Democrația belgiană între populism și naționalism

(c) Ruxandra Rautu

Discursul regal de Crăciun și Anul Nou al Regelui Albert I al belgienilor, prin reacțiile provocate, a reprezentat pentru politicienii din Belgia startul campaniei pentru alegerile din 2014. Și cum se întâmplă începând cu serioasa criză din 2009 (este vorba de eșecul negocierilor federale pentru reforma statului, și problemele legate de constituirea unor majorități parlamentare federale), fiecare campanie este un motiv de discutare a viitorului „împreună” al statului belgian. Polemica a ridicat semne de întrebare nu numai asupra existenței Belgiei, ci și asupra manifestărilor populismului într-o democrație bogată și confirmată și a reacției partidelor democratice față de partidele extremiste. Ce ar trebui să ne intereseze pe noi, românii, într-o polemică din cealaltă extremă a Europei? Probabil că tocmai impactul potențial al evoluției situației belgiene asupra Uniunii Europene în ansamblu și asupra statelor ei membre, sau măcar a unora dintre ele.

N-VA (Alianța Nouă Flamandă), cei care au reacționat contra discursului regal care incrimina populismul, sunt un partid pe care francofonii belgieni îl consideră separatist, și care se afirmă ca „naționalist”. Însă N-VA își ascunde în prezent tendințele separatiste după eticheta de promotor al „confederalismului”. Reacția partidelor tradiționale flamande (creștin popularii de la CD&V, liberalii de la Open VLD și socialiștii de la sp.a) este de a nu critica tendințele N-VA, pe motiv că orice critică rațională, în loc să convingă electoratul de adevăratele intenții ale partidului în cauză, provoacă o reacție inversă, defavorabilă adevăratelor partide democratice și de întărire a curentului „populist”. Lucru confirmat, spun mulți comentatori, de victoriile electorale N-VA începând cu 2009.

Se pune așadar problema eficacității „cordonului sanitar”, o practică a democrațiilor occidentale care constă în izolarea politică a partidelor extremiste și denunțarea lor publică și mediatică. Senatorul creștin popular Rik Torfs, un fervent susținător al acestei practici în trecut, afirmă acum (cf. LaLibre.be) că sistemul trebuie uitat pentru că „stigmatizează o mare parte din populația flamandă”: în Belgia, cordonul sanitar a fost pus în practică pentru a împiedica accederea la putere a extremiștilor de la Vlaams Belang, însă a permis ascensiunea politică a liderului N-VA, Bart De Wever, ca urmare a „creării frustrării naționaliștilor din Flandra”. Torfs a criticat discursul regelui tocmai din acest punct de vedere, anume că „reflectă lipsa conștiinței a ceea ce sunt și ce vor flamanzii”, iar pe de alta a creat pretextul pentru reacția din partea naționaliștilor. Dinspre N-VA, fosta vedetă TV Siegfried Bracke confirmă că misiunea dată jurnaliștilor de demascare a partidelor extremiste a avut, peste ani, un efect invers celui scontat (era vorba, atunci, de Vlaams Blok). Iar pe de altă parte, se apără el, așa-zisul marș incriminat de „democrați” al președintelui Bart de Wever către primăria din Antwerpen reeditează „fenomenul” spontan de coagulare a „mulțimii” de la alegerile din 2006, câștigate atunci de socialistul Patrick Janssens. Cordonul sanitar ar mai pune o problemă: tot ce pretinde partidul incriminat este catalogat drept „fals”, problemele ridicate sunt așadar false probleme; ori, spune Bracke, multe probleme ridicate de Vlaams Belang duc la „problematici foarte pertinente/…/a căror negare ne-a încetinit față de alte țări”. Un bun exemplu este tabuul reprezentat înainte de 11 septembrie în Europa occidentală de problema imigrației, recunoscută și dezbătută oficios, dar niciodată afirmată public. Șefa de cabinet a primului ministru Elio Di Rupo, flamanda Yasmine Khebache, deplânge însă „autocenzura”, atunci când ar trebui făcute „referiri la populism”.

Politologul belgian Pascal Delwit ia în considerație patru criterii pentru identificarea populismului: ideea de țap ispășitor, responsabil de răul crizei, care poate fi identificat în persoana străinilor, unei comunități, sau chiar elitelor trădătoare, oricum, cauza este externă societății; negarea structurilor intermediare, că e vorba de negocieri interprofesionale, sindicate, organizații patronale sau chiar Parlamentul, pentru că acestea ar confisca vocea poporului; ideea de a institui un așa-zis raport direct între popor și putere, personificată de un lider carismatic; și o logică simplistă, conform căreia adevărul va câștiga atunci când poporul va exercita „în mod real puterea”, prin suprimarea cauzei externe care a cauzat criza și prin eliminarea structurilor intermediare. Din acest punct de vedere, Delwit consideră că N-VA este un partid cel puțin parțial populist, pentru că identifică problema (Valonia și locuitorii ei săraci și incapabili de creștere economică egală cu a Flandrei) și propune soluția (independența Flandrei). Ceea ce este însă de remarcat este că accente populiste apar și în discursul altor partide, chiar tradiționale, spre exemplu la liberalii flamanzi și francofoni, care prezintă „o formă de contestare a structurilor intermediare”.

Senatorul și constituționalistul cdH (foștii creștin democrați francofoni) Francis Delpérée a apărat discursul regal spunând că regele „nu poate tolera stigmatizarea sistematică a unei comunități de către alta”, și că suveranul este obligat de „funcția sa tradițională” să „avertizeze” asupra pericolelor „populismului și separatismului” (cf. Belga). Siegfried Bracke pretinde însă că N-VA a renunțat la fostul obiectiv al creării unei republici independente flamande, și că nu sunt interesați decât de „respectul democrației și buna guvernanță”, iar asta nu ar fi posibil, din păcate, decât într-un cadru politic flamand și republican, pentru că statul belgian și monarhic a devenit nefuncțional. Chestiunea „confederalismului” și a „separatismului” vine, în viziunea N-VA, din realitatea unei „Europe cu două viteze, cu țările nordice prospere și cele din sud la ralanti”. Voința flamandă ar fi ca sudul belgian francofon să fie inclus în cadrul „nordului”, ceea ce însă presupune „un proiect exigent” pentru francofoni, fără de care „viitorul se anunță sumbru”. Discursul N-VA a găsit însă un ecou neașteptat la ecologiștii francofoni. Jean-Marc Nollet, vice-premierul valon, propune un confederalism bazat pe cooperarea a patru componente teritoriale: Flandra, Valonia, Bruxelles și cantoanele germane, pentru ca fiecare să fie plasat „în fața propriilor responsabilități” (Belga). Este pandantul francofon al „exercitării competențelor cât mai aproape de oameni” (Ben Weyts, deputat N-VA, cf. LaLibre).

Problemele ridicate de dezbaterea belgiană asupra statului sunt multiple. În primul rând, „confederalism” înseamnă puțin altceva decât conceptul uzual. Confederalismul presupune ca state suverane să decidă asupra unei structuri comune de coordonare, confederală. Într-un stat federal, entitățile federate dispun de o largă autonomie în exercițiul unor competențe în general proprii. Belgia nu poate fi deci confederală decât după separarea Flandrei. Dimpotrivă, conceptul belgian presupune tendințe „foarte federale, chiar defederalizante, prin transferuri suplimentare de competențe și mijloace către comunități și regiuni” (LaLibre). Confederalismul N-VA este o etapă, în vederea unei viitoare și eventuale separații, pe care o sugerează și implică inclusiv prin alegerea termenului, pe care celelalte partide flamande nu au curajul să și-o asume, dar cu care cochetează mulți dintre tinerii politicieni. Kris Peeters, primul ministru flamand, asigură că „viitorul Flandrei rămâne în cadrul Belgiei”, dar cu întărirea competențelor transferate și reforme succesive pentru transferul de noi competențe (cf. VRT). N-VA se joacă și cu simbolistica lui 2013 atunci când propune confederalismul (cf. Belga): 1302 este anul independenței câștigate pe câmpul de luptă de orașele și seniorii flamanzi contra regelui Franței. Francofonul JoHappart ridică o altă problemă legată de confederalizare. „Bruxellesul devine un oraș mare internațional în care engleza este din ce în ce mai vorbită. Există/…/din ce în ce mai mulți aleși bruxelezi de origină non-europeană. Care/…/nu sunt interesați de apărarea francezei” (LaLibre). Capitala ar putea așadar să devină oraș flamand, așa cum și-o dorește nordul țării? Olivier Mangain, președinte FDF (liberali, Frontul pentru Apărarea Francofonilor), susține și el „con-federalismul”, atâta doar că, spune el, dacă se va ajunge la separare, atunci Flandra va fi „fără Bruxelles care face parte integrantă din Federația Valonia-Bruxelles, iar Comunitatea Flamandă nu va mai avea niciun cuvânt de spus în Bruxelles” [cum este cazul în prezentul sistem] (Belga).

Atacul N-VA asupra regelui, dincolo de fondul problemei, este de fapt un atac asupra statului belgian. Conform primului ministru Di Rupo, regele joacă un rol „extrem de important într-o țară atât de complexă ca Belgia”. Dar toate partidele belgiene, exceptând N-VA, sunt de acord că monarhia va deveni pur protocolară, doar că nu e încă momentul să fie deschisă o asemenea discuție… Peeters a amintit însă că poate fi imaginată chiar și o Belgie federală fără rege ca arbitru politic, pentru că guverne se formează, fără intervenția directă a acestuia, la nivelul comunităților și regiunilor. Liberalii francofoni denunță atacul ipocrit al lui De Wever contra suveranului: Albert II i-ar fi propus poziția de prim-ministru federal, pe care a refuzat-o tocmai pentru a continua planul separatist, culegând roadele crizelor instituționale viitoare. Charles Michel, președintele MR, denunță proiectul separatist flamand ca „delirant economic”, considerând că va duce și la sărăcirea Flandrei, tocmai într-un moment când Belgia luptă cu ceva rezultate pentru recâștigarea încrederii financiare internaționale (LaLibre). Din acest punct de vedere, programul N-VA este cel puțin interesant: militează pentru „o Flandră mai puternică într-o Europă mai puternică”. Astfel, problemele globalizării vor fi tratate prin transferul către nivelul european al competențelor statelor naționale netransferate încă către Uniune: apărarea și relațiile externe, în timp ce toate celelalte competențe încă „belgiene” trebuie transferate regiunilor Flandra și Valonia. Conform aceluiași program, oamenii și popoarele nu au nevoie de state mari, și în niciun caz multinaționale, pentru a participa la globalizare, iar statele actuale nu sunt decât „parametri modificabili” în ecuația europeană.

Olivier Mangain lansează un ultim avertisment: tendința de repliere identitară pe timp de criză, însoțită de refuzul solidarității, este „răspândită în multe regiuni ale Europei și împărtășită de forțe politice naționaliste sau regionaliste care amenință viitorul Uniunii europene”. Aceste forțe, desigur, justifică politic refuzul solidarității: transferele financiare federale ar fi prea puțin transparente, iar gestiunea banilor defectuoasă și iresponsabilă. Belgia este deja într-o fază avansată de disoluție a statului central, statul federal dispărând încet-încet, în ritmul „reformelor instituționale” (suntem deja la a șasea, unii cer o a șaptea), în beneficiul unor regiuni din ce în ce mai centralizate în numele „democrației” și „transparenței”. Prezența regelui „belgienilor” este un impediment pentru „înflorirea democrației” [flamande]; unele sondaje afirmă că peste jumătate din populația Flandrei dorește ca regele să nu mai intervină în formarea guvernului. Suntem în plin delir populist generalizat, așa cum bine a perceput Albert II. Dacă flamanzii refuză monarhia, francofonii au deja probleme cu Parlamentul „mult prea stufos”, care trebuie deci redus (după Mangain). Diverse aranjamente de elemente belgiene se regăsesc în multe state europene. În numele aceleiași „eficiențe” și „bune guvernanțe”, chiar și România ar fi un candidat viitor la separație, după nu mai puțin cunoscutul caz spaniol. Voci europene autorizate ne prefigurau oficios un astfel de viitor, cum li spune acum francofonilor belgieni în media: puteți fi alături de noi, dar trebuie să faceți un efort colosal.

S-ar putea ca problemele complicate ale belgienilor să ni se pară mult prea îndepărtate. Populismul însă se manifestă și la noi, cu pericole similare pentru distrugerea instituțiilor intermediare și așa prea puțin consolidate ale democrației românești. Populismul riscă să pună în pericol supraviețuirea instituțională a statelor europene și să le destabilizeze instituțiile, în beneficiul unei „alte” Europe, așa cum o cer naționaliștii flamanzi. Riscă să abată opinia publică și politicienii de la nivel național și european de la adevăratele probleme la care trebuie găsit un răspuns. Riscă să provoace haos în întreaga Europă, prin modificarea frontierelor actuale. Și este un bun aliat al celor care au o problemă nu neapărat cu existența actualelor frontiere, cât a națiunilor europene și a unei Europe în care fiecare națiune să își exprime și să își dezvolte propria identitate culturală. Un lucru este însă cert: mijloacele democratice de combatere a populismului nu prea dau rezultate: nici negarea și nici acceptarea. Soluția trebuie să fie alta. Cum îmi spunea fostul prim ministru Leo Tindemans despre eșecul statal al Belgiei, al cărei paradox este că în jur de 30% dintre francofoni sunt urmașii flamanzilor veniți să lucreze în minele de cărbuni din Valonia, politicienii au avut atitudini greșite care au învrăjbit populația, apoi au propus soluții greșite, și s-a ajuns la separarea instituțională continuă din ultimii 40 de ani, exprimată în sciziunea bibliotecii unei universități din 1425: cărțile sunt împărțite alfabetic, pe litere, alternativ, între vechea bibliotecă, rămasă flamandă, și sora ei francofonă din 1976: A, C, E, … au rămas la Leuven, B, D, F, … au plecat la Louvain-la-Neuve.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest