Despre democraţie

ivan-ilyin-aranc-sir-u7505-1

Există două concepţii diferite despre stat, respectiv despre politică: cea mecanică şi cea organică. Concepţia mecanică susţine instinctul uman şi interesele sale private; măsoară viaţa cantitativ şi formal. Concepţia organică derivă din spiritul uman şi urcă spre unitatea naţională şi interesele comune; este calitativă, caută rădăcinile spirituale şi soluţiile aferente.

Vom examina mai întâi viziunea mecanică.

Aceasta vede în om în primul şi primul rând instinctele individuale, cu „dorinţele” şi „nevoile” sale: fiecare persoană îşi doreşte să muncească mai puţin, să se bucure mai mult şi să se relaxeze; să procreeze şi să acumuleze; să-şi menţină propriile opinii iresponsabile şi să le exprime fără reţineri; să găsească pe cei cu gândire similară şi să se asocieze cu aceştia oriunde s-ar afla; să nu depindă de nimeni şi să posede cât mai multă putere şi influenţă. La urma urmei, oamenii se nasc „egali”, şi deci fiecărui individ trebuie să i se acorde drepturi egale, pentru afirmarea drepturilor şi nevoilor lor. În consecinţă, fiecare persoană ar trebui să aibă o voce egală în treburile statului. La câţi oameni vor fi, vor fi tot atâtea voci egale. Orice fantezie ar avea un om, ea trebuie să fie afirmată, fără vreo oprelişte. Daţi-le voie oamenilor cu aceleaşi gânduri din toate naţiunile să se unească liber; luaţi voturile în considerare; majoritatea va decide….

Cât priveşte calitatea dorinţelor, planurilor şi angajamentelor tuturor acestori oameni cu aceeaşi gândire, şi în special motivele şi intenţiile votanţilor, acestea nu trebuie să reprezinte o grijă pentru nimeni. Toate acestea sunt protejate de inviolabila „libertate”, egalitate şi secretul votului. Fiecare cetăţean este, deci, considerat apriori rezonabil, luminat, bine intenţionat şi loial, incoruptibil şi onorabil; fiecărui om îi este dată şansa să-şi descopere propria „valoare” şi să-şi ascundă toate planurile şi schemele cu cuvinte despre „binele tuturor”.

Apriori, acest om beneficiază de prezumţia de nevinovăţie; până când nu este prins în act, acesta cere respect absolut. El, care nu a fost implicat în scena unei crime (spre exemplu, trădare, spionaj, conspiraţie, mită, distrugere, fraudă, prostituţie, contrafacere) – este considerat un „gentleman” politic independent de propria profesie şi bun cetăţean. Mai importante sunt libertatea, egalitatea şi numărarea voturilor. Statul este un echilibru mecanic format din agende private (personale şi de grup); statul este construit pe un compromis de forţe centrifuge, puse în scenă de către actori politici. Iar politica ar trebui să se mişte în concordanţă cu rezultatul neîncrederii reciproce şi al intrigilor concurente.

Din păcate această viziune (atât cât cunosc eu) nu se regăseşte nicăieri într-o formă atât de francă şi precisă. Nu este o doctrină ci o dogmă politică nespusă, adânc înrădăcinată în lume şi considerată drept esenţa auto-evidentă a democraţiei. Toţi oamenii sunt formal liberi; toţi oamenii sunt formal egali şi se luptă între ei pentru putere, pentru siguranţa propriilor interese, sub pretextul beneficiului comun.

O astfel de concepţie formală şi cantitativă a statului îl face dependent de cine, cum şi cu ce va umple un vid de conţinut, precum şi de acea tendinţă oarecare pe care oamenii o numesc „libertate” formală. Statul şi guvernul reprezintă o simplă reflexie sau o sumă aritmetică a ceea ce este în sufletul masei de oameni şi în simţul de dreptate al acestei mase. Ceva fierbe înăbuşit înăuntrul acesteia într-un cazan opac şi inatacabil: orice interferenţă este interzisă, ca fiind „presiune”, şi orice constrângere sau acţiune considerată drept „încălcare a libertăţii”. Oricărui cetăţean îi este asigurat dreptul la o cale politică nedreaptă şi necinstită, la modele neloiale şi trădătoare, la a-şi vinde votul, la a inventa motive pentru opţiunea de vot; dreptul la comploturi subterane, trădări ascunse şi cetăţenii duble secrete – la acele lucruri crude care sunt atât de profitabile omului şi atât de tentante.

Cetăţeanului îi este dat dreptul nelimitat spre tentarea şi coruperea altora, precum şi cel al tranzacţiilor subtile de auto-prostituţie. Îi este garantată libertatea de necinstire, minciună, discurs înşelător, de omisiune calculată şi ambiguă a adevărului; îi este garantată libertatea de a se încrede în mincinoşi şi ticăloşi sau măcar de a se preface (pentru propriul interes într-o anume direcţie politică sau opusul acesteia). Iar pentru toate aceste expresii ale înşelătorii spirituale îi este înmânat buletinul de vot. Motivaţiile pentru vot trebuie să fie libere; formarea partidelor nu tolerează constrângerile; limitarea propagandei politice înseamnă exerciţiu coercitiv.

Să judeci şi să condami pentru „viziuni politice” nu este permis: aceasta ar însemna un asalt asupra „conştiinţei” altuia şi o persecuţie a propriilor credinţe (în Germană, Gessinungsjustiz). Libertatea de opinie ar trebui să fie totală; oficialii guvernamentali nu vor îndrăzni încălcarea sau reducerea acesteia. Şi cea mai stupidă, cea mai nocivă şi poluantă „opinie” este sacrosanctă, chiar dacă cel care a proclamat-o este un nebun distructiv sau un trădător, căci totul se ascunde în spatele inviolabilităţii ei. Este posibil să-l facem să-şi menţină doar pasiv propriile credinţe? Cum putem noi să-l împiedicăm pe acesta să-şi pună gândurile în acţiune, prin şoapte, conspiraţie, organizaţii secrete şi acumularea secretă de arme?

Este înţeles că toate acestea dezarmează imediat statul în faţa inamicilor şi subversivilor; în acelaşi timp le garantează acestor inamici şi trădători libertatea totală şi impunitatea. Guvernul este obligat să asigure cetăţenilor libertatea de a fi înşelaţi, în timp ce revoluţionarilor şi trădătorilor li se asigură libertatea de a înşela. Şi astfel regimul va continua până când înşelăciunea va submina însăşi ideea de votare şi promptitudinea supunerii în faţă majorităţii (în concordanţă cu „formula revoluţionară recent afirmată de belgianul Spaak: minoritatea nu trebuie să se supună majorităţii”). Atunci votul este înlocuit de rebeliune, iar minoritatea organizată totalitar preia puterea.

Asta înseamnă că conceptul cantitativ-formalistic privind statul lasă uşa larg deschisă pentru orice aventură politică, lovitură de stat şi revoluţie, aşa cum observăm an de an în America de Sud, spre exemplu. Ca să vorbim direct, ticăloşii lumii ar trebui să fie completamente proşti dacă nu observă şi exploatează aceste excelente oportunităţi de preluare a puterii. Evident că gangsterii Americani nu au ajuns în acest punct şi au ţinut atrocităţile departe de politică, iar Mafia Siciliană nu a fost de asemenea satisfăcută cu venitul privat. Dar să ajungem la o astfel de concluzie nu este deloc dificil. Natura detestă vidul; aşa cum motivele nobile (precum cele religioase, morale, patriotice şi spirituale) slăbesc şi se ofilesc în sufletele umane, în spaţiul gol al libertăţii formale inevitabil clocotesc planuri avare, perverse, rele şi ridicole avansate de demagogii totalitari ai Stângii şi Dreptei.

Libertatea formală include şi libertatea unei trădări secrete şi distrugeri făţişe. De la început competiţia mecanică şi aritmetică a dorinţelor private a pregătit în interiorul inimii oamenilor posibilitatea escaladărilor oarbe şi a războiului civil. Atâta timp cât forţe centrifugale au căzut de comun acord să le modereze cererile şi să găsească un compromis, statul poate menţine balanţa asupra abisului; însă profeţii luptei de clasă s-au răzvrătit şi au adus asupra noastră momentul războiului civil. Cum li se poate opune conceptul formal-mecanicist de stat? Prin incitarea marilor împăciutori? Lacrimi deasupra libertăţii ce piere? Sau idei de umanitarism sentimental, conştiinţă uitată şi onoare pătată? Dar asta ar implica „interferenţe”, şi deci denunţarea libertăţii formale şi a concepţiei mecanice a politicii! Asta ar presupune o pierdere a încrederii în aritmetica politică şi căderea în erezia democratică pură!

Pentru că democraţia formală nu permite nici o îndoială privind bunele intenţii ale cetăţenilor. Jean-Jacques Rousseau a pretins odată că omul prin însăşi natura sa este raţional şi bun, şi că singurul lucru care-i lipseşte este libertatea. Este necesar doar să nu punem o barieră între el şi dorinţa lui de a extrage din propria-i inimă bună „voinţa generală” călăuzitoare, înţelepciunea, infailibilă şi mântuitoare…. Pur şi simplu nu-l deranjaţi, şi el le va exterioriza!

Oamenii au ajuns să creadă în acest lucru acum două secole. Enciclopediştii francezi şi revoluţionarii credeau, iar după ei cred anarchistii, liberalii şi susţinătorii democraţiei din întreaga lume. Au crezut atât de mult încât au uitat de propria credinţă şi pericolele aferente: s-a decis că acest sistem este adevărul de necontestat, şi că în politică el cere veneraţia înainte libertăţii, un formalism respectat şi o numerotare onestă a voturilor. Iar astăzi, două secole ale acestei practici au adus politicienii contemporani înaintea celui mai mare cutremur politic din istorie…

Ce pot face aceştia? Să reducă libertatea formală? Să respingă mecanismul dorinţei private? Să elimine votul aritmetic? Asta ar însemna să se îndoiască de dogma sacră a democraţiei moderne! Cine va risca un astfel de act? Cine se va repudia pe sine? Şi cum se va opune el totalitariştilor, atât de stânga cât şi de dreapta?

Dacă se dovedeşte a fi un capăt de drum, ce urmează? Consimţim la deformaţiile şi atrocităţile unui regim totalitar? Imposibil!

 

 

Sursa: http://souloftheeast.org/2013/12/26/ivan-ilyin-on-formal-democracy/

Traducere de Ovidiu Preda

2 Comentarii

  1. Ciprian Galaon
  2. Gabor Viorel-zarieGabor Viorel-zarie

    BLA,BLA,BLA ……………….

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest