De ce avem nevoie de istorie?

Trecutul este o dimensiune esenţială fără de care prezentul s-ar dezarticula. Realităţile trebuie gândite într-o cronologie firească, nu într-un decupaj temporal, aşa cum discursurile post-moderniste o fac, relativizând importanţa trecutul şi orice manifestare a acestuia în prezent.

Avem nevoie de istorici şi istorie! Aşa cum a conchis istoricul român contemporan Lucian Boia, există o istorie ce poate fi recompusă obiectiv plecând de la date sau evenimente incontestabile –Bătălia de la Posada (1330), Tratatul de la Adrianopole (1829), Revoluţia paşoptistă etc. Dar există şi o istorie subiectivă care transcende planul obiectivităţii şi se plasează în zona interpretărilor sau a discursurilor despre trecut. Faptul că anumite războaie, răscoale, s-au petrecut în anumite momente, este recunoscut în rândul istoricilor ca fiind adevărat. Sau că în principatele române actorii politici au fost diferiţi, iar românii au avut un statut variabil în funcţie de tipul de autoritate specific acestor instanţe politice, este la fel de ştiut. Toate acestea au devenit în timp convenţii!

Ce este diferit atunci în discursurile istorice? Cum spuneam, interpretarea faptelor obiective şi semnificaţiile atribuite acestora la nivelul discursurilor ideologice. De pildă, acelaşi istoric Lucian Boia, într-una dintre cărţile sale, Istorie şi mit în conştiinţa românească, discută şi problematica definirii spiritului naţional. Acesta spunea: „Oricum, o privire cât de sumară asupra culturii române ilustrează faptul că mult trâmbiţatul spirit naţional nu poate fi (dacă vrem neapărat să-l invocam) decât cel mult rezultanta unor trăsături sectorialeextrem de diverse” (pg.174). Aici îi dau dreptate domnului Boia! Naţiunea ca spirit, ca entitate trebuie să se coaguleze în jurul unor referenţiale comune, care se originează – să nu spunem doar în tradiţie, deoarece termenul are o cuprindere foarte largă – ci în experienţe istorice şi  culturale cam de acelaşi tip. Aceste similarităţi nu sunt doar apanajul tradiţiilor, a căror autoritate nu este de-ajuns într-o construcţie identitară de tip naţional, care transgresează cadrele locale şi regionale.

Incontestabil, tradiţia sau tradiţiile sunt liante identitare, dar insuficente pentru a fi exprimabile într-un discurs care să reflecte o formă de apartenenţă dincolo de graniţele regiunilor istorice. În general, asemenea afirmări ale spiritului naţional, aşa cum spunea şi istoricul mai sus menţionat, au nevoie de mesageri de o anumită factură. Aici mă refer la elitele culturale şi politice, care pot să transpună într-un discurs programatic acele trăsături specifice ce pot fi atribuite unei populaţii care trăieşte într-un anumit teritoriu. Identitatea nu există în sine şi doar pentru sine, ci are nevoie de recunoaşterea celorlaţi, iar în cazul naţiunilor, autonomia teritorială sau spaţiul în care acestea se manifestă, sunt criterii în plus de identificare.

Doar microidentităţile au consistenţă, deoarece sunt dublate de practici sociale specifice, care pot atinge nivelul maxim al comunităţii. Acestea sunt rezultat al tradiţiilor comunitare, care pot avea şi corespondent regional. De exemplu, anul pastoral, în zonele cu păstorit, este fixat de două sărbători mari, Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe. Atât în Mărginimea Sibiului cât şi în Maramureş sezonul de păscut al oilor durează din aprilie până aproximativ în luna octombrie, ritmurilele economie locale depinzând de ciclurile naturii. Momentul debutului anului pastoral este unul comunitar, la care participă crescătorii de oi pentru a măsura producţia de brânză, caş etc., care va reveni fiecărei familii pe parcursul sezonului pastoral. Sărbătoarea se numeşte Măsurişul oilor. Mai există şi alte valenţe culturale ale acestei manifestări economice pe care nu le vom menţiona aici.

Chiar dacă în cele trei principate române a existat un fond cultural comun de factură rurală, prezervat la nivelul unor practici sociale sau al unor manifestări cu un conţinut religios, există o serie de comportamente sociale, importante la rândul lor în ecuaţia identităţii, care se configurează şi în raport cu statutul social şi politic pe care ţăranii l-au avut de-a lungul istoriei. O identitate mai largă, cum este cea naţională, este indiscutabil mult mai abstractă decât cele locale sau regionale.

Dar să revenim la întrebarea articolului. De ce avem nevoie de istorie? Acum, în articolul de faţă, pentru a sesiza, continuând ideea istoricului Lucia Boia – că identitatea de român presupune un cumul de identităţi regionale: ardelenească, moldovenească, muntenească ‑ diferite din perspectiva situaţiilor politice şi sociale în care locuitorii celor trei provincii s-au aflat.

Numai simplul fapt că în istoria Ardealului avem în vedere alte coordonate evenimenţiale, Unio Trium Nationum (1437), Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784), Dualismul austro-ungar (1867) etc., ne indică ‑ judecăm identităţile şi ca reacţie la ceea ce a fost impus de anumiţi actori politici, străini de realităţile locului ‑ că ancorele conştiinţei identitare au fost mult timp circumscrise regional. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest