Despre pericol

junger6

Printre semnele epocii în care am intrat se regăseşte intruziunea crescândă a pericolului în viaţa de zi cu zi. Nu un accident se ascunde în spatele acestui fapt ci o schimbare comprehensivă a lumii interioare şi exterioare.

Realizăm acest lucru, cu drag, atunci când ne amintim de rolul important atribuit conceptului de securitate în epoca burgheză. Burghezul este cel mai bine caracterizat ca cel care plasează securitatea printre cele mai înalte valori şi îşi conduce viaţa în concordanţă cu aceasta.Aranjamentele şi sistemele acestuia sunt dedicate securizării propriului spaţiu împotriva pericolului, care, în momentul când un nor trecător pare că întunecă cerul, se întrezăreşte în zare. Totuşi, el este întotdeauna acolo: caută, cu constanţă elementară, să spargă zidurile cu care ordinea s-a înconjurat.

Particularitatea relaţiei burgheziei cu pericolul rezidă în percepţia acestuia drept o insurmontabilă contradicţie cu ordinea, fiind, prin urmare, lipsit de sens. Prin aceasta, burghezul se desprinde de alte figuri, spre exemplu, războinicul, artistul şi criminalul, cărora le este dată o relaţie de bază sau nobilă cu acest element. Astfel, lupta, în ochii războinicului, este un proces care îl înnobilează într-o ordine înaltă; conflictul tragic, pentru scriitor, este o condiţie în care sensul profund al vieţii trebuie înţeles foarte clar, iar un oraş în flăcări sau un asalt al insurecţiei reprezintă un tărâm de activitate intensificată pentru criminal. În schimb, valorile burgheziei posedă la fel de puţină validitate pentru persoana credincioasă, pentru zeii regăsiţi în elemente ca şi pentru tufişul arzând, neconsumat de flăcări. Prin intermediul nenorocului şi al pericolului, timpul atrage muritorul în sfera înaltă a unei ordini superioare.

Puterea supremă, prin care securitatea este garantată, în accepţiunea burghezului, este raţiunea. Cu cât se găseşte mai aproape de centrul raţiunii, cu atât umbrele întunecate, prin care pericolul se ascunde, dispar, iar condiţia ideală, respectiv misiunea progresului dorit a fi realizată, consistă în dominaţia globală a raţiunii, cu ajutorul căreia izvoarele nesecate ale pericolului nu doar că vor fi minimalizate, ci, în final, secate integral. Pericolul, în lumina raţiunii, se arată a fi lipsit de sens şi renunţă la revedincările asupra realităţii. În această lume totul depinde de percepţia periculului ca fiind lipsit de sens, apoi în acelaşi moment el este înfrânt, apărând în oglinda raţiunii ca o eroare.

Lucrul acesta poate fi demonstrat oriunde şi în detaliu, în interiorul aranjamentelor actuale şi intelectuale ale lumii burgheze. Se relevă la scară largă prin încercările de a vedea statul, care se bazează pe ierarhie, ca societate, având egalitatea drept principiul fundamental şi care se fundamentează prin actul raţiunii. Se relevă pe sine prin înfiinţarea comprehensivă a unui sistem de asigurări, prin care nu doar riscul politicilor interne şi externe, dar şi riscul vieţii private este distribuit uniform şi astfel subordonat raţiunii. Se relevă, mai departe, în multele şi obscurele eforturi de a înţelege viaţa sufletului ca pe o serie de cauze şi efecte, şi astfel, să-i schimbe condiţia, de la impredictibil la predictibil, incluzându-l astfel în sfera unde conştiinţa domină.

În acest sens securizarea vieţii împotriva trecerii timpului, mama pericolului, apare că fiind adevărata problemă a burgheziei, care ulterior devine subiect al multiplelor soluţii economice sau umanitare. Toate formulările de întrebări până în prezent, fie estetice, ştiinţifice, sau politice, duc în direcţia afirmației că conflictul este evitabil. În cazul în care conflictul totuși apare, aşa cum nu se poate trece cu vederea, spre exemplu, în cazul permanentelor cazuri de război şi criminalitate, atunci totul depinde de calificarea justă a conflictului ca fiind o eroare a cărei repetare poate fi evitată prin educaţie şi iluminare. Aceste erori apar pentru unicul motiv că factorii acestei mari ecuaţii – care va duce în final populaţia globului spre unificare, bunătate fundamentală şi raţiune, devenind în consecinţă o umanitate fundamental securizată – nu au atins recunoaştere generală. Credinţa în forţa persuasivă a acestor viziuni este unul din motivele pentru care educația rațională tinde să-şi supraestimeze puterile oferite.

Una din obiecţiile cele mai bune împotriva acestei evaluări este că astfel de circumstanţe fac viaţa intolerabil de plictisitoare. Această obiecţie nu a fost niciodată pur teoretică în natură, însă a fost practic aplicată de acele persoane tinere care, în ceaţa întunecată a nopţii, părăsesc casa părintească în căutarea pericolului în America, pe mare, sau în Legiunea Străină Franceză. Este un semn al dominaţiei valorilor burgheze, faptul că pericolul este exilat în depărtări, “departe în Turcia,” pe acele meleaguri unde ardeiul creşte, sau oriunde burgheziei îi place să deplângă pe toţi care nu se conformează standardelor sale. Pentru ca aceste valori să dispară complet este, însă, imposibil, nu doar pentru că sunt întotdeauna prezente dar şi pentru că, orice ar fi, inima umană are nevoie nu doar de securitate, ci şi de pericol. Totuşi, această dorinţă este capabilă de autorelevare în societatea burgheză numai sub forma protestului, şi într-adevăr, ia forma protestului romantic. Burghezia aproape că a convins inima aventuroasă că pericolul nu este prezent deloc. Astfel devin posibile figure care cu greu îndrăznesc să vorbească propria lor limbă superioară, fie cea a poetului, care se compară cu albatrosul, ale cărui aripi nu sunt nimic mai mult decât obiectul unei curiozităţi anoste într-un mediu străin şi sălbatic; sau cea a războinicului născut, care pare a fi un neisprăvit întrucât viaţa de negustor îi provoacă dezgust. Nenumărate exemple ar putea arăta cum într-o eră de mare securitate orice viaţă profitabilă va porni către depărtări simbolizate prin tărâmuri străine, intoxicaţie, sau moarte.

În acest sens războiul mondial pare a fi marea linie roşie a echilibrului sub astrul erei burgheze, al cărei spirit a explicat – adică, s-a considerat capabilă de invalidarea – bucuria voluntarului luptător care a primit războiul cu braţele deschise, atribuindu-i acestuia fie o eroare patriotică, fie o dorinţă suspectă pentru aventură. Fundamental, însă, această bucurie a fost un protest revoluționar împotriva valorilor lumii burgheze; a reprezentat o recunoaştere a destinului drept expresia puterii supreme. În această bucurie o re-evaluare a tuturor valorilor, profeţită de spirite exaltate, a fost îndeplinită: după o eră care a căutat să subordoneze destinul în faţa raţiunii, a urmat o alta, care a văzut raţiunea devenind supusa destinului. Din acel moment înainte, pericolul nu a mai fost scopul unei opoziţii romantice; ci mai degrabă realitate, iar misiunea burgheziei a fost încă odată să se retragă din această realitate şi să evadeze în utopia securităţii. Din acest moment, cuvintele precum pace şi ordine au devenit un slogan la care face apel o morală șubredă.

Acesta a fost un război în care nu doar două naţiuni s-au luptat, ci și două epoci. Drept consecinţă, atât cei victorioşi cât şi cei învinşi există aici, în Germania. Învingătorii sunt aceia care, precum salamandrele, au trecut prin şcoala pericolului. Doar aceştia vor fi tari pe poziţii într-o perioadă în care nu securitatea, ci pericolul va determina ordinea vieţii.

Din acest motiv, însă, misiunile pe care ordinea trebuie să le îndeplinească au devenit mult mai comprehensive decât în trecut; aceste ţeluri trebuie îndeplinite acolo unde pericolul nu reprezintă excepţia, ci constanţa. Ca exemplu, poate fi menţionată poliția. Aceasta s-a transformat dintr-un grup de angajați civili într-o formaţiune care deja se aseamănă mult cu o unitate militară. În acelaşi fel, diversele partide mari recunosc nevoia de adoptare a unor mijloace de putere care exprimă faptul că lupta pentru opinii nu va fi decisă doar de voturi şi programe, ci şi de suporterii decişi ai acestor programe. Aceste fapte nu trebuie sub nicio formă izolate şi considerate temporare sau schimbări tranzitorii în peisajul politic. Aşa cum nici înclinaţia spre pericol nu poate fi ignorată de strădaniile intelectuale, şi este clar faptul că noi forme ale spiritului vulcanic acţionează. Fenomene precum teoria atomică modernă, cosmogonia glaciară, introducerea conceptului de mutaţie în zoologie, toate acestea arată clar, complet alături de conţinutul lor adevărat, cât de puternică este participarea spiritului la evenimente explozive. Istoria invenţiilor, de asemenea, ridică întrebări din ce în ce mai clare privind finalitatea ascunsă în tehnologie, dacă aceasta este un spaţiu de absolut confort sau unul de pericol absolut. Complet separat de circumstanţa că aproape nu există o maşină sau o ştiinţă care să nu fi îndeplinit, direct sau indirect, funcţii periculoase în orice război, oricât de sângeros.

Ceea ce caracterizează în mod special era în care ne aflăm, în care ne afundăm cu fiecare zi ce trece, este relaţia apropiată care există între pericol şi ordine. Ea poate fi exprimată astfel: pericolul apare ca reversul ordinii. Întregul este, mai mult sau mai puţin, echivalentul imaginii noastre despre atom, acesta fiind extrem de mobil şi extrem de constant. Secretul ascuns în interior este o nouă şi diferită întoarcere la natură; este faptul că noi suntem simultan civilizaţi şi barbari, faptul că ne-am apropiat de elementar fără să sacrificăm acuitatea propriei conştiinţe. Astfel, calea prin care pericolul a penetrat viaţa noastră se prezintă ca fiind în două straturi, având două faţete. S-a insinuat asupra noastră dintr-o arenă în care natura încă rămâne mai vitală. Lucruri, “precum cele ce erau posibile doar în America de Sud,” ne sunt acum familiare și nouă. Distincţia este că pericolul, dintr-o dimensiune romantică, a devenit astfel real. În al doilea rând, însă, împingem pericolul înapoi în lume într-o nouă formă.

Această nouă formă de pericol apare în cea mai strânsă conexiune care s-a făcut între evenimentele elementare şi conştiinţă. Elementarul este etern: întrucât oamenii întotdeauna s-au regăsit într-o luptă pasională cu lucruri, animale sau alţi oameni, aşa cum este şi cazul în prezent. Caracteristica particulară a erei noastre, însă, este însăşi faptul că toate acestea se desfăşoară în prezenţa celei mai acute conştiinţe. Această formă de pericol îşi găseşte expresia, mai presus de toate, în faptul că în toate aceste conflicte, cel mai puternic servitor al conştiinţei, mașina, este mereu prezentă. Astfel eterna luptă a umanităţii cu elementul natural al mării se prezintă sub forma temporală a invenţiilor mecanice extrem de complicate. Astfel, lupta pare un proces în timpul căruia motorul armat mută armate pe apă, pe pământ şi prin aer. Astfel, accidentele zilnice, care umplu ziarele, apar aproape exclusiv drept catastrofe de natură tehnologică.

Dincolo de toate acestea, de miracolele lumii noastre, cândva sumbre şi periculoase, se regăseşte înregistrarea momentului în care pericolul se arată – înregistrare care este în plus realizată chiar atunci când nu atrage atenţia conştiinţei umane imediat, prin mijloace mecanice. Nu este nevoie de talent profetic pentru a prezice că, în curând, orice eveniment dat va exista pentru a fi văzut şi auzit în orice loc. Deja, în prezent, cu greu găseşti un eveniment de importanță umană spre care ochiul artificial al civilizaţiei, lentilele fotografice, să nu se îndrepte. Rezultatul predilect este acela al unor imagini de o precizie demonică prin care noua relaţie a umanităţii cu pericolul devine vizibilă într-o manieră excepţională. Trebuie recunoscut faptul că accentul cade mai puţin pe particularitățile noilor instrumente şi mai mult pe stilul cu care se folosesc aceste instrumente tehnologice. Schimbarea devine evidentă dacă investigăm transformarea instrumentelor care ne-au fost la dispoziţie de mult timp, precum limbajul. Chiar dacă timpurile noastre produc puţin în materie de literatură, în vechiul sens, multă semnificaţie se poate atribui şi realiza prin rapoartele obiective ale experienţei. Timpul nostru este stimulat de nevoia umană – ceea ce explică, printre altele, succesul literaturii de război. Avem deja un nou stil al limbajului, care devine vizibil gradual din spatele limbajului epocii burgheze. Acelaşi lucru, însă, este adevărat dacă vorbim de stilul nostru pe de-a-ntregul; este o remnisciență a faptului că automobilele au fost construite (pentru mult timp) în forma unei trăsuri trase de cai, sau că o societate total diferită s-a stabilit de mult timp sub suprafaţa societăţii burgheze. La fel ca în timpul inflaţiei, continuăm pentru o perioadă să cheltuim moneda curentă, fără să sesizăm că rata de schimb nu mai este aceeaşi.

În acest sens, poate fi afirmat că am căzut deja în noi tărâmuri, mai periculoase, fără să fi realizat asta.

 

Trad. Ovidiu Preda

On danger

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest