Despre fundamentele doctrinare ale Armatei de Eliberare Populare chineze

samusan

Armata Populară de Eliberare este o armată chineză, populară, şi naţională, organizată şi condusă de Partidul Comunist Chinez. Este emanaţia modernă, contemporană, a felului în care poporul chinez se raportează istoric şi cultural la război şi la construcţia militară. Postura defensivă, focusul regional şi caracterul de masă sunt trăsăturile care îi definesc natura.

Armata Populară de Eliberare se apără împotriva unui inamic de forţă superioară. Acest spirit de luptă trece ca un fir roşu prin întreaga istorie militară a Chinei şi constituie totodată permanenţa centrală, pivotul doctrinar al organismului militar de astăzi. De la victoria împotriva celor 3.000.000 de soldaţi ai Guomindangului înarmaţi cu tehnică militară modernă, la expedientele anilor ’60 în care lupta apropiată, războiul de durată şi bazarea pe forţe şi arme convenţionale ca şi pe vastitatea teritoriului naţional erau ingredientele de bază pentru contracararea loviturilor nucleare ale inamicului, prin planurile oarecum disperate ale începutului anilor ’80 cu privire la oprirea grupurilor de inserţie operaţională sovietice înainte ca acestea să secţioneze şi să incapaciteze sistemul defensiv chinez, şi până la eforturile depuse astăzi pentru a contracara capabilităţile americane de operaţii întrunite consolidate cibernetic, Armata Populară de Eliberare caută să obţină avantaje strategice, operative, şi tactice prin evitarea punctelor tari ale inamicului şi prin exploatarea vulnerabilităţilor acestuia. În urmărirea acestor deziderate, cele mai importante ”capitaluri” ale sale sunt oamenii şi mediul.

Armata Populară de Eliberare este o armată care se bazează în primul rând pe factorul uman ca principal izvor de forţă, în timp ce tehnologiei îi rezervă statutul nu al unei forţe absolute, ci al unui simplu instrument al voinţei umane. Clausewitz spunea că nu se poate câştiga un război fără lupte grele, fără bătălia climactică a artei operative napoleoniene şi, în concert cu el, toţi marii militari ai Europei moderne au considerat ca pe cea mai periculoasă iluzie căutarea unei dezarmări artificiale a inamicului în teatrul de război, stabilirea oricărui alt obiectiv militar în afara modificării permanente a balanţei de putere, a altei finalităţi în afara ganzliche Wehrlosigkeit – a incapacitării totale a adversarului, aruncând astfel stigmatul irelevanţei asupra factorilor intangibili ai puterii militare precum emoţia patriotică, solidaritatea ostăşească, sacrificiul de sine, sau unitatea de efort şi abandonând gândirea militară europeană în mrejele calculării aritmetice a pierderilor şi costurilor. În opoziţie cu această perspectivă, filosofia militară chineză, exprimă prin cuvintele lui Sun Tzu o altă viziune asupra condiţiilor generale ale succesului şi o altă învăţătură despre relaţia dintre război şi societate: ”[…] cel mai bine este să supui armata străină fără luptă. Cel mai important în război este să ataci în strategia inamicului, să-i anihilezi intenţiile. […] Scopul trebuie să fie de a cuceri intact ”Tot ceea ce este sub cer” În acest mod trupele vor rămâne neatinse şi victoria va fi totală.” Această perspectivă, atât de diferită de viziunea sistemelor de gândire militară raţionaliste, europene, îşi are originea în profunzimile ideilor taoiste şi confucianiste caracterizate de cultul suprem pentru echilibru, de dispreţul radical pentru violenţă şi de consideraţia pentru realităţile spirituale şi morale care determină viaţa societăţii.

Toate aceste puncte de gândire filosofico-militară prezentare mai sus circumscriu atât istoria Armatei Populare de Eliberare, cât şi procesul de modernizare prin care aceasta trece astăzi. Cu perplexitatea provocată observatorilor militari occidentali de acţiunile ei de-a lungul întregului secolul al douăzecilea (de la retragerile impredictibile până la ofensivele aparent impulsive din Coreea, Vietnam, India, de pe graniţa sovietică), acţiuni inexplicabile prin tiparul european al alegerii raţionale, o altă cale de interacţiune politică şi militară a ieşit la suprafaţa lumii contemporane, o cale bazată pe concepte mai simbolice şi mai rafinate decât cele europene ale realpolitik-ului şi ale interesului naţional. Armonia naţională, care generează forţa dinamică Shih, compusă din inimile oamenilor, armele şi condiţiile naturale, este la rândul ei generată de aderenţa conducătorului la calea dreaptă, Tao. În ceea ce priveşte Partidul Comunist Chinez şi a sa Armată Populară de Eliberare, Calea a fost stabilită de Mao Zedong la începutul anilor ’30: restabilirea Chinei pe locul său de drept în lume ca ultim scop revoluţionar. Aceste idei profund confucianiste – menţinerea nevoii de armonie şi moderaţie, de a trăi în relaţii adecvate cu ceilalţi, în centrul căii chineze de raportare la război şi la construcţia militară, sigilează atât partea politico-militară cât şi pe cea teoretico-militară a doctrinei Armatei Populare de Eliberare.

Sloganul doctrinar curent al Armatei Populare de Eliberare, ţelul pentru atingerea căruia aceasta se instruieşte şi modernizează este exprimat în formula: Războaie Locale în Condiţii de Informatizare. Problema războaielor locale sau focusul regional al armatei constituie una dintre caracteristicile permanente ale peisajului militar chinez. Aplecarea spiritului militar chinez către folosirea rezervată a violenţei, mai precis legitimitatea limitată a forţei armate utilizabile numai atunci când armonia domestică sau universală este ameninţată, a cultivat tendinţa de localizare şi de limitare, atât geografic cât şi din punctul de vedere al obiectivelor politice, a tuturor întreprinderilor militare. Oamenii de ştiinţă politică au luat act de absenţa oricărei baze ideologice pentru război total, în antichitatea chineză.

            Formularea prezentă a paradigmei războaielor locale a fost iniţiată în 1985 când Deng Xiaoping, la Plenara Lărgită a Comisiei Militare Centrale a P.C.C., a declarat că ameninţarea unui război major a fost lăsată în urmă, înlocuind astfel concepul strategic maoist al atragerii inamicului în adâncimea teritoriului cu alte concepte mai rafinate precum adâncimea extinsă a apărării şi războaie locale la periferia Chinei. Aceste schimbări au survenit la şapte ani după ce conducerea chineză de după Revoluţia Culturală îşi începuse eforturile de a scoate armata din starea ei de gigant îmbătrânit, supraîncadrat, arogant şi învechit, incapabil să conducă război modern (aşa cum o catalogase Deng cu un deceniu înainte) şi de a compensa lipsa fazei evolutive cruciale a anilor ’60-‘70 în care restul armatelor contemporane interiorizaseră mecanizarea şi motorizarea completă, automatizarea şi standardizarea. Astfel, la începutul proclamării doctrinei războaielor locale, în 1985, Armata Populară de Eliberare era încă o forţă incapabilă de a purta un război modern, convenţional, de mare intensitate, de a executa operaţii de arme întrunite, manevre rapide, precum şi acţiuni întrunite ale forţelor de uscat, aeriene, navale şi strategice. Aceasta rămăsese blocată în paradigma de început a anilor ’60, în care cheia apărării naţionale o constituia supravieţuirea în faţa primei lovituri nucleare strategice urmată de ducerea unui război popular de infanterie prelungit, eşuând astfel în a recepta contrarevoluţia convenţională în afacerile militare a anilor ’70, dezvoltarea unor structuri de forţe şi armamente convenţionale capabile să decidă rezultatul unui război fără angajarea armelor de distrugere în masă. Această gravă stare de fapt în care se afla organismul militar chinez a fost adusă în discuţie imediat după moartea lui Mao, prin reforme elementare care urmăreau să creeze un fundament conceptual şi organizatoric minimal pe baza căruia să poată fi contemplată oprirea marilor unităţi sovietice de arme întrunite de mare tehnicitate ale Districtului Militar al Orientului Îndepărtat. În acest sens a fost început un proces de readucere a armatei în cazărmi cu scopul de a dezangaja armata din responsabilităţile politice, sociale, şi economice în care o aruncase Revoluţia Culturală şi de a permite cadrelor şi soldaţilor să se concentreze pe perfecţionarea instrucţiei şi a pregătirii de luptă. Astfel, scoaterea Corpului de Construcţii Feroviare, a Corpului de Construcţii Capitale şi a Corpului de Producţie şi Construcţii din Xinjiang din subordinea armatei, crearea Rezervei acesteia care urma să-şi asume câteva dintre responsabilităţile trupelor neregulate, crearea Poliţiei Înarmate Populare pentru a degreva armata de o mare parte din sarcinile interne şi grănicereşti, toate acestea culminând cu reducerea cu un milion de trupe a efectivelor Armatei Populare de Eliberare, şi cu reducerea numărului regiunilor militare de la 11 la 7, au creat armatei o minimă capabilitate structurală pentru a reflecta şi acţiona în direcţia propriei modernizări. În această perioadă intermediară, până în 1985, reformele prezentate mai sus au fost implementate sunt sloganul doctrinar al Războiului Întregului Popor în Condiţii Moderne.

            Între 1985 şi 1991, în condiţiile relaxării tensiunii dintre cele două mari super-puteri, are loc prima etapă de cristalizare a doctrinei Războaielor Locale. Caracterul improbabil al unui război major şi resurecţia pe mapamond a conflictelor regionale ca forme principale de confruntare militare au adus doctrinarii şi organizatorii militari chinezi mai aproape de afinitatea lor organică către conflictul armat limitat. Armatele, acum transformate din 35 de mari unităţi operative de infanterie uşoară (field armies) în 24 de armate de arme întrunite (group armies) au devenit organisme particularizate, articulate diferit în virtutea specificului zonelor în care activau, în timp ce comandanţii de Regiuni Militare au primit drepturi mai largi în conducerea şi planificarea instrucţiei şi a pregătirii de luptă. Cinci tipuri de război local limitat au fost stipulate în această perioadă de teoreticienii militari chinezi: războaie de frontieră, războaie în sectoare maritime, atacuri aeriene prin surprindere, atacuri limitate deliberate în teritoriul chinez şi contraatacuri punitive lansate de forţele chineze, toate aceste situaţii conflictuale fiind menţinute la nivel regional şi limitate din punctul de vedere al dezideratelor politice de către capabilităţile de descurajare ale celui de-al Doilea Corp de Artilerie (forţele strategice-nucleare). Poate cel mai relevant aspect al perioadei Războiului Local este transformarea unităţilor tactic-operative în vederea războiului de arme întrunite, principala decizie organizatorică în acest sens fiind crearea, în 1988, a Forţei de Reacţie Rapidă constituită din divizii şi mai târziu brigăzi desfăşurabile într-un interval de câteva ore prezente în fiecare Regiune Militară, precum, spre exemplu, Divizia a 3-a a Armatei a 15-a aeropurtate a Forţelor Aeriene ale Armatei Populare de Eliberare. Acestea şi alte noi categorii de trupe, printre care se numără prima brigadă de infanterie marină şi primele escadrile de elicoptere, erau şi ele parte a procesului de constituire a unei capabilităţi de arme întrunite. Pe latura reconstituirii corpului de cadre, în anul 1985 a luat fiinţă Universitatea Militară Naţională, ca încarnare a teoriei Celor Două Armamente a lui Deng Xiaoping care evidenţia sprijinirea modernizării militare pe baza a două resurse intangibile: gândirea şi teoria (sixiang lilun wuzhuang) şi cunoaşterea centrată pe înaltă tehnologie (gaokeji zhishi wuzhuang).

Acestea erau tendinţele şi realităţile care guvernau procesul de reformă şi modernizare al Armatei Populare de Eliberare, când acţiunile de luptă ale primului război din Golful Persic au zguduit establishment-ul militar chinez prin eficacitatea acţiunilor întrunite bazate pe mijloace de înaltă tehnologie. Şi, în timp ce analiştii chinezi au acceptat repede că o revoluţie în afacerile militare este în plină desfăşurare, armata chineză abia terminase procesul de motorizare şi de mecanizare prin care alte organisme militare trecuseră în prima parte a anilor ’60 şi implementa primele măsuri, în proporţii microscopice, pentru a răspunde la provocările militare ale sfărşitului anilor ’70. În acest fel, falia deja imensă dintre doctrină şi capabilităţi a atins la începutul anilor ’90 un nivel fără precedent în istoria militară contemporană. Pentru a depăşi această realitate a fost conceput un plan metodic pe termen lung prin integrarea elementelor valabile conţinute în activitatea reformatoare a lui Deng Xiaoping – elemente concepute cu ajutorul generalilor şi ofiţerilor care experiaseră războiul modern pentru prima data în Coreea şi care patronaseră modernizarea de la finele anilor ’50 şi a permanenţelor doctrinare ale Armatei Populare de Eliberare (acest plan, formulat în 1993, a aşezat patru repere de îndrumare operativă: ofensive precise, obţinerea şi păstrarea initiativei, declanşarea atacului numai în condiţii favorabile şi exploatarea celor mai serioase vulnerabilităţi inamice.) Înainte de toate însă, procesul de modernizare pe termen lung al organismului militar chinez era condiţionat în faza lui incipientă de cerinţa trecerii Chinei Populare în rândul ţărilor dezvoltate din punct de vedere socio-economic şi că numai dacă modernizarea economică va reuşi, cândva în viitor ţara va putea fi capabilă să aloce o proporţie mai mare din avuţia naţională armatei. Pentru moment, armata chineză va studia războiul modern şi se va pregăti pentru secolul XXI devenind mai mică şi crescându-şi abilităţile tehnologice. Şi aşa a fost. În timp ce sectorul de cercetare-dezvoltare lupta pentru propria ieşire din înapoierea tehnologică, teoreticienii militari au adâncit procesul de reflecţie militară cu privire la concepte de actualitate precum: operaţii întrunite, zone operaţionale integrate terestru, naval şi aerian, război bazat pe reţea şi război cibernetic, şi au reluat în context contemporan vechile precepte teoretico-militare pe baza cărora luase naştere armata populară a Noii Chine cu câteva decenii în urmă. Iar prima concluzie care a reieşit din acest robust şi multilateral proces reflexiv a fost aceea că nevoia de a învinge un inamic superior rămâne în continuare problema fundamentală pentru care armata populară trebuie să se pregătească. Ca în zilele de început ale anilor ’60, când Mareşalul Lin Biao răspunsese acestei provocări capitale prin prescrierea lipirii de inamic, a războiului apropiat (cu majoritatea acţiunilor de luptă duse pe o adâncime cuprinsă între 2 şi 200 de metri de prima linie inamică) şi a formelor tactice speciale precum războiul de noapte, pentru a compensa caracterul înapoiat al dotării materiale, şi aşa cum Mareşalul Nie Rongjen identificase în 1978 slăbiciunea centrală a forţelor armate sovietice în complexitatea sistemului lor logistic construit să asigure grupările de inserţie operaţională, la fel, la începutul anilor 1990, planificatorii militari chinezi au arătat în direcţia nodurilor nevralgice C4ISR ale forţelor armate americane, noduri care, odată incapacitate, vor nimici capabilităţile de atac conventional şi vor degrada eficacitatea tactică a unităţilor într-un câmp de luptă non-liniar. Şi, prin aceste concluzii, prin definirea slăbiciunii centrale a celui mai dificil potenţial inamic al Chinei, generalii chinezi au reiterat un alt reper doctrinar capital al experienţei militare chineze: problema câştigării iniţiativei în câmpul tactic ca mod fundamental de înfrângere a inamicului. Pentru a câştiga însă iniţiativă pe câmpul de luptă contemporan încă din prima fază a conflictului, analiştii militari contemporani au înţeles că trebuie să stăpânească noua dimensiune a războiului cibernetic. Dar, în timp ce armata americană şi armatele occidentale înţelegeau războiul cibernetic şi dezvoltările tehnologice asociate cu acesta ca pivotul progresului militar şi al tăriei militare, doctrina militară chineză se raporta la el nu ca la un mijloc de depăşire a tuturor inconvenientelor, ci ca la un factor, central, dar numărat printre alţi factori, ai operaţiilor ofensive întrunite şi integrate.

Ceilalţi doi factori care au modelat viziunea Armatei Populare de Eliberare cu privire la războiul contemporan integrat şi bazat pe reţea, vin, aşa cum am mai menţionat în câteva rânduri, din experienţa istorică a acesteia, din ceea ce s-a decantat ca permanenţă în cursul unei practici organizatorice şi a unei reflecţii doctrinare vechi de 90 de ani. Apărarea Activă şi Războiul Popular constituie jaloanele pe care doctrinarii militari chinezi le ţin ca depozitarele continuităţii ideologice şi spirituale într-o eră în care puţini mai sunt cei care deţin sagacitatea de a integra evoluţiile cu tradiţiile, de a produce dezvoltări creative pe baza actualităţii cât şi pe aceea a reflecţiei cultural-istorice. Astfel, în timp ce Apărarea Activă este legată astăzi de reţinerea guvernului de la Beijing de a iniţia folosirea forţei armate în rezolvarea litigiilor internationale, reţinere determinată de perioada de oportunitate strategică pe care Republica Populară Chineză o vede ca pe caracteristica definitorie a primelor două decade ale secolului XXI (perioadă în care mediul international în general favorabil, caracterizat de interdependenţă, cooperare şi ameninţări slabe trebuie să fie conservat şi exploatat), Războiul Popular este un concept ce a fost criticat în mod serios în ultimii 20 de ani, dar, în ciuda acestui fapt, relevanţa sa îl face să fie în continuare o piatră de temelie în sistemul de gândire curent al Armatei Populare de Eliberare. Ieşit din substanţa politică a acestei armate ca braţ înarmat al Partidului Comunist Chinez, Războiul Popular este văzut ca încarnarea unităţii fundamentale dintre armată şi popor, ca fond popular al unei armate care îşi revendică legitimatea, scopul şi energiile din viaţa şi aspiraţiile maselor chineze. Aceasta, totuşi, nu a rămas numai o esenţă teoretică în perioada contemporană. Aşa cum am văzut că dezoltarea Armatei Populare de Eliberare este intim conectată şi definitiv subordonată ţelului national de dezvoltare socio-economică, putem observa şi că progresul exponenţial ce a avut loc în sfera civilă în ultimul deceniu, în domenii precum educaţia tehnologică a tineretului, dezvoltarea industriilor high-tech şi a cercetării, au deschis universurile nebănuite ale epocii high-tech adevărului fundamental al Chinei privind unitatea dintre armată şi popor. Deziderate ale războiului modern high-tech, cum ar fi coordonarea strânsă a sistemelor operaţionale, lbertate şi iniţiativă în folosirea informaţiei, cucerirea şi menţinerea abilităţii de a accesa şi procesa informaţia în reţele C4ISR eficiente concomitent cu interdicţia asupra sistemelor C4ISR ale inamicului, sunt integrate în realitatea Războiului Popular prin mobilizarea milioanelor de cetăţeni ocupaţi în industriile de înaltă tehnologie în structuri precum unităţile de război informatic din Rezervă şi din Miliţii, aflate în subordinea Districtelor Militare, sau chiar ca cele, cel puţin, 20 de regimente de război informatic create de Comandamentele Miliţiilor din diferite oraşe ale Chinei.

Putem conchide afirmând că temelia doctrinară a Armatei Populare de Eliberare chineze de astăzi este rezultatul unui proces robust de reflecţie teoretică care vizează identificarea naturii reale şi extragerea esenţialului din schimbările care au loc în ştiinţa militară şi integrarea acestor deveniri esenţiale în cadrul peren al adevărurilor profunde, rafinate şi confirmate de experienţă ale culturii militare chineze.

 

Bibliografie

William H. Mott IV, Joe Chang Kim. The philosophy of Chinese Military Culture, Palgrave-Macmillan, 2006

Carl von Clausewitz, Despre război, editura Militară, Bucureşti, 1982.

Sun Tzi, Arta Războiului, editura Militară, Bucureşti, 1976.

(ed.) James C. Mulvenon, (ed.) Andrew N.D. Yang, Seeking Truth from Facts. A retrospective on Chinese Military Studies in the post-Mao Era, Rand Corporation, Santa Monica-Arlington, 2001, p. 138

Annual Report to Congress. Military and Security Developments Involving the People’s Republic of China 2012

Yen Chien Ying, in Alice Langley Hsieh, Communist China’s Military Doctrine and Strategy, RAND Corp., St. Monica CA, 1963

Anthony H. Cordesman, Nicholas S. Yarosh, Chinese Military Modernization and Force Development. A Western Perspective, Center for Strategic and International Studies, Washington D.C., 2012

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest