De la trădarea individuală la trădarea instituționalizată

Baltasiu_27

Trădarea individualizată este o alegere. E urmarea îndepărtării interesate de țara ta, de neamul tău. Te convertești, ca trădător, spre un altul, ipotetic, care ți-a ispitit ființa. Și ți-ai pierdut-o, pentru că niciodată celălalt ipotetic nu te va primi la el. Va rămâne ceea ce este, un aproapele ipotetic, un stăpân, iar tu, sluga lui.

Trădarea instituționalizată se produce atunci când mediocritatea individualizată atinge o masă critică și… se instituționalizează, devine reflex formal, structural, cutumă. Metehnele, gesturile moral diminuate, lipsa de perspectivă, incapacitatea de a vedea în context, lipsa de asumare, individualismul îngust (să zicem că există și unul luminat, de tip „liberal”, clasic) se infiltrează în sângele social, fagocitează hematiile interesului public și instaurează leucemia statului. Cu timpul, arterele confiscate se prăbușesc și, în locul lor, apar conducte surogat de plastic, bune pentru exportul/„pierderea de substanță națională” (Madgearu). Țara este topită din interior de otrava a cărei chimie tocmai am descris-o și este suptă, la propriu, de consumatorii ei străini de neam. Mecanismul pornește de la câțiva declanșatori – trădători ai moralei (ai corpului profesional, ai interesului public și, în final, ai statului, ai neamului, ai țării). Trădătorii individualizați, care au confiscat ideea de funcție publică și, cei mai „buni” dintre ei, pe cea de „personalitate publică”, propagă noile modele ale mediocrității: mase de neaveniți sunt ridicate la ranguri nepotrivite, incapabililor li se dau răspunderi. Fudulia devine șefie. Și, în final, ceilalți, cuminții (nu neapărat și cu minte), se chircesc, în așteptarea unor vremuri mai bune, protejându-și sursa de venit. Tac (nu pentru că ar fi puternici ci, din slăbiciune). În final, se convertesc. Este momentul în care am devenit aproape cu toții vectori ai închiderii, agent Smith din Matrix: fără privire, executanți feroce, care se mișcă până la cerul ideilor, la care nu au acces, cu maximă viclenie, excelenți tehnicieni ai mecanismelor instituționale, slujbași ai birocrației supreme: computerul-stăpân-peste-lume (The Matrix, trilogie, Warner Bros., 1999).

Dacă trădătorii opresc instituțiile din rolul sporitor al ființei colective (de creștere a omului prin comunitate și stat, dincolo de realizarea funcțională a sarcinilor zilnice), mediocritatea transformă instituțiile în instrumente ale propagării standardizate a ineficienței. Cea mai gravă consecință, pe lângă paralizia statului (care funcționează în virtutea intereselor de partid) este propagarea în demografia națională a sentimentului neputinței: blocarea speranței, ceea ce transformă în masă tinerii în cinici, îi dezabuzează și îi trimite în bejenie, în cea mai mare emigrație din istoria cunoscută a românilor. Pentru că instituția este semnul eficienței, al propagării cu precizie și în masă al scopurilor colective. Când scopurile instituționalizate sunt confiscate, se produce haosul. Și cel mai bun mijloc de a confisca scopurile colective este delegarea inițiativei instituționale „juriștilor” și „contabililor”, care își ascund neputința de a avea un crez după „așa spune legea”. Lege rău făcută prin denaturarea parlamentului. Mai sus de ei,ceilalți, marea clică, fură liniștită și cu satisfacție. Este etapa liderilor fără față, incapabili să-și asume, al nehotărâților puși în funcții hotărâtoare. 

Instituția astfel confiscată nu se mai adresează nevoii (de școală, sănătate, cultură, educație, securitate). Dimpotrivă, ca un carusel stricat, care se învârte cu viteza fondurilor care se scurg prin ea către găști, împrăștie mortal în societate iresponsabilitate, debusolare, resturi. În ultima etapă a înstrăinării sale, instituția devine un uriașaspirator de resurse naționale, prin lege. Cea mai mare parte le dă străinătății, restul găștilor și prea puțin slugilor care le păstoresc. Etapa nu e departe de momentul în care poporul ia furca și pune foc „guvernământului” (Rousseau). Este mișcarea reparatorie al celui de-al patrulea element al ordinii: legea morală, după cum ne arată unul dintre cele mai experimentate personaje în ale revoluției, Jean Jacques Rousseau: „După cum voinţa particulară acţionează neîncetat împotriva voinţei generale, tot astfel şi guvernământul face un efort continuu împotriva suveranităţii [doar poporul este suveran]. Cu cât sporeşte acest efort, cu atât orânduirea se schimbă în rău; şi cum aici nu există nici o altă voinţă de corp care, rezistând voinţei principelui, s-o contrabalanseze, trebuie să se ajungă la aceea că, mai curând sau  mai târziu, principele [guvernământul] sfârşeşte prin a asupri suveranul [poporul] şi rupe tratatul social [guvernarea întemeiată pe principiul dreptului iar nu pe al forței]. Acesta este viciul inerent şi inevitabil care încă de la naşterea corpului politic tinde fără încetare la distrugerea lui.” (Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957 [1762], p.209)

Căderea instituțiilor și mișcarea reparatorie a popoarelor se pare că se mișcă undeva între 50 și 250 de ani, unde termenul lung include subcicluri pe diverse teme (inclusiv războaie), prăbușiri (economice, politice, culturale), reconstituiri mai mult sau mai puțin ineficiente.

Suntem în etapa în care o bună parte din clasa politică, intelectuali, administrația, există pe seama României. De 25 de ani consumăm la propriu, din România. Acum suntem în momentul în care o vindem, la propriu, la bucată, și ne pregătim să lichidăm punctul terminus al unui ciclu multisecular, statul unitar național de la 1 Decembrie 1918 prin regionalizare și noua Constituție, să-i anihilăm baza reproducerii culturale prin străpungerea morală, nu doar economică, a familiei.

Mai ieri, un coleg, îmi spunea: „sunt presiuni mari asupra lor, nu au ce să facă”, a propos de nehotărâții puși în funcții hotărâtoare. I-am răspuns: „să dea cu flit!”, nu mi-a trecut prin cap să-i răspund că cea mai mare presiune asupra fiecăruia dintre noi este conștiința aproapelui, conștiința de neam. Cu fiecare treaptă a micimii, trădăm. E o categorie paraontologică (e para, pentru că ontologicul, zona de ființare, are doar conținuturi, omul mic nu are). Pentru că trădarea trimite la părăsirea propriei tale ființe și la plasarea eului în vidul de ființă. Social, cel ce s-a trădat devine sclav. Introducând scăderea forțată în lume, trădarea are parte de un tratament pe măsură, biblic. Iuda a dat înapoi banii înainte de a-și pune capăt zilelor.

 

NOTĂ

Pentru dezbaterea privind exportul ca „pierdere de substanță națională” vezi Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Ed. Ştiinţifică, 1995 [1940], p. 199 şi passim

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest