesc despre voinţă. Pentru că autoritatea este o problem de voinţă. Vocaţia autorităţii nu este doar a vedea şi a înţelege; pentru aceste lucruri sunt oameni cu experienţă, oameni cu intelect, oameni de ştiinţă şi oameni ai cunoaşterii. Vocaţia autorităţii înseamnă a selecta, a decide, a conduce, a persista şi a determina. Acesta îi este cauza, natura, scopul.

Un stăpân cu voinţă slabă reprezintă o contradicţie internă, o absurditate a vieţii şi ruina spirituală a unei cauze: el este înrudit cu un om fără braţe care doreşte să devină pianist, cu un orb care decide să picteze. În acest caz precis voinţa, mai ales o voinţă puternică este necesară – nu impetuozitatea, îndrăzneala sau isteria; nu vanitatea vidă, stridenţa sau impulsivitatea; şi totuşi nici încăpăţânarea, nesimţirea sau sălbăticia crudă. Ceea ce este necesar este abilitatea de a decide, adică de a te concentra pe cel mai bun rezultat posibil, de a respinge toate celelalte „posibilităţi”; şi de a transforma posibilitatea aleasă de cineva într-o necesitate – atât pentru alţii cât şi pentru sine. Aici avem nevoie de fermitate suficientă pentru noi înşine dar şi pentru ceilalţi; avem nevoie de o presiune izbitoare, de o autoritate nezdruncinată, de disponibilitatea de a-şi menţine poziţia şi a elimina piedicile, de abilitatea de a învinge – atât voinţa altuia cât şi lipsa acestei voinţe. Într-un cuvânt, avem nevoie de o voinţă capabilă de respiraţii adânci, puternice şi lungi: de un plan profund, energie puternică şi tenacitate mare.

Fără aceasta, autoritatea va lipsi: va fi anarhie, decădere şi abis. Iată de ce oamenii cu voinţa slabă care vin la putere creează autodecepţie şi înşelăciune. Iar acela care promovează un atare om fie ruinează în mod stupid cauza fie în mod şiret îşi creează o marionetă. În timpuri normale, greşeala unei autorităţi puternice este mai bună decât fantasmele corecte dar nefructuoase ale unui conducător slab. Într-o epocă de dezastru, absenţa totală şi evidentă a unei autorităţi (cineva poate greşi şi poate s-o creeze!) este mai bună decât simularea puterii de către un om cu voinţa slabă sau un grup de astfel de oameni. Este evident că un ţar indecis poate deveni periculos pentru propria ţară, tocmai de aceea indecizia organizată a autorităţii care apare în statele republicane şi parlamentare ascunde in interiorul ei nu doar pericol, ci si disperare şi pierzanie. Iar experienţa politică a istoriei Rusiei a fost exprimată îndelung în această generalizare populară: „Mai bine un ţar înfricoşător decât conducerea a şapte boieri…”

De aici provine înțelesul fascismului ca fenomen universal: oamenii caută o cale suverană de a scăpa de sfârşitul organizat al lipsei de voinţă. Dar din acest impas nu se poate ieşi decât printr-o singură deschizătură… Am spus că puterea de stat ar trebui să aparțină celor mai nobili. Nu vorbim nici de „sânge”, nici de „naştere” și „gentileţe”, și chiar mai puțin de avere. Cunosc valoarea reproducerii, moștenirii, tradiției, iar când toate acestea se află la apogeu, împreună cu calitățile personale ale sufletului, realizările tind spre maxim.

Dar credem că pentru patrie un erou comun este mai valoros decât un non-erou aristocratic; și un geniu comun este mai mare decât o mediocritate de rasă; și un intelect fără strămoși este capabil de guvernare mai bună decât un nebun cu strămoși. Ce folos pentru țară este de la un prost proeminent sau un ticălos binevoitor? Ce mântuire, la ce beneficii ne putem aștepta de la un om „nobil” numai după numele lui? Numai orbii pot nega semnificația spirituală a descendenței și moștenirii culturale, însă doar un mistificator poate afirma că descendența în sine este „calificarea” necesară sau suficientă pentru construirea statului și participarea la putere.

Cei mai buni oameni trebuie să acceadă la autoritatea suverană. Cine cere dovezi pentru această teză arată decadența și pervertirea conștiinței politice moderne. Lasă-l să ia asupra sa sarcina probei și lasă-l să dovedească faptul că puterea de stat ar trebui să aparțină hoților, trădătorilor, mincinoșilor, celor ce iau mită, violatorilor și carieriștilor fără principii, fără idealuri. Și după ce termină și „dovedește” cazul său, vom ști că am ascultat un reprezentant al elementului bolșevic.

Puterea omului slab răpeşte autoritatea conducerii și aduce haos și dezintegrare. Puterea omului stricat seamănă vicii peste ţară și aduce o atmosferă de ciudă față de autoritate, subminând atât forma cât și conținutul vieții populare. Aşa a fost întotdeauna și pretutindeni: este suficient pentru un guvern depravat să instaleze un ticălos pentru ca ticăloșia să devină calificare a statului. Selecţia oamenilor în pozitii înalte se va face în funcţie de imoralitatea acestora; mai sus decât oricine altcineva stau răufăcători înrăiți și trişorii cu experiență, în timp ce escrocii de succes şi mincinoşii gravitează în jurul lor. Aici se desfășoară o atmosferă politică în care toată lumea este obligată să judece și să acționeze în conformitate cu ticăloșia, în timp ce oamenii lipsiți de un minim necesar de viclenie și înclinare strâmbă sunt condamnaţi să piară pur și simplu.

Putere suverană sănătoasă înseamnă voința ce pune accent pe noblețe: pe patriotism, conștiință, onoare, loialitate și slujire. Culminativ este sistemul de stat care organizează de drept alegerea unor astfel de oameni, cei mai buni oameni cu autoritate, în timp ce orice alt sistem (indiferent de numele istoric pe care îl poartă – „autocrație” sau „republică democratică”) este sortit dezintegrării și colapsului. Acest lucru este istoric și spiritual o axiomă indiscutabilă. Și dacă termenul grecesc aristos – cel mai bun – trebuie să fie înțeles în sensul lui strict și autentic, atunci trebuie să ne punem firesc întrebarea: după experiența revoluției ruse, cine ar putea îndrăzni să nege natura aristocratică a suveranității?

În fruntea oamenilor şi păzind sacrul ar trebui să stea cel mai puternic şi mai nobil om. Trebuie să acceptăm acest lucru exact ca pe o axiomă. Şi să nu lăsăm sofiştii deştepţi să disece această axiomă cu referinţe precum că totul în această lume este „relativ,” şi că pentru „nobilitate” şi „voinţă” nu există standarde obiective ferme. Există un astfel de standard şi trebuie considerat până la sfârşit şi deprins ca o regulă de neîncălcat de comportament: indiferent de calea prin care oamenii au venit la putere, fie de sus, prin numire, fie de jos, prin alegeri, nici „oamenii de treabă” cu voinţă slabă, nici pungaşii cu voinţă puternică nu ar trebui promovaţi sau susţinuţi. Nici pentru că aceşti oameni sunt din „partidul meu” sau „din organizaţia mea secretă” şi nici pentru că „în caz contrar, mi-ar face rău.” Şi nici pentru că „nu am altă opţiune,” sau pentru alte consideraţii. Cel care apucă pe acest drum îşi strică sufletul, încalcă jurământul lui suveran şi-şi trădează patria. Pentru că asta este trădare directă – să pui în fruntea poporului un aventurier înşelător sau să laşi salvarea comune pe mâna unui laş vorbăreţ. Este deasemenea neseriozitate ruinătoare să aduci la putere un conspirator fără şira spinării sau să laşi paza sfinţeniei oamenilor pe mâna unui ticălos recunoscut.

Și nimeni să nu spună că acest lucru este „elementar” sau „cunoscut de toți,” că aceasta se presupune că este „o noutate veche”, deoarece călcarea în picioare a acestei axiome e cea care a determinat Rusia să se năruie în fața ochilor noștri.

Să stai aproape de putere înseamnă să stai aproape de moarte. Şi totuşi doar cei mai puternici şi nobili sunt capabili de un astfel de simţământ şi de punerea lui în practică. Cel care conduce stă în faţa morţii nu doar în sensul că adesea responsabilitatea îi cere munci extreme dincolo de propriile puteri şi participarea la sau preluarea pericolului comun. Moartea a fost aproape nu doar când Petru Cel Mare a luptat la Poltava sau a evitat înecul de la Lakhta, sau atunci când Frederick Cel Mare şi-a condus trupele în atac sau când Napoleon a vizitat infirmierii loviţi de ciumă în Egipt sau când Stolîpin s-a luptat cu colapsul revoluţionar şi ani de zile a muncit 18 ore pe zi. Nu, ideea de luptă până la moarte este conţinută în însăşi principiul suveranităţii autorităţii.

Adevărul este că cel care primește autoritate (indiferent de cantitate) are la dispoziție o parte din bunurile cele mai de preţ ale oamenilor, bunuri ce vin din secole de rezistență și suferință. Posibilitatea de a crea și de a proteja, de a organiza și de a construi prin ordine autoritare este o comoară a întregii națiuni, rodul multor suferințe și a unei îndelungate culturi. Acesta este categoric un „bun public”, iar gardienii credincioși îl păzesc chiar cu prețul vieții lor, menținând autoritatea suverană încredințată lor necoruptă, nediscreditată și nerisipită. Dimpotrivă, prin risipa autoritătii de care este responsabil, cel care deține puterea comite deturnare reală de fonduri a bunului național, și este lipsit de importanță dacă subminează autoritatea el însuşi sau permite altora să profite de puterea cu care a fost numit prin pasivitatea de care dă dovadă sau prin abuzurile pe care le face. Istoria îl va trage la răspundere ca pe un gardian neglijent.

Cel care exercită autoritatea este chemat să vegheze asupra părţii din puterea statului care îi este încredinţată şi nu poate – nu are dreptul – să anuleze această datorie printr-un refuz unilateral. Gardianul nu poate „să se înlocuiască pe sine” în acest post. Conducătorul nu poate în mod arbitrar să „părăsească terenul de joc” sau să prefere inacţiunea. În mod unilatral, el poate să refuze ordine de împroprietărire, dar nu sarcini publice. Singurul om care mă poate înlocui este cel care m-a pus în acel loc anume şi singurul care mă poate elibera este acela care poate numi un succesor al meu. Pentru orice altceva, prin puterea responsabilităţii mele, eu sunt autoritatea. Şi eu sunt obligat să duc lupta pentru această autoritate până la moarte. Un revoluţionar civil nu poate înlocui un gardian al acestei comori: el îl poate împuşca pe gardian, dar nu-l poate elibera. Soldaţii nu pot împuşca un ofiţer; adunarea unui oraş nu are puterea de a „elimina” un comandant. Un oficial al unui departament nu are căderea de a accepta demisia unui ministru, iar mulţimea nu poate să anuleze datoria Împăratului.

Autoritatea suverană are semnificația de soartă a celor care o acceptă. Cel care o preia o leagă de soarta lui și rămâne conectat la putere până în momentul în care aceasta este preluată legal și prin succesiune. Omul care o mânuieşte o face nu numai cu scopul de a avea succes, dar şi în fața pericolului. Succesul îi dă lauri, dar presimţirea pericolului îi oferă oare temei de a renunța la toate responsabilitățile lui? Un om care emite ordine dă comenzi nu numai celor ascultători, dar şi celor neascultători, și ar trebui să fie pregătit pentru aceasta în prealabil. Cât este ascultat, el este „puternic”, dar atunci când apar oameni destul de neruşinaţi predispuși spre neascultare, el îşi va admite pur și simplu „slăbiciunea” și va renunța la autoritate?

Nu. În însăși natura puterii suverane este ascunsă această responsabilitate: fie să constrângă sau să distrugă neregula, fie să moară la post. În acest sens ideea responsabilităţii unui războinic și onoarea unui războinic sunt un prototip profund și matur de onoare și obligație civică: ea nu cunoaşte nici abdicarea unilaterală, nici îndemnul anxios.

Autoritatea suverană este o dramă vie veritabilă în care decizia liderului și acțiunea gardianului definesc soarta unui întreg popor. Aceasta este o dramă de voință, noblețe, viață și moarte. Sa lăsăm generațiile viitoare din Rusia să considere acest adevăr în profunzimea sa.

 

Traducere: Ovidiu Preda

Sursa: http://souloftheeast.org/2014/07/11/on-power-and-death/

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest