De la Geopolitica beletristică la „utopia Parvulesco”. Despre miturile geopolitice și eficacitatea lor

Coperta Parvulesco

O remarcă preliminară[1].

Despre evoluția popoarelor din cercul eurasiatic în era postmodernă a scris un geopolitician vizionar, Jean Parvulesco. Acesta se adaugă vizionarilor Orologiului, care au puterea să asculte cum bate toaca’n Turnul Colții, urechi s-o audă și ochi să vadă. Prima receptare semnificativă în spațiul Europei răsăritene a lui Jean Parvulesco este îndatorată geopoliticianului Alexander Dughin, așa de contradictoriu primit în România din motive pe care nu le discutăm aici. Faptul acesta este el însuși paradoxal mai ales dacă ținem seama că cel salvat ieri de la potopul răsăritean bolșevic, grație funcției salvatoare a frontierei Vestice, adică Parvulesco însuși, este readus în actualitate la inițiativă răsăriteană a site-ului rusesc RussiaToday.Ro. Viața este plină de paradoxuri și chiar și numai aceste particularități ar fi îndeajuns să solicite o examinare mai atentă a fenomenului. Reflecțiile de față fac parte dintr-o serie dedicată atât acestor fenomene de frontieră cât și teoriilor lui Jean Parvulesco, atât cât ne-au fost nouă accesibile direct și prin surse indirecte.

 O ipoteză asupra funcției salvatoare a frontierei occidentale.

Cu misteriosul Jean Parvulesco, literat, geopolitician, critic de artă și literatură, ezoterist, mistic și tradiționalist în sensul lui Evola etc., se încheie lunga și ea însăși misterioasa istorie a „frontierei salvatoare”. Mai riguros formulat, cu povestea vieții sale se încheie seria istorică a pulsațiilor geopolitice ale „frontierei salvatoare” (prin înaintarea Vestului) și începe seria utopiei, polarizată mitic, a salvării prin trecerea unei frontiere. Migrația din Est în Vest își pierde, altfel spus, semnificația soteriologică pe care i-au atribuit-o toți exilații epocii comuniste și nu numai. Într-un anume sens, seria acestei heterotopii[2] geopolitice începe cu pașoptiștii, care și-au căutat salvare în același Paris legendar și soteriologic ca și fratele lor de mai târziu, Jean Parvulesco. Dacă forțăm întrucâtva traversarea distanțelor temporale, putem coborî ideea privitoare la interpretarea soteriologică  a trecerii frontierei, care desparte Estul de Vest, la momentul exilului, de după pătrarul primului mileniu creștin, al celui mai mare străromân al acelui mileniu, Dionisie Exiguul. Acesta a fost deja canonizat la București sub numele Sfântului Dionisie cel Smerit, ca mucenic și creator al calendarului creștin în cadrul unei opere calendorologice începută la Tomis și dusă la finalizare în cercul apusean al celei care era atunci capitala salvatoare, Roma. Este cât se poate de interesant că seria bimilenară a frontierei salvatoare se încheie cu o scriere cuprinsă în același referențial geospiritual prin celebrul „Raport secret către nunţiatură” al lui Jean Parvulesco, scris după ce geopoliticianul român tocmai scăpase din închisorile iugoslave și tocmai trecuse frontiera salvatoare care lega Sttetin-ul de Trieste, cum o marcase prin imaginarul său geopolitic însuși Churchill în celebra sa conferință din 1945. Trecerea frontierei putea fi echivalată fără de vreo eroare cu salvarea însăși a vieții încât nici chiar lucidul Parvulesco n-ar fi putut să formuleze vreo îndoială cu privire la veracitatea „mitului geopolitic” al frontierei salvatoare. Acest mit este, cum ar spune Foucault, o heterotopie comparabilă cu oglinda, și are o carieră așa de bogată în mentalul românesc și est-European încât merită o examinare specială. Frontiera salvatoare a fost cea mai productivă heterotopie a răsăriteanului, fiindcă a jucat „rolul spațiului în care se suprapun mai multe spații”, și al oglinzii, ea însăși o heterotopie, cum ne arată Foucault: „În oglindă mă văd unde nu sunt, un fel de umbră care-mi redă propria vizibilitate, mă face capabil să mă văd acolo unde sunt absent” încât oglinda este și utopie dar și heterotopie, în măsura în care „mă face capabil să mă văd unde nu sunt”. Oare nu aceasta a fost frontiera salvatoare a vestului pentru răsăritean în măsura în care-l ajuta să se vadă acolo unde nu era, iluzie și realitate totodată, adică heterotopie, loc fără loc și totuși translocație recuperatoare, refugiu recompozant și deci restaurator, în primul rând, în dinamismul ființei spirituale („oglinda există în realitate, acolo unde exercită un fel de contra-acțiune față de poziția în care mă aflu. Din perspectiva oglinzii eu îmi descopăr absența din locul în care sunt întrucât mă văd pe mine acolo”)[3]. În trecere, trebuie spus că miturile de orice fel nu sunt mistificări (cum crede un mediocru istoriolatru de la București), ci complexe prelucrări hiperbolizante (mitizante) ale unor nuclee de adevăr, circumscris aievea de încadrări geografice și istorice.

Mitul geopolitic sau despre omul care trece prin oglindă.

Mitul frontierei salvatoare a fost amplificat în cadrul experienței exilului epocii comuniste când același mit a traversat o interesantă bifurcație. Pentru Eliade sau Parvulesco ori Cioran, mitul a păstrat formula sa, consacrată chiar de experiența salvatoare a trecerii frontierei Est-Vest. Pentru românii rămași acasă, acest mit a dobândit formula așteptării unei veniri salvatoare de dincolo de frontieră, din același orizont al Apusului salvator. A fost așteptarea „omului din oglindă”, pe care, prin lunga așteptare l-au supus unei purificări și idealizări așa de frenetice și de teribile, încât aproape căpătase forma unui sfânt, al eroului salvator oricum. Mitul a îmbrăcat formula de tipar calgo-cultic, a așteptării că vor veni americanii asupra cărora a fost proiectat acest mit purificator, eroizant, oricum hiperbolizant. „Vin americanii”, șopteau conspirativ bucureștenii și toți românii anilor 46-56. Vestirea aceasta conspirativă putea fi auzită în cel mai pierdut cătun românesc. Formularea a căpătat o altă exprimare, treptat, preluând sensul unei așteptări amânate: „Vor veni americanii”. Cu viața lui Jean Parvulesco se încheie seria acestui mit geopolitic în format cvasi-ironic. Americanii au venit, iar conferința despre viața și opera lui Jean Parvulesco a fost organizată dintr-o inițiativă întâmpinată cu o ciudată precauție la București, unde a fost necesară schimbarea sediului initial pentru a fi totuși susținută, fiindcă oficialii au ripostat. Informațiile oferite de Iurie Roșca despre conferință au fost preluate, în chip iarăși revelatoriu, prin RussiaToday.Ro, căreia îi și aparține inițiativa Conferinței. Materialele prezentate la Conferință au fost publicate doar la Chișinău. Presa de la București a oferit o singură informație, cum că la București s-au întâlnit „oamenii lui Dughin”. E mai mult decât un final ironic la un mit geopolitic, este un final grotesc. Dar ca să facem inteligibilă ideea acestei intervenții (personal, n-am participat la Conferință) să preluăm o succintă prezentare a episodului din viața lui Jean Parvulesco în evocarea de la București a fiului acestuia, Constantin Parvulesco. Iată: „Aş face un scurt rezumat din istoria biografică a tatălui meu, care este interesant nu doar sub aspectul omului Jean Parvulesco, ci şi pentru că aduce o serie de lămuriri asupra operei sale. Şi-a petrecut tinereţea într-o familie de militari de carieră, şi-a făcut primii ani de studii la un liceu militar, a avut o tinereţe turbulentă. Iar atunci când au venit anii dramatici, care au zdrobit România, anii 1947-48, el a hotărât să-şi părăsească ţara. A traversat Dunărea înot, ajungând în Iugoslavia. A fost arestat de sârbi şi aşa a survenit o primă confruntare fundamentală. El relatează în una dintre primele sale lucrări biografice, numită „Raport secret către nunţiatură”, o serie de elemente biografice privind trecerea prin Iugoslavia. Şi este foarte probabil ca înclinaţia sa spre ezoteric şi fundamentele sale mistice să dateze din perioada acestor experienţe, pe care le-a avut în lagărul de reeducare iugoslav. Acolo el şi-a pierdut dinţii, dar a găsit lumina interioară. Trecerea foarte aproape de moarte, cu care specialiştii în practicile totalitariste sunt obişnuiţi, l-a făcut să scape, aşa cum spune el însuşi, de mai multe simulacre de execuţie. Ultimul, cel care trebuia să fie ultimul, a fost întrerupt prin intervenţia salvatoare a unei patrule de ofiţeri francezi, potrivit biografiei sale. Aşadar, el reuşeşte să scape din lagărul iugoslav, se regăseşte la Viena, apoi la Trieste, iar de la Trieste în Europa liberă pe atunci. Se hotărăşte să ajungă la Paris, care devenise pentru mulţi intelectuali români Patria ideală. La Paris întâlneşte mai mulţi alţi exilaţi, dar mai ales o persoană ce va avea o importanţă considerabilă în destinul său, regizorul Eric Rohmer, care îl primeşte, îl cazează, îl ajută să-şi înceapă studiile. Şi, într-adevăr, el îşi va face studiile în filozofie. Începe să întâlnească exponenţii intelectualităţii franceze. Va avea primele contacte, mai ales cu oameni din zona cinematografiei, pe care le va păstra de-a lungul întregii sale vieţi”[4]. Precum spuneam, tema organizatoare a fluxului spiritual interior al intelectualilor români, în frunte cu cei de dreapta, dobândise formula unui mit geopolitic extrem de eficient, mitul frontierei salvatoare. Nucleul de adevăr al acestui mit fusese supus unei reinterpretări mitizante în mentalul celor care au traversat acele experiențe salvatoare și care pot mărturisi despre veracitatea mitului. Ei chiar s-au salvat prin trecerea unei frontiere, indiferent cum s-au chemat, Eliade, Cioran, Parvulesco. Ei au făcut experiența omului care trece prin oglindă,se unește cu imaginea sa din spatele oglinzii, iluzie și cronotopie totodată căci nu era orice iluzie, adică una fără repere spațiale și temporale, ceea ce o plasa undeva între real și utopic. Dacă Parvulesco n-ar fi reuși să treacă frontiera cu cele două momente ale experienței trecerii, înotul peste Dunăre, apoi închisorile iugoslave și, în fine, ieșirea salvatoare pe poarta Vienei ca să poată trece, apoi, dincolo de Trieste, viața lui s-ar fi sfârșit probabil și biologic nu doar spiritual în acel an 1947-48 (cum s-a sfârșit viața unui alt mare român, Ion Ionică, undeva la frontiera cu Elveția, locul rămânând până astăzi necunoscut, parcă pentru a confirma epifania declinului celebrului mit al frontierei salvatoare). Prin urmare, experiența trecerii unei frontiere salvatoare avea o singură concluzie: cel care va reuși să treacă de linia care unește Sttetin-ul de Trieste se va salva. Cel ce nu va reuși, acela va fi ca și mort. Prima experiență de tip epifanic est cea a tragicului Ion Ionică, marele antropolog din școala Gusti, a cărui viață se va sfârși în chip necunoscut chiar în spațiul frontierei, pe când încerca să treacă frontiera spre Elveția, purtând cu el o parte a manuscriselor sale. Prin urmare, mitul frontierei salvatoare avea adevăr în el și deopotrivă o funcție spirituală soteriologică întrucât experiențele „transfugilor” îl adevereau cu povestea vieții lor. Iar veridicitatea narațiunii acelor vieți era mai puternică chiar decât realitatea. Cine ar fi putut să exprime îndoieli?! În plus, acel mit îndeplinea și funcția unui mecanism psihospiritual al procesului de reorganizare emoțională, intelectuală și simbolică pentru toți cei oprimați de un regim anticreștin și antinațional cu efecte sufletești devastatoare. Dacă exilații n-ar fi crezut în acest mit s-ar fi livrat singuri infernului unei vieți interioare fără de speranță că vor avea vreodată acces la salvarea din calea de propagare a cumplitului tsunami al temnițelor comuniste și de la opresiunea regimurilor antihristice și antinaționale instaurate de bolșevici prin ocupație politică, militară și ideologică.

Mituri deplasate și contramituri geopolitice

Este adevărat că experiența multora dintre intelectualii diasporei epocii comuniste au transgresat semnificația geopolitică a mitului ridicându-se la experiența mistică, spirituală, duhovnicească a „luminii interioare”, cum subliniază chiar fiul marelui dispărut pentru cazul tatălui său. În secvența trecerii frontierei a tatălui său, dl Constantin Parvulesco identifică o experiență spirituală nu pur și simplu una orizontală și anume o experiență înălțătoare, de dobândire a luminii interioare. Trecerea frontierei putea să devină și cadrul unei asemenea experiențe transcendentale. Ipoteza noastră este că odată cu unificarea europeană, răsăritenii nu mai pot beneficia de funcțiunile unui astfel de mit. Unificarea Europei are și acest înțeles ascuns al decesului unui mit soteriologic legat de frontiera Estului cu Vestul. Vestul nu-și mai poate etala o funcție salvatoare pentru că nu mai poate pune în discuție profilul experienței răsăritenilor, iar Estul nu mai poate beneficia de funcția oglinditoare a frontierei și deci de experiența oglindirii în celălaltul său, adică în chipul său din oglinda frontierei estului cu vestul. Unificarea Europei a fost și spargerea unei oglinzi și deci sfârșitul unei heterotopii culturale de serie milenară. Răsăritenii nu mai sunt primiți cu compasiune, ci cu prudență, ba chiar cu suspiciune și uneori chiar cu agresivitate. Povestea extraordinară a salvării unui mare intelectual român prin trecerea frontierei spre Vest lasă astăzi loc unor narațiuni ca cea de pe Canalul 4 al unei televiziuni apusene (una dintre cele multe care transmit variațiuni pe aceiași temă), canal media care atestă demitizarea frontierei și deci ne avertizează implicit că mitul frontierei salvatoare și-a încheiat lunga sa serie și carieră spirituală de 200 de ani când e privit în istoria scurtă și de circa 1600 de ani când e privit în perspectiva istoriei lungi. Unirea Europei a însemnat și decesul unui mit geopolitic extrem de bogat, cu o eficacitate extraordinară pentru mentalul răsăritenilor, mit pe care nu-l poate înlocui un altul, cu axul răsturnat, cum cred unii, cum crede însuși dl A Dughin, care atribuie continentalismului geopolitic un sens soteriologic, conferind Eurasiei un asemenea rol. În realitate, cu excepțiile de rigoare,  acest nou mit geopolitc nu are și n-ar putea să aibă îmbrățișarea celuilalt în primul rând pentru că este unul de cancelarie spre deosebire de celălalt care a avut o sursă emică, a ieșit, altfel spus, din psihea populară. În acest sens, teoria lovinesciană avea ea însăși o anume veracitate, fiind, de fapt, o prelucrare teoretică a aceluiași mit geopolitic. Astăzi, însă, ideea sa că schimbarea axului de gravitație dinspre răsărit spre apus are sens soteriologic, adică rol salvator pentru cultura română modernă în întregul ei, pare că și-a încheiat ea însăși cariera. Iar mitul inversat, al unei reveniri a axului de gravitație dinspre apus spre răsărit nu pare să aibă nici un fel de eficacitate pentru că nu are temei popular. El este în întregime o creație de cancelarie și o utopie, adică îi lipsește partea de heterotopie. Mitul salvării prin trecerea unei frontiere și-a încheiat cariera, a decedat. În locul lui se poate pune un singur compus noosic și anume eclesiatria, asumarea experiențială a adevărului că singura salvare reală ne vine prin frontiera Duhului, adică prin experiență interioară a înălțării spre Dumnezeu, pe calea cu adevărat salvatoare numită Iisus Hristos, Adevărul, Calea și Viața. Aceasta este adevărata frontieră salvatoare a răsăritenilor și a apusenilor deopotrivă. Heterotopia frontierei duhovnicești este singura încadrare a restaurării celor șapte culturi axiale ale omenirii într-un singur loc, cel în care se face experiența restaurării omului însuși. Epuizarea mitului geopolitic nu înseamnă negarea lui ci chiar dimpotrivă înseamnă un stadiu nou de esențializare. Altfel spus, ideea funcției salvatoare a locurilor și a perioadelor ascunde o trăire incompletă, diminuată a nous-ului salvator (mit sau cale aievea), astfel că cel implicat nu face distincție între experiență și cadru. Trebuie sesizat că mitul nu înseamnă, în această interpretare, mistificare, ci formă de esențializare a unei experiențe fundamentale, precum este și experiența salvării. Faptul că o vreme, un anume cadru spațial a subîntins experiențe repetate cu semnificație salvatoare nu ține de cadrul respectiv ci de experiența derulată înlăuntrul lui. Cel ce traversează o experiență dată într-un cadru anumit este înclinat să atribuie efectele acelei experienței cadrului în care s-a derulat și nu calității intrinseci a unei asemenea experiențe. Faptul că actul salvator al elitelor răsăritene a fost circumscris o bucată de vreme de încadrarea geopolitică apuseană a condus la o fetișizare a locului. Apusul a fost investit cu funcții salvatoare, deși nu cadrul apusean a furnizat deznodământul și deci salvarea reală (atâția alții s-au pierdut în același Apus, dar pe aceștia mitul nu-i memorează, fiindcă nu este cu ei), ci experiența celor care au transgresat frontiera, excepționalismul ei,încadrarea sa tipologică în familia experiențelor salvatoare legate de trecerea unei frontiere, de trecerea prin oglindă, unul dintre cele mai productive rituri de trecere, cum le încadrează van Gennep. Atât și nimic mai mult. Fetișismul geografic este un fenomen modern. Creștinii mileniului I știau să i se sustragă. Călugării pustiei egiptene știau la ce se expun când căutau locurile acelea, adică pustia egipteană, și craniile de la Mănăstire Sf. Sava sunt o dovadă. Cu toate acestea, nici unul dintre părinții pustiei n-ar fi ocolit pustia egipteană, ba chiar din contră au căutat-o cu și mai mare tenacitate. Ei n-au căutat o metropolă bogată, un loc ferit de primejdii de orice fel, de suferințe și privațiuni. Ba dimpotrivă: ei alergau spre locul pustiu, spre deșertul de cele ale civilizației spoite, afluente, refuzând tocmai afluența și capiștea spoielii. Separarea sensului salvării de sensul martiric este o operație modernă. Cei vechi procedau tocmai pe dos, adică se îndreptau mai ales spre spațiile de mare primejdie dacă acestea ar fi mijlocit o experiență mistică, unificatoare și deci  soteriologică. Însă nimeni n-ar fi proiectat salvarea în spații îndestulate, bine protejate, care, în plus, te feresc de martiriu, de jertfă. Într-un anume sens, viața lui Jean Parvulesco traversează tocmai demistificarea, dezbrăcarea mitului salvator de sensul și deci de interpretarea sa deviaționistă, modernă. De la momentul fugii din spațiul martiric al Răsăritului comunist la momentul căutării locurilor încărcate de experiențele riscurilor majore se derulează o astfel de experiență demistificatoare, restauratoare. În prima sa fază, în experiența exilului spre spațiul fericirii terestre, se încorporează toată interpretarea modernă a mitului geopolitic al frontierei salvatoare. Unde este salvarea, se întreabă orice exilat politic? Acolo unde ești ferit de martiriu, de jertfă. Unde este salvarea, se întreba părintele pustiei egiptene? Acolo unde este martiriu pentru Hristos, unde poți răscumpăra viața chiar murind pentru Hristos. Deci nu fuga de locul jertfei și al suferinței este calea salvării, ci locul suferinței, al chemării la jertfă pentru adevăr, pentru sfințenie. Iată sensul uneia dintre marile experiențe ale exilului interior și cel ce-a ilustrat pe schema vieții lui, cu povestea vieții sale, această restaurare de înțelesuri a fost Jean Parvulesco.

[1]„În zilele de 28 februarie şi 1 martie, în sala de conferinţe Crystal Palace din București, la inițiativa RussiaToday.Ro, a avut loc colocviul dedicat personalităţii marelui filozof mistic român Jean Parvulesco. Printre vorbitorii de bază au fost Constantin Parvulesco (Italia), Stanislas Parvulesco (Franţa), Laurent James (Franţa), Arnaud de l’Estoile (Franţa), Alex Wyeth (Elveţia), Claudio Mutti (Italia), Natalia Melentyieva (Rusia) şi Aleksandr Dughin (Rusia) – via Skype” (din ziarul „Flux”, Chișinău).

[2] „The heterotopia is capable of juxtaposing in a single real place several spaces, several sites that are in themselves incompatible. Thus it is that the theater brings onto the rectangle of the stage, one after the other, a whole series of places that are foreign to one another; thus it is that the cinema is a very odd rectangular room, at the end of which, on a two-dimensional screen, one sees the projection of a three-dimensional space, but perhaps the oldest example of these heterotopias that take the form of contradictory sites is the garden. We must not forget that in the Orient the garden, an astonishing creation that is now a thousand years old, had very deep and seemingly superimposed meanings. The traditional garden of the Persians was a sacred space that was supposed to bring together inside its rectangle four parts representing the four parts of the world, with a space still more sacred than the others that were like an umbilicus, the navel of the world at its center (the basin and water fountain were there); and all the vegetation of the garden was supposed to come together in this space, in this sort of microcosm”. (M Foucault, Of Other Spaces: Utopias and Heterotopias From: Architecture /Mouvement/ ContinuitéOctober, 1984; (“Des EspaceAutres,” March 1967 Translated from the French by Jay Miskowiec) de pe site-ul: http://web.mit.edu/allanmc/www/foucault1.pdf (descărcatpe 21 mai 2015). „Foucault uses the term heterotopia to describe spaces that have more layers of meaning or relationships to other places than immediately meet the eye. … Heterotopia can be a single real place that juxtaposes several spaces. A garden is a heterotopia because it is a real space meant to be a microcosm of different environments with plants from around the world”. Heterotopia este o expresie a  alterității.  http://en.wikipedia.org/wiki/Heterotopia_(space)#cite_note-2.

[3] „In the mirror, I see myself there where I am not, in an unreal, virtual space that opens up behind the surface; I am over there, there where I am not, a sort of shadow that gives my own visibility to myself, that enables me to see myself there where I am absent: such is the utopia of the mirror. But it is also a heterotopia in so far as the mirror does exist in reality, where it exerts a sort of counteraction on the position that I occupy. From the standpoint of the mirror I discover my absence from the place where I am since I see myself over there”. (Foucault, Of Other Spaces.., p 4)

[4] Parvulesco, C „Lumina interioară ca semn al providenţei”: conferințăsusținută la Bucureștipe 28 februarie, însala de conferinţe Crystal Palace din Bucureştișipublicată de IurieRoșcaînziarulFlux, din 6 martie, 2015: http://www.flux.md/articole/17198/

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest