Cronica de literatura – Philip Roth: Lupta cu scrisul

On the computer in Philip Roth’s Upper West Side apartment these days is a Post-it note that reads, “The struggle with writing is over.” It’s a reminder to himself that Mr. Roth,who will be 80 in March and who has enjoyed one of the longest and most celebrated careers in American letters, has retired from writing fiction — 31 books since he started in 1959. “I look at that note every morning,” he said the other day, “and it gives me such strength.”(New York Times, noiembrie 2012)

Lupta cu scrisul s-a sfârşit. The struggle with writing is over.

Admirabilă frază. Deloc suprinzător cuvântul “luptă” venind din partea cui vine: un om pentru care scrisul, strâns legat de biografia sa, a fost o luptă continuă, niciodată câştigată, niciodată pierdută definitiv.

Mai suprinzător este verbul “s-a sfârşit”. Cum poate cineva hotărî când se termină lupta? Cum poate cineva hotărî când se termină actul creativ?

El a făcut-o. A aşteptat 2 ani ca să fie sigur, a recitit propria operă, a comparat-o cu a maeştrilor săi şi acum a ieşit pe scenă ca un copil în vacanţă şi ne-a dat o veste neaşteptată.

Philip Roth iese la pensie.

 

Întâmplarea a făcut că în ultimul an am citit destul de mult de şi despre acest interesant scriitor american. M-a interesat mai ales capacitatea lui de a provoca senzaţii intense de plăcere sau scârbă şi felul cum se folosea de acest talent pentru a ne arunca, nepreveniţi, într-un purgatoriu plin de păcate umane şi sociale. Şocul simţit când începi o carte de Philip Roth este urmat de un uragan din ce în ce mai puternic, din care nu mai putem scăpa dacă reuşim să trecem de primele 50 de pagini: frustrări paralizante, suferinţe fără nume, labirinturi fără ieşire, imaginaţie fără limite, critică în forma cea mai pură, de autocritică, sau în forma cea mai tragică, de comedie, critică a tot şi a tuturor. Philip Roth nu te lasă indiferent. El însuşi a recunoscut de câteva ori: nu-l interesează dragostea sau admiraţia cititorilor, ci ura şi dispreţul lor. Reacţiile umane cele mai atavice, cele mai profunde, cele pe care nu le putem controla. Pe care el pretinde – reuşeşte?… – să le controleze.

M-am gândit de multe ori la aceste declaraţii şi la opera lui. Sunt ele făcute în aceeaşi direcţie, de a provoca? Sunt ele mărturisirea sinceră a unui geniu blestemat care se joacă cu cititorii şi cu el însuşi? Sunt ele aspiraţia unui om limitat la o viaţă fără alte satisfacţii decât cele literare, micul demiurg ascuns în casa lui din pădure, incapabil de a suporta durerea şi dezamăgirea prezentului şi personalului, care îşi închipuie că mişcă firele nevăzute ale personajelor şi râde de unul singur?

 

Am citit vestea intr-un articol din New York Times în urmă cu câteva zile. Mi l-am închipuit surâzând enigmatic, instalat în fotoliul lui favorit, în centrul Manhattan-ului, refugiu unde mergea rar, când se sătura de liniştea şi pomii din Connecticut, dar la care nu a renunţat niciodată. Nu ştiu dacă sentimentul a fost de surprindere sau de înţelegere. De a-l crede sau nu. O altă farsă a acestui şiret păpuşar?

Scrisul pentru el – după spusele lui, pe care niciodată nu trebuie să le credem cu ochii închişi – era vital. Pedeapsa eternă. Condamnat la scris.

Ştiam că Philip Roth avea aproape 80 de ani şi că opera lui fusese publicată în ediţie “integrală şi definitivă” (cum se poate defini astfel opera cuiva care încă mai respiră?) încă din 2005, fiind unul dintre cei trei scriitori americani în viaţă onoraţi astfel în Library of America. Ştiam însă că pregătirile pentru comemorarea lui se vedeau amânate an după an de o vitalitate artistică extraordinară: la fel ca un alt evreu american celebru, Wody Allen, Philip Roth scotea câte o carte în fiecare an. Spre deosebire de Allen, cărţile lui erau din ce în ce mai bune.

Nu a primit (încă) Nobel-ul, dar cei care i-am citit o parte din operă nu ne mirăm: ar fi extrem de dificilă înmânarea unui Nobel unui evreu anti-evrei şi, pe deasupra, provocator politico-sexual. Dar arta lui nu a putut fi ignorată (sau fascinaţia hipnotică produsă de teme tabú pe care maestrul păpuşar le-a folosit de nenumărate ori ca momeală pentru a ne zgudui conştiinţele adormite şi a ne trimite direct în apocalipsa unei societăţi corupte, ipocrite şi fără valori morale). Premiile literare l-au consacrat de foarte tânăr, la 27 de ani, cu prima carte publicată, Goodbye, Columbus. Probabil aici începe odiseea lui de geniu preţuit şi dispreţuit. Adulat şi insultat. Premiile îi marchează întreaga viaţă: Jewish Book Council of America’s Daroff Award; National Book Award; National Medal of Arts; Pulitzer Prize; Man Booker International Prize, National Humanities Medal. Sunt numai câteva şi sunt în America, unde cărţile lui nu sunt best-seller-uri, cel puţin în ultimii ani, când vocea tânărului răzvrătit s-a domolit şi s-a sofisticat.

Pentru a putea vorbi de Philip Roth fără a-i citi toate cărţile, toate declaraţiile şi tot ce alţii au spus despre el, e foarte greu. Evident că eu nu am putut să fac toată această muncă (propriul lui biograf, Blake Bailey, a recunoscut că nu va putea citi toate cutiile pline cu notiţe pe care Philip i le transmite zilnic…), deci opinia mea despre el şi opera lui (ca toate opiniile, de fapt) este inevitabil parţială şi subiectivă.

Până a ajunge la el aveam o ciudată manie: nu vroiam să ştiu nimic despre viaţa scriitorilor. Mi se părea câteodată irelevantă, şi – de cele mai multe ori – deformantă. Ne-necesară. Scriitorii obişnuiesc să fie oameni care preferă să vorbească despre ei înşişi şi toţi ceilalţi prin cărţile pe care le scriu. E o decizie pe care mie personal mi-a fost uşor să o respect pentru că o înţeleg: toată atenţia noastră se cuvine celor ce ei vor să se ştie, celor ce ei cred că e demn să fie publicat.

Descoperindu-l pe Philip Roth cu The Plot against America ori Sabbath’s Theater ori Indignation ori Portnoy’s Complaint, am înţeles că va fi unul dintre scriitorii care mă emoţionează şi provoacă intelectual abia când am citit Nemesis. Cărţile lui sunt diverse şi impresia generală este că autorul încearcă, tatonează: un atlet care repetă acelaşi salt din diferite poziţii, în diferite terenuri, cu diferit public, la diferite ore. Pentru mine, Nemesis este metafora care mi-a deschis ochii şi mintea spre Roth: lupta disperată cu realitatea inescrutabilă şi inevitabilă. Disperare şi speranţă. Zbucium continuu. Neodihnă. Neînţelegere. Nemesis absurdă şi hipnotică.

În ultimul său interviu, se pare că scriitorul care timp de aproape 60 de ani şi-a ascuţit ghearele pe care apoi şi le înfigea în propriile slăbiciuni, provocând respingere şi fascinaţie, şi-a schimbat complet punctul de vedere. Nu ştim dacă recenta operaţie pe coloană, un chin de mulţi ani, i-a provocat o reacţie biologică euforizantă sau dacă cei 80 de ani sub jugul existenţei l-au îmblânzit, în sfârşit. Sau poate trebuie să-l credem de data asta când mărturiseşte că a epuizat tot ceea ce vroia să transmită celorlalţi. El vorbeşte despre pace, timp liber, prieteni care îi umplu casa de pustnic, goală vreme de lungi perioade prin propria lui decizie. Vorbeşte despre o fetiţă de 8 ani pe care o ajută să scrie un …. roman. Vorbeşte despre ultimii 2 ani, timp în care s-a dedicat re-citirii maeştrilor (Dostoievschi, Kafka, Faulkner, Conrad….) şi apoi a re-citirii propriilor cărţi. Este emoţionantă concluzia la care ajunge: ultimele sale cărţi îi plac şi se simte împăcat (“ai făcut ce ai putut”), dar pe măsură ce ajunge la primele, se plictiseşte. La unele renunţă definitiv.

Portnoy’s Complaint– cartea pentru care a primit cele mai mari elogii şi cele mai cumplite acuzaţii, unde pumnul pe care tânărul Roth îl dă societăţii false şi corupte în care trăieşte, prin intermediul celor două teme americane tabú în anii 60, sexul şi moralitatea auto-culpabilizatoare a victimelor prin excelenţă, evreii – rămâne necitită de către autorul ei.

Nu ştiu dacă cititorii vor fi de acord cu aceste senzaţii de împăcare personală a lui Philip Roth sau dacă – aşa cum se întâmplă cu Woody Allen – aceştia vor revendica primele sale opere în detrimentul ultimelor. Aşa cum Patrick Süskind imaginează în magnifica sa Parfumul metafora creaţiei care este smulsă autorului în mod total egoist, fără nici o recompensă, lăsându-l pe acesta pierdut în singurătatea şi inutilitatea sa personală, la fel este posibil ca Roth să nu mai fie ascultat, nici crezut.

Interviul în care el îşi anunţă ieşirea din lumea tenebroasă a scrisului şi reîntoarcerea la lumea reală, este urmat de numeroase comentarii. Unul dintre ele mi-a atras atenţia pentru că mi-a amintit de discuţiile pasionante despre Portnoy’s Complaint, când încercam să explic că sexul este trambulina perfectă de care Roth avea nevoie ca să ajungă la ultima fărâmă de onestitate şi morală ascunsă printre tinerii americani ai anilor războiului din Vietnam, ai senatorului McCarthy, ai scandalurilor preşedintelui Nixon, ai eşecului idealurilor schiţate de către familia Kennedy… Roth apelează la reacţiile umane cele mai primare, singurele “pure” într-o epocă de demistificare a tuturor valorilor americane. Apelează la ultima frimitură de umanitate. Într-o lume în care idealurilor reale le-au urmat copii din ce în ce mai şterse, când totul era din ce în ce mai tulbure, mai dezamăgitor, mai umilitor, mai ipocrit, mai scandalos, când totul era minciună, Roth atinge coarda cea mai ascunsă: sexualitatea şi vina. Rezultatul e imediat: toţi îl atacă, dar cartea se vinde în mari cantităţi. Portnoy devine personajul odios pe care toată lumea îl dipreţuieşte. Dar… toată lumea îl cunoaşte. Şi cei care îl cunosc se simt eliberaţi. Există cineva mai vinovat decât ei.  Care a recunoscut toate păcatele.

Roth ne-a dat tuturor prototipul vinovatului pierdut în propriul păcat. Şi cu ultima frază din roman Roth ne-a dat speranţa. Cartea este un dialog între Portnoy şi un psiholog care nu intervine decât în final, răspunzând astfel la toate grozăviile istorisite de evreul înecat de păcate carnale: “May we start now?”.

Revenind la comentariul cititorului de articole în New York Times: “My guilt over self abuse disappeared the instant Portnoy washed off that liver and fed it to his family. Portnoy certainly expiated guilt for men”.

Personal cred că – indiferent de contextul temporal, spaţial, cultural sau social – dacă măcar UN singur cititor (şi sunt convinsă că Philip Roth a provocat această reacţie în mii de cititori) se simte personal eliberat de culpă şi crede că “Portnoy expiated guilt for men.”, misiunea lui ca om şi scriitor este complet îndeplinită.

 Philip Roth trebuie citit. Trebuie controversat. Trebuie simţit şi analizat. Cu mintea cea mai critică şi cu patima cea mai aprigă.

Căutaţi una din cărţile lui pe care să le puteţi încă digera după primele cinci pagini şi nu veţi regreta. Din 31 de cărţi, în mod sigur veţi găsi una care să vă facă să-l simţiţi ca pe amicul intelectual şi poznaş pe care toţi ni l-am dorit lângă un pahar de bere într-o noapte când lumea ni se părea un noiembrie ceţos şi rece. Nu-l luaţi prea în serios. Nu-l luaţi prea în glumă.

El şi noi suntem împreună în aceeaşi luptă. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest