Crearea unei armate populare, realitate sau ficțiune ideologică?

Publicarea la Editura Militară, în traducere românească, a monografiei colonelului Christophe Midan dedicată armatei române socialiste se dovedește de la o primă lectură a nu fi un demers prea productiv și oportun din punct de vedere istoriografic, elementele de noutate pe care le aduce fiind deosebit de modeste, iar multe dintre datele vehiculate fiind fundamental greșite. Apărută în primă ediție la editura LHarmattan din Paris în anul 2005, cu 10 ani în urmă, lucrarea este structurată pe trei capitole care tratează, fiecare în aproximativ 100 de pagini, perioadele 1944-1947, 1948-1955 și 1955-1975.

Primul capitol, dedicat perioadei ante-republicane, este tributar aproape complet literaturii românești de specialitate de până în 2003, rezumând succint principalele perspective și informații vehiculate în aceasta, fără să aducă vreo contribuție nouă.[1] În acest sens, tratările teziste cu privire la ”distrugerea sistematică a forțelor armate române”[2] și ”drama cadrelor”[3]asezonate cu considerații despre situația politică generală a României, precum și lamentațiile-șablon ale istoriografiei militare românești despre tratamentul inechitabil la care a fost supusă armata română de către puterea sovietică[4], nu lasă loc pentru abordarea adevăratelor date, încă inedite astăzi, ale procesului de sovietizare a armatei române, proces care a început pe câmpurile de luptă ale Transilvaniei, Ungariei și Cehoslovaciei, unde armata română a luat contact cu doctrina, știința și arta militară sovietică, unde s-au tradus și s-au aplicat în luptă primele stipulații regulamentare sovietice și unde specificul organizatoric al armatei roșii s-a intersectat cu specificul organizatoric militar românesc. Colaborarea româno-sovietică în teatrul de acțiuni militare este astfel rezumată de autor la reclamarea în 2-3 pagini a caracterul ”inechitabil” al relațiilor de comandament și la evocarea câtorva acțiuni costisitoare[5] punctuale unde armata română a suferit pierderi mari fără să primească sprijin sovietic. Transformarea armatei române într-o armată de factură sovietică a presupus însă mai mult decât epurarea cadrelor necorespunzătoare politic sau profesional și decât micșorarea efectivelor și a structurii armatei (operație de altfel absolut firească în condițiile în care armata română era o armată învinsă aflată la finalul războiului și care, per se, nu constituie o dimensiune a procesului de sovietizare), a presupus, în perioada de referință, intersecția în câmpul tactic și în teatrul de operații cu un nou mod de a gândi, pregăti, organiza și executa acțiunea militară, mod care odată interiorizat avea să paveze drumul armatei române către contemporaneitatea militară a celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea.

Al doilea capitol al lucrării, ce tratează perioada de construire a armatei populare române dintre 1948 și 1955, se încadrează la rândul său în siajul paradigmei clasice prin care istoricii militari români se raportează la această problematică.[6] Politizarea armatei și schimbarea structurii sociale a corpului de cadre, marotele istoricilor militari români, ocupă o parte disproporționat de mare față de modificările doctrinare, organizatorice și de înzestrare la nivelul structurilor de forțe, modificări care sunt tratate de autor cu maximă superficialitate, dar care reprezintă prin importanța lor militară cheia de boltă a întregii modernizări a armatei române din anii ‘50. Astfel, din cele 104 pagini ale capitolului, numai cca. 20-25 au atingere cu evoluțiile care au loc la nivelul unităților și marilor unități luptătoare.

Devenirile doctrinare, asumarea doctrinei militare sovietice în integralitatea ei de către armata română, este registrul poate cel mai afectat de lipsa de documentare arhivistică și de preluarea eronată din sursele citate. De la afirmații absurde, de genul: ”forțele armate trebuiau organizate și instruite după regulamente noi, numite ”democratice”[7] care nu se regăsesc în sursa la care se face trimitere[8], până la încercarea de a acredita o teză falsă cum că ”în martie 1947, întocmirea unei ”doctrine proprii” care se dorea independentă este definitivată, dar promotorii săi nu reușesc să obțină validarea ei oficială[9], în condițiile în care, la 10 martie 1947, în raportul prin care Șeful Marelui Stat Major comunică ministrului nevoile, rolul și activitățiile noii Secții de Studii și Doctrină se menționează că ”la ora actuală ne lipsește concretizarea unei doctrine militare[10], această stare de fapt fiind clar amintită și în lucrarea sursă la care se raportează Christophe Midan[11], iese la iveală precaritatea demersului istoriografic al autorului. În același timp reiese ca tendențioasă și afirmația repetată că această presupusă ”doctrină proprie independentă” din martie 1947 nu ar fi fost implementată din cauză că nu s-ar fi reușit ”validarea ei oficială”, și că în 1945-1946 (perioada ministeriatului generalului Vasiliu-Rășcanu), ministrul de război ar fi ”refuzat toate lucrările originale propuse de subordonați”.[12] Documentele de arhivă atestă însă că adoptarea doctrinei militare sovietice în armata română în cursul anilor 1945-1947 a survenit în mod natural, ca singura soluție realistă ce putea oferi un cadru stabil și robust pentru asigurarea continuității instrucției, pentru fundamentarea acesteia în orizontul artei militare contemporane, în condițiile dificultăților culturale, organizatorice și materiale care grevau capacitatea tradițional limitată de elaborare și sinteză teoretico-militară a armatei române. Așadar, în paralel cu procesul de colectare, sistematizare și interpretare a experienței de război românești, proces început imediat după terminarea războiului, în mai 1945, și care s-a concretizat în broșura Învățăminte din operațiunile de pe frontul de vest ce a fost difuzată în cursul anului în armată[13], s-au inițiat și ”măsuri pregătitoare pentru adunarea materialului documentar pentru elaborarea noilor regulamente adaptate condițiunilor câmpului de luptă modern și în vederea stabilirii unei doctrine corespunzătoare condițiunilor specific românești”[14]. În cadrul acestor măsuri s-au cerut atât propuneri și materiale documentare de la marile unități române și de la Școala Superioară de Război în vederea elaborării unui regulament al marilor unități, cât și aprobarea Comisiei Aliate de Control pentru tipărirea și difuzarea în armata română a regulamentelor sovietice.[15] Aprobarea Comisiei, venită în 1946, a determinat Marele Stat Major român să înceapă operațiunea de traducere a regulamentelor sovietice ce se găseau în dotarea Diviziei ”Tudor Vladimirescu”-”Debrețin”. Cele două filiere: cea a elaborării unei doctrine românești și cea a receptării doctrinei sovietice ilustru închegate și adaptate războiului modern, au avut însă evoluții diferite. Astfel, dacă la 12 februarie 1947, Inspectoratul Artileriei raporta că ”În prezent nu avem nici un regulament gata de a fi tipărit. Sunt unele în curs de modificare […] și că În prezent nu s-a început nimic a se lucra din cauză că ofițerii care îl vor modifica [este vorba despre Regulamentul Întrebuințării în Luptă al Artileriei E.17, 1940] roagă să li se acorde plata orelor pentru munca suplimentară necesară în acest scop.”[16], la 25 februarie, Marele Stat Major dispune totuși ca Inspectoratul Infanteriei să convoace delegați de la toate armele pentru a stabili părțile comune ale regulamentelor tuturor armelor și pentru elaborarea Orientărilor Tactice de armă până la nivelul companiei, urmând ca la primirea de la Marele Stat Major a Orientărilor Tactice generale să se treacă la coroborarea celor două laturi. Se mai menționează că pentru unificarea instrucției transmisioniștilor și pionierilor din toate armele, Inspectoratul Geniului va redacta capitolele specifice ale regulamentelor tuturor armelor până la regiment inclusiv.[17] Acest complicat proces de elaborare doctrinară pentru care, după cum se vede, armata română nu era nici pe departe pregătită, a fost discontinuat odată cu realizarea, tot de către Marele Stat Major, a traducerii Regulamentului de Luptă al Infanteriei Sovietice, părțile I și II, ediția 1944, în luna mai 1947.[18]În acest sens, Secția a 5-a a M.St.M. transmite Inspectoratului Infanteriei, la 1 inuie 1947 că: ”Regulamentul sovietic conține prescripțiuni clare și simple, fără a da naștere la interpretări privitoare la lupta individului, grupei etc., pe specialități de armament. Se va studia și experimenta la instrucția trupei cu începere de la data primirii lui, potrivit organizării și dotării unităților noastre, principiile și procedeele de luptă fiind perfect valabile.[19] La 19 decembrie 1947, după ce planul general de elaborare al regulamentelor realizat la începutul anului fusese scos din joc de complexitatea conjuncturii în care se afla armata română, la o convocare a șefilor de arme, a șefilor școlilor de tragere și a șefului Centrului de Instrucție al Armatei cu scopul de dare a ordinului pentru trierea regulamentelor în vigoare, se constata că nici măcar această operație de complexitate radical mai redusă față de strategiile de elaborare a unei doctrine militare noi, ”nu are cine să o execute pentru că Direcțiile de Studii ale Școlilor și C.I.A. nu sunt încadrate, iar cel 1-2 ofițeri existenți nu pot asigura decât instruirea cadrelor și a trupei.[20] și se punea întrebarea ”ce organizare se va lua de bază la redactarea regulamentelor, pentru că organizarea actuală nu permite conducerea operativă a unităților.”

Se vede, credem, cu claritate din jaloanele pe care le-am punctat în rândurile de mai sus, că impunerea doctrinei militare sovietice în armata română postbelică nu a fost rezultatul vreunor mașinațiunii dedicate acestui scop, și nici nu s-a datorat servilismului și lipsei de originalitate (!!!) a conducerii comuniste de la București așa cum afirmă, în mod ilar, autorul lucrării pe care o recenzăm[21], ci a reieșit, s-a decantat din însăși nevoia de a dota organismul militar românesc cu un corpus de repere bine articulat și formulat, verificat, rodat și confirmat de practica luptei armate, cu privire la fenomenul militar contemporan în ansamblu, la arta, organizarea și construcția militară într-un moment în care acestea își schimbau fundamental gramatica și fizionomia. În același timp, trebuie pusă sub semnul întrebării și considerația autorului după care, odată cu ralierea la doctrina militară sovietică ar fi fost dată uitării o ”tradiție națională”[22] în domeniu. În acest sens, în condițiile în care toate regulamentele armatei române din perioada interbelică purtau pe copertă mențiunea că sunt traduceri după regulamente franceze, iar ulterior, în timpul războiului din Răsărit, după regulamente germane sau chiar sovietice și când, în gândirea militară interbelică românească, orice idee exprimată, pentru a fi inteligibilă, trebuia să poarte chiar și numai masca unei filiații franceze[23], credem că nu se poate vorbi în mod realist de o tradiție doctrinar-militară națională românească, așa cum nu se poate vorbi nici despre un proces eficient de elaborare doctrinară într-o armată în care ofițerii desemnați prin ordin să modifice regulamentele refuză să lucreze fără plata în avans a orelor suplimentare aferente acestei munci.

Mergând mai departe în demersul nostru critic, ne oprim asupra primeia dintr-o serie de considerații halucinante sub aspect factologic, considerații a căror publicare sub egida Editurii Militară, în anul 2015, ridică serioase semne de întrebare și asupra seriozității și menirii acestei instituții. Afirmația după care ”regulile aplicate începând cu iunie 1947 reorganizează forțele armate române după modelul sovietic: corpurile tradiționale (vânători de munte, cavalerie) sunt desființate și nu vor fi reînființate decât după aproximativ cincisprezece ani, în contextul renaționalizării armatei române; […].”[24] este practic lipsită de orice legătură cu realitatea istorică: vânătorii de munte fiind desființați ca armă numai între 14 aprilie 1961[25] și 14 octombrie 1964[26], iar cavaleria fiind desființată la 18 septembrie 1954[27] și nemaifiind reînființată niciodată datorită caracterului ei neadecvat câmpului de luptă european din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Subiectul celor două divizii de voluntari români formate în U.R.S.S., divizia ”Tudor Vladimirescu” și Divizia ”Horea, Cloșca și Crișan” constituie o altă materie în care autorul metabolizează pe de-a-ntregul prejudecățile și stereotipiile istoriografiei autohtone, fără să întreprindă o cercetare cât de cât articulată. Afirmația după care ”cadrele care lipsesc [la constituirea Diviziei ”Tudor Vladimirescu”] sunt înlocuite de militari comuniști refugiați în URSS sau de soldați selectați pe baza afinităților lor politice de factură comunistă, și nu pe baza unor capacități militare reale.[28] nu este nici pe departe exactă, registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu” consemnând cuvântul adresat de colonelul Cambrea, comandantul diviziei, la plecarea ostașilor selecționați pentru a urma școala de ofițeri de infanterie din Riazan: ”Dintre toți ostașii Diviziei ați fost aleși voi, ca cei mai în stare să urmeze o școală de pregătire pentru a deveni ofițeri. Această școală ați început-o și la sfârșit vor fi avansați la gradul de Sublocotenent toți acei care merită. […] Nu uitați că în fața meritului, în fața muncii și a priceperii, noi trecem peste regulile vechi și nemaicorespunzătoare pe care le-a avut în Țară Armata noastră, și vă dăm posibilitatea să vă faceți ofițeri.[29], iar numărul din 18 decembrie 1943 al gazetei ”Înainte” a Diviziei, venind să creioneze și mai bine adevăratul sens al recrutării ofițerilor dintre ostași, lămurește în articolul ”Viață nouă, ofițeri noi” că ”Înființarea acestor școli a isvorât din necesitatea de a înlătura o nedreptate. Valori reale, energii sigure, inteligențe tari, din lipsuri materiale sau nedreptăți sociale au rămas înmormântate prin sate de munte sau fabrici în orașe, în timp ce trupuri și minți șubrede au parvenit la comandă. Lanțurile au fost rupte: erarhia valorilor se așează normal pe bază de fapte. […] Vânjoșii sergenți care învârteau plotoane pe câmpuri de instrucție, mâine vor purta pe epoleții lor tresele pe care le merită, câștigate prin muncă, prin faptă.[30], arătând că nu este vorba de o selecție bazată pe”afinități politice de natură comunistă”, ci pe capacitatea și nivelul de pregătire al celor deja filtrați și aleși să facă parte din marea unitate românească.

Tot pe aceeași linie, autorul cărții se hazardează din nou afirmând că ”purtând uniforme și arme sovietice, soldații care o alcătuiesc sunt datori, înainte de toate, să fie comuniști convinși”[31], o dată prin faptul că uniformele și gradele purtate de militarii diviziei ”Tudor Vladimirescu” erauromânești în cvasi-integralitatea lor,[32]dar și prin caracterul absolut nefondat al considerației după care ostașilor acestei mari unități românești li s-ar fi cerut în calitatea lor de membrii ai diviziei ”Tudor Vladimirescu” să adere în vreo formă sau alta la convingerile comuniste.

Lipsă de rigoare se manifestă și în subcapitolul dedicat creării noii structuri de cadre a armatei române între 1948 și 1955, subcapitol în care se afirmă cu tendențiozitate că ”Conform teoreticienilor comuniști […]. Numai o armată bazată pe o ”structură socială muncitoresc-țărănească” – și nu pe capacități intelectuale sau profesionale –  este capabilă să servească RPR cu un maximum de eficiență și în deplină siguranță.”[33], lucru care contravine flagrant politicii de cadre a armatei române din epocă, politică ce recunoștea importanța capitală, decisivă, a nivelului intelectual și profesional al cadrelor militare și care acționa prin multiple pârghii pentru îmbunătățirea acestuia[34], chiar dacă, aflată într-o perioadă de consolidare a puterii și de restructurare instituțională, puterea comunistă se vedea nevoită să se bazeze pe cei care, în virtutea clasei sociale din care făceau parte fuseseră pe nedrept lipsiți de posibilitatea de a accede la forme medii sau superioare de pregătire.[35]Aceste lucruri, de altfel elementare, reies chiar din sursa la care Christophe Midan face trimitere pentru susținerea afirmației sale:[36]Activul de partid din forțele armate, întrunit în zilele de 31 iulie și 1 august 1950 […] și-au luat angajamentul ”să primească în partid pe acei ostași ai armatei R.P.R. care sunt devotați cu trup și suflet partidului, poporului muncitor și apărării cuceririlor lui revoluționare, care dau dovadă de patriotism fierbinte și își însușesc cu stăruință știința militară, elemente fruntașe în pregătirea de luptă și politică, combative”.[37], ”Era progresiv înscăunat drept criteriu principal de apreciere a activității politice rezultatele obținute în pregătirea de luptă și în întărirea disciplinei.[38], ”În directiva pe anul 1950-1951 se menționează că organizațiile de tineret au contribuit la mobilizarea militarilor să-și ridice nivelul pregătirii de luptă și politice, la formarea de fruntași în pregătirea de luptă și politică.”[39], aspecte care evidențiază teza definitorie a politicii comuniste privitoare la armată, aceea că nu poate exista poziție politică justă fără pregătire profesională și nici adevărat profesionalism militar fără o înțelegere profundă a resorturilor politice care stau la baza funcționării societății.[40] Cu această ocazie, Christophe Midan readuce în discuție și subiectul ”tradiției militare românești”, considerând că ”această concepție [a așa zisei ”armate bazate pe o ”structură socială muncitoresc-țărănească” – și nu pe capacități intelectuale sau profesionale”, n.n.] este în opoziție flagrantă cu întreaga tradiție militară românească bazată pe apolitism și pe selecția cadrelor  prin concursuri și examene în care se testau în special abilitățile tactice și calitățile intelectuale.[41], trecând peste faptul că conceptul de ”tradiție” nu este echivalent cu simpla continuitate în timp, pentru câteva decenii, a unor practici administrative, ci presupune în primul rând realizarea pe baza acestor practici a unui salt calitativ, a unei emulații superioare în domeniul în care se manifestă acea continuitate temporală, evoluții care nu au existat în cazul sistemului de selecție al cadrelor din armata română burgheză, acesta cultivând un climat de stagnare pe toate planurile a nivelului pregătirii militare, lucru care s-a evidențiat cu tărie pe câmpurile de luptă ale celui de-al doilea război mondial.[42]

Seria considerațiilor neîntemeiate nu se oprește însă aici, în același subcapitol colonelul Midan, vorbind despre rezultatele la instrucție în primii ani ai armatei populare, afirmă că ”Acest rol covârșitor acordat politicului este contrar oricărei logici de eficiență, dar nu și pentru comuniști. Dimpotrivă, ECP, apoi DSPA, se felicită pentru ridicarea nivelului ”gradelor inferioare” grație principiilor educației socialiste. Unele regiuni militare raportează că un procent  mai mare de 85% dintre recruți au obținut calificative ”bine” și ”foarte bine”. Nu contează că această apreciere este obținută pur și simplu pe baza criteriilor politice și că soldații nu sunt instruiți.[43] O cât de frugală scrutare a documentelor de arhivă militară românești generate de regiunile militare, l-ar fi lămurit pe istoricul militar cu privire la sistemul celor trei paliere pe care se dădeau calificative în armata română a primei jumătăți a deceniului al șaselea: cel al pregătirii de luptă, cel al pregării politice și cel al stării administrative a unităților, marilor unități, ori comandamentelor. Astfel, dacă 85% dintre recruții dintr-o regiune militară au obținut calificativ ”bun” și ”foarte bun” la vreunul din cele trei registre ale pregătirii ostășești, atunci respectivele calificative se referă strict la registrul respectiv, iar dacă procentul este unul sintetic, care privește suma tuturor calificativelor de ”bine” și ”foarte bine” dintr-o perioadă anume obținute în ansamblul celor trei registre, atunci acesta privește atât pregătirea de luptă, pregătirea politică, cât și starea administrativă, în tot cazul aprecierea nivelului de pregătire a recruților dintr-un contingent nefăcându-se exclusiv pe baza ”criteriilor politice”.[44]

Revenind la considerațiile doctrinare pe care le face autorul volumului, trebuie să remarcăm caracterul din ce în ce mai delirant pe care acestea îl îmbracă pe măsură ce sporește caracterul de generalitate al problemelor abordate. Astfel, tema rolului armatei în cadrul politicii generale de apărare a statului și modificările survenite în acest registru odată cu intrarea în sfera de influență sovietică sunt tratate într-un mod care nu lasă loc pentru prea multe comentarii: ”Începând cu 1948, noțiunea de apărare este amestecată cu cea de securitate, interpretată în cheia doctrinară a statului socialist: economia centralizată, politica ”democrată”, întâietatea ”claselor muncitoare” sunt tot atâția factori așezați la baza ”potențialului de apărare” a țării. Pentru teoreticienii români și pentru mentorii lor sovietici, ”construirea unei noi armate” înseamnă în mare parte crearea unei structuri ”integrate în statul și în sistemul politic, social și economic socialist”. În această abordare, forțele armate nu mai reprezintă decât un ”sistem”printre alte sisteme și trebuie să participe la buna funcționare a celorlalte ”ansambluri”.”[45] Trebuie să spunem în acest sens că și înainte de instaurarea comunismului în România, problemele apărării națioanle erau percepute integrat, potențialul militar fiind doar o parte a eșafodajului de securitate a statului, împreună cu potențialul economic, sistemul politic și cu relațiile sociale, așa că nu înțelegem pe ce se bazează autorul și ce dorește cu exactitate să transmită atunci când afirmă că ”Începând cu 1948, noțiunea de apărare este amestecată cu cea de securitate interpretată în cheia doctrinară a statului socialist […]”. Oare nu fiecare stat, indiferent de orânduirea sa, își integrează potențialul de apărare națională în dezideratul fundamental al asigurării propriei securități? Și nu fiecare armată națională, modernă, constituie o structură subsumată statului, sistemului politic, social și economic, fie el socialist sau burghez?

În ceea ce privește aspectele factologice, suntem nevoiți să remarcăm un nou șir de inadvertențe care sunt în contradicție flagrantă până și cu sursele pe care autorul le citează. Prima se referă la cazul dotării aviației române cu avioane de vânătoare reactive, de bombardament și cu tehnică de radiolocație, eveniment pe care colonelul Midan îl plasează ”la finalul anilor 1940”[46], când acest proces a fost început în urma deciziei lui Stalin de a înarma țările satelite din Europa de Est, din ianuarie 1951, primele avioane de vânătoare reactive ajungând în dotarea forțelor aeriene române abia în luna mai 1951, pe aerodromul Ianca, în număr de un Iak-17 și șase Iak-23.[47] Este demn de observant și faptul că lucrarea lui Florin Șperlea pe care colonelul Midan o citează în sprijinul afirmației sale[48] nu oferă nici o dată concretă în sprijinul afirmației sale. Considerațiile eronate despre modernizarea aviației militare române continuă în mod și mai flagrant atunci când autorul afirmă că ”În 1949, România începuse să importe aparate cu reactive MIG-15, de fabricație sovietică”[49], când avioanele MiG-15 au început să intre în dotarea forțelor aeriene române începând cu anul 1952.[50] În același spirit se încadrează și fraza halucinantă ”În 1951, Corpul de Cavalerie, care depinde de acesta [Comandamentul Trupelor Blindate și Mecanizate] este din nou reorganizat, devenind astfel o mare unitate blindată.”[51], în armata română de după anul 1948 nefiind atestat nici un corp de cavalerie.

Subiectul dotării cu tehnică militară este un alt registru tratat în dezacord cu realitatea istorică și fără rigoare profesională: ”În plus, principalul furnizor al României, URSS, se află într-o poziție de forță care-i permite să-și vândă materialele la un preț pe care autoritățile române îl consideră prea mare. După obținerea acordului Moscovei, acestea se îndreaptă către Cehoslovacia, a cărei industrie de apărare rămâne activă, și achiziționează numeroase camioane și vehicule ușoare, care intră în dotarea armatei române începând cu 1949.”[52] De fapt, în procesul de achiziționare a tehnicii militare moderne din perioada 1948-1955, conducerea de la București s-a arătat, dimpotrivă, excedată de prețurile practicate de partea cehoslovacă, nu de cea sovietică, așa cum atestă stenograma ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 11 aprilie 1949, în care Alexandru Bârlădeanu, ministrul comerțului exterior, relatează că însăși aplicarea acordului comercial cu Cehoslovacia pe 1949 fusese amânată din cauza prețurilor mari cerute de cehoslovaci (”[…] pentru că noi trebuia să vindem mărfurile la prețurile en-gros din Praga și să cumpărăm cu prețurile cu care ei vindeau oriunde mărfurile lor.”) și că această problemă a fost reglementată prin fixarea prețurilor pe baza acelora practicate pe relația dintre Cehoslovacia și U.R.S.S.[53] Mai mult, 3 ani mai târziu, în ședința Biroului Politic din 2 septembrie 1952 în care s-au discutat rezultatele tratativelor cu Polonia, Ungaria și Cehoslovacia pe linia achiziționării de tehnică militară, problema prețurilor disproporționat de mari practicate de partea cehoslovacă a ieșit din nou la suprafață prin relatarea lui Dumitru Petrescu, șeful delegației române la Praga: ”tovarășii cehi au pus foarte mult accent pe problema prețului și a materialului cu care vom compensa cele ce primim […]. Pe problema prețurilor vor fi probabil discuții serioase, pentru că tovarășii cehi nu convin deloc cu prețurile sovietice deși din informațiile noastre la MIG prețul lor de cost este mai mic decât cel sovietic. În general însă prețurile lor sunt mai mari. Tancurile sunt cu 100% mai scumpe decât cele sovietice.[54] Este elocventă în acest sens și considerația lui Vasile Luca din ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 ianuarie 1949, care remarcă, discutând despre atitudinea cehoslovacă față de relații economice cu România: ”Am observat că atunci când este vorba de tratative, trimit specialiști și pe urmă se scutură; tratează problemele ca niște comercianți, nu ca oameni de partid, vor să ne transforme într-un fel de Hinterland al lor. Privesc cu mare îngrijorare politica economică a Cehoslovaciei, care este principial greșită […]”.[55] Cât despre procesul propriu-zis de dotare a armatei române cu tehnică auto în anii 1948-1949, trebuie spus că în a doua jumătate a anului 1949 au intrat în dotarea acesteia peste 400 de autovehicule militare sovietice de diferite destinații: circa 100 de autoturisme de teren GAZ-67, 154 autocamioane ZiS-150 pentru motorizarea infanteriei, 135 autocamioane de tracțiune ZiS-151, 22 tractoare grele șenilate ”Stalineț” S-80, etc.[56], la finele anului 1952, proporția dintre autovehiculele militare noi, importate în ultimii 3 ani din U.R.S.S. și Cehoslovacia fiind în favoarea mașinilor sovietice cu un total de 1107 autoturisme și autocamioane față de 742 vehicule cehoslovace, în condițiile în care, în anii următori, importurile de tehnică auto militară cehoslovacă nu au mai continuat.[57]

Toate observațiile critice pe care le-am făcut în paginile de mai sus pe marginea conținutului aferent capitolului al doilea al lucrării, ce tratează perioada 1948-1955, lasă se întrevadă o opțiune istoriografică bazată pe superficialitate și pe tendențiozitate. De la afirmații și informații nereale și care sunt în contradicție chiar cu sursele la care se face trimitere, trecând prin documentarea precară a întregului demers publicistic (autorul nereceptând nici măcar 50% dintre studiile publicate până în momentul apariției primei ediții a lucrării sale și care aduc contribuții la tema tratată) și încheind cu lipsa oricărei preocupări critice față de sursele utilizate, preluând nu o dată, ad literam, informații și afirmații din acestea fără să le verifice și chestioneze autenticitatea și integritatea, Christophe Midan, reușește să se încadreze în maniera dominantă în care ”s-a facut” istorie militară contemporaneistă de către ”profesioniștii” domeniului în România ultimilor patru decenii: aceea a aproximației și a subiectivismului tezist împins până la falsificarea realității istorice.

Al treilea capitol al lucrării, dedicat intervalului dintre 1955 și 1975, se raliază la rândul său matricii metodologice menționate mai sus. Chiar dacă sursele primare devin în această parte majoritare[58], lipsa oricărei priviri critice, oricărei interogații cu privire la veridicitatea și exactitatea informațiilor vehiculate în rapoartele diplomatice militare franceze, a oricărei confruntări și completări a acestora cu datele publicate deja în literatura românească de specialitate sau în arhivele românești conturează un tablou deosebit de vag și de precar, de o aproximativitate care nu-și poate găsi locul în etapa spre care începe să tindă astăzi, în 2015, istoriografia aramtei române contemporane, etapă definită prin ieșirea la suprafață a unui material factual pe zi ce trece mai bogat și mai precis.

Indicatorul cel mai valoros rămâne și de data aceasta felul în care autorul tratează evoluțiile doctrinare. În această privință o perspectivă nu tocmai judicioasă ni se propune prin afirmația că, începând cu 1955, ”vor exista, desigur, evoluții în cadrul ”doctrinei-mamă”, dar acestea nu vor afecta fundamental forțele armate române, problematicile abordate ținând în principal de teme ca armele nucleare, utilizarea sau neutilizarea lor, prioritatea acordată anumitor vectori, nevoia de a dezvolta noi tipuri de arme […]. Urmările acestor dezbateri vor fi concrete pentru armată (doctrina de luptă în mediu nuclear, raportul dintre forțele convenționale și cele nucleare etc.), dar vor rămâne doar indirecte.[59] Ne întrebăm pe această cale unde situează autorul linia de disociere între direct și indirect în acest registru al doctrinei militare? Oare faptul că odată cu receptarea nuclearizării câmpului tactic, în 1954, armata română a făcut un pas decisiv către asumarea celor mai depline forme ale artei militare contemporane nu reprezintă o consecință directă a devenirilor doctrinare de la jumătatea anilor ’50? Interiorizarea conceputului de arme întrunite care a înlocuit binomul infanterie-artilerie în calitatea sa de configurație decisivă pentru obținerea succesului în câmp[60], exacerbarea rolului manevrei pentru obținerea superiorității tactice și operative[61], introducerea în dotare a primelor armamente cu potențial de vectori nucleari din istoria armatei române[62] și accederea în acest fel, prin calibrele și destinațiile acestor vectori, de la registrului tactic al artei militare la cel operativ, au reprezentat nu niște urmări indirecte și ”mai puțin fundamentale”[63] ale unei strategii nucleare străine, ci pași direcți și decisivi, o etapă nouă către dezvoltarea organismului militar românesc ca armată contemporană. Numai că, față de schimbările extensive și contrastante cu vechea realitate militară românească care au avut loc între 1948 și 1955, cele din a doua jumătate a deceniului șase au avut un caracter intensiv, de aprofundare și maturizare în orizontul principiilor teoretice, organizatorice și acționale de ducere a războiului contemporan.

În ceea ce privește metamorfozele doctrinare ale anilor ’60 care au culminat cu implementarea unei doctrine militare distincte față de cea a restului membrilor Tratatului de la Varșovia, sesizăm iarăși o tratare eronată, prin care se opun principial ”lupta de gherilă” și ”spiritul fundamentelor marxist-leniniste” afirmându-se că ”Soluția românească este un act de echilibristică îndrăzneață: recomandând lupta de gherilă, ea se inspiră din modelul iugoslav și, în subsidiar, chinez, fără a contesta totuși spiritul fundamentelor marxist-leniniste.”[64], în fapt fiind cunoscut că atât în gândirea fondatorilor marxismului, cât și în doctrina revoluționară a leninismului lupta de gherilă ocupă un loc de prim rang și că, deci, teoria așa-zisei ”echilibristici românești” între două registre care nu sunt deloc opozabile, ba chiar sunt perfect integrate, nu poate fi luată în considerare.

Continuăm prin a remarca și în acest capitol serioase sincope de natură factuală, cu atât mai uimitoare cu cât, referindu-se la realități mai bine cunoscute și, în tot cazul, mai apropiate temporal decât cele ale primei jumătăți a anilor ’50, informațiile puteau fi ușor calibrate. Iese astfel în evidență plasarea intrării în dotarea a avioanelor MiG-17 și MiG-19 ”la mijlocul perioadei” (adică către 1965 luând în calcul periodizarea capitolului), când, de fapt, primele 12 aparate MiG-17 au fost primite în toamna anului 1955[65], iar supersonicele MiG-19 din 1958.[66] De asemenea surprinde și catalogarea avionului de bombardament și recunoaștere Il-28 ca ”vânător de noapte” în condițiile în care nu există nici un fel de atestare a vreunei variante care să fi avut acest rol,[67] iar menționarea într-una din notele de subsol a faptul că avioanele IAR-93 ”sunt aflate încă în folosință la ora actuală (2015 – n.n.)[68] aruncă un  nou dubiu și asupra prestației editoriale care stă la baza acestui volum, ele nemaifiind de fapt în serviciul activ al armatei române nici chiar la data apariției primei ediții, în 2005.

Analizând devenirile care au loc la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 în situația generală a armatei române, autorul omite să facă niște delimitări și precizări importante, aruncând o lumină falsă, imprecisă, asupra fenomenelor și proceselor care au loc. Astfel, dacă, ”forțele RPR sunt călduros ”îndemnate” să se doteze cu material de protecție NBC și să se antreneze cu prioritate în tehnicile de luptă desfășurată în mediu nuclear”[69] în condițiile recunoașterii impactului bombelor atomice asupra câmpului tactic în doctrina militară sovietică a anilor 1954-1955, ”reorientarea către apărarea teritorială[70] începând cu anii 1957-1958 nu se datorează ”influenței reduse a Pactului de la Varșovia asupra României”[71] și nici nu este cauzată de o pretinsă ”desconsiderare a rolului armatei române de către conducătorii din cadrul Pactului de la Varșovia”[72] ci are la origine o mutație fundamentală în doctrina militară sovietică, mutație care are drept cauză generalizarea vectorului rachetă în angajarea armelor atomice strategice și perspectiva saturării eșaloanelor operative și tactice cu arme nucleare de front, lucru ce a dus la punerea unui accent deosebit pe măsurile de asigurare teritorială și pe problemele apărării spatelui frontului, a centrilor socio-economici în detrimentul acțiunii frontale a forțelor convenționale.[73] În același timp, faptul că această reorientare a artei militare la granița deceniilor șase și șapte a surprins armata română slab înzestrată nu poate fi atribuită nici ea unei ”desconsiderări a rolului armatei române de către conducătorii din cadrul Pactului de la Varșovia” sau a unei ”investiții reduse a Moscovei în armata română”[74], ci doar dezinteresului manifest și istoric al conducerii românești, indiferent de coloratura politică, pentru menținerea unei armate puternice și capabile, așa cum reiese și din discuția pe care secretarul-general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu a purtat-o la Moscova în 14 decembrie 1967 cu omologul sovietic și în care a afirmat că ”Noi am analizat în ultimul timp situația înzestrării armatei. Probabil că tovarășii sovietici […] cunosc situația noastră: înzestrarea armatei este relativ slabă […]. De aceea am hotărât să acordăm ceva mai multă atenție înzestrării armatei. […] Trebuie să spun că cu câțiva ani în urmă – este vorba de 7-8 ani -, România, într-adevăr, n-a dorit să se angajeze să producă unele armamente. La un moment dat am primit din Uniunea Sovietică tehnologia pentru unele tipuri de armament, am produs chiar și prototipul pentru un transportor blindat, dar după aceea nu ne-am mai ocupat de el. N-am reușit însă nici să le cumpărăm.[…] Tot în acest spirit am analizat și problema aviației. Înzestrarea noastră cu avioane este destul de slabă.[75] Răspunsul Secretarului-General al P.C.U.S. l-a această recunoaștere nu s-a lăsat așteptat și lămurește, credem, caracterul complet nereal al așa-zisei ”desconsiderări” și ”investiții reduse a Moscovei în armata română” după cum urmează: ”Dvs. ați ridicat problema armamentului și înzestrării armatei române. Ați subliniat în legătură cu aceasta că înzestrarea armatei dv. cu armament este relativ slabă. Trebuie să vă spunem deschis că suntem de acord cu o asemenea apreciere. Într-adevăr, armata dvs. este, din punct de vedere tehnic, mai slab înzestrată decât armatele altor țări socialiste. Și aceasta ne neliniștea. Vrem să vă spunem cinstit, și să subliniem, că pentru această situație în nici un caz noi nu suntem vinovați. Comandamentul forțelor unificate a raportat de nenumărate ori că o serie de mijloace tehnice militare propuse comandanților români nu au fost acceptate în volumul pe care noi l-am fi putut da și pe care noi l-am propus. Cine e vinovat? Militarii? Nu cunoaștem scopurile și cauzele și nu am vrea să intrăm în ele. De exemplu, cunoaștem că instalațiile de rachete sol-aer pentru acoperirea antiaeriană a centrelor industriale ale țării dvs., ale orașelor, sunt evident insuficiente. Noi v-am putea livra cât este necesar pentru acoperirea antiaeriană. În acești doi ani, noi am livrat în Vietnam de 5 ori mai multe rachete decât aveți dv. Probabil că de 3 ori mai mult am livrat Iugoslaviei. Nu există o altă țară cu spațiul aerian atât de slab acoperit cum este România.[76]

În acest sens, al considerentelor de mai sus, nu crearea Pactului de la Varșovia are ”un efect moderator[77] asupra dezvoltării calitative a armatei române, ci însăși opțiunea liderilor politici români de a limita evoluția și posibilitățile organismului militar românesc la nivelul la care să poată fi totalmente instrumentalizat stă în spatele stagnării și/sau slabei dezvoltări a forțelor armate române.

Este necesar să ne aplecăm și asupra unei mențiunii de detaliu, dar deosebit de importante pentru istoria militară românească a anilor ’60, aceea a momentului în care România încetează să mai particitpe la aplicațiile comune cu trupe ale altor țări socialiste, fie pe propriul teritoriu, fie pe teritorii străine. Acest aspect este tratat de istoricul militar francez în dezacord cu datele concrete ale problemei afirmând că România participă regulat la ”reuniuni și manevre interaliate”, ”până la începutul anilor 1960”[78], când, de fapt, prima participare cu trupe la aplicații sau exerciții de pregătire operative în cadrul Tratatului de la Varșovia la care a participat armata română a avut loc între 5 și 10 iunie 1961 în Districtul Militar Odessa, fiind urmată, între 20 și 30 aprilie 1962 de o altă aplicație cu trupe în Ungaria, ultima participare românească la o acțiune de acest gen având loc în Bulgaria, între 19 și 26 august 1967.[79] Între aceste două intervale, în perioada 1961-1967, prezența armatei române la activități ample de pregătire operativă cu trupe a fost de cel puțin o dată pe an.[80] Trebuie să remarcăm, tot în acest registru al participării armtei române la aplicații cu trupe și șiretlicul folosit de autor cu scopul de a-și crea un eșafodaj justificativ pentru periodizarea pe care o face. Susținând că ”la finele lui 1963 devin vizibile primele semne ale unei distanțări veritabile[81], ilustrează aceasta prin mențiunea că ”Pe 2 octombrie, atașatul francez al forțelor armate observă ”participarea foarte restrânsă a FAR [forțelor armate române] la manevra [aplicația] Pactului de la Varșovia în RDG.[82], lucru care nu trebuie să ridice nici un dubiu din moment ce armata română participa la aplicații cu trupe pe direcția strategică și operativă sudică și/sau sud-vestică, în care o plasa situația sa geografică, neavând de ce să aibă o prezență altfel decât simbolică, minimală, pe o direcție în care nu avea responsabilități militare. Pentru a vădi netemeinicia elementului adus în discuție de colonelul Christophe Midan este suficient să arătăm că în anul 1963 armata română a participat, între 10 și 14 iunie la o aplicație pe teritoriul U.R.S.S., pentru ca în același an, Regimentul 4 infanterie moto să participe la o aplicație comună cu trupe desfășurată în Bulgaria pentru care s-a executat un marș pe roți de la Zalău la Calafat cu traversarea Dunării.[83]

Și în registrul reorganizării forțelor armate din anii ’60 domină confuzia și aproximația. ”Cele trei divizii de artilerie, copii ale unităților sovietice” care ”sunt desființate către 1963 iar mijloacele lor sunt repartizate în cadrul celorlalte unități”[84], sunt de fapt o singură divizie (17 artilerie de rupere) care nu este desființată, ci transformată la 1 mai 1961 în Brigada 17 artilerie de rupere. La fel ”batalionul de parașutiști” din ”1967-1968” este de fapt Regimentul 60 desant-parașutare înființat la 15 iulie 1963[85], iar brigada de vânători de munte se dublează nu în 1970 ci în 1969, următoarele două fiind create în 1977, respectiv 1983 și nu în ”1972-1973[86] așa cum ne informează autorul. ”Detașamentele de comando”[87] (de fapt Companiile 313 și 317 Cercetare în Adâncime[88]) sunt înființate la rândul lor tot în 1969 și nu în 1970. În aceeași manieră sunt prezentate multe alte date greșite sau chiar fără nici un corespondent în realitate (precum intrarea în dotare a ”elicopterelor de manevră Mi-6 ”Hook”[89] în 1963, care nu au existat niciodată în armata română) pe care nu le mai evocăm în detaliu, dar a căror publicare nu poate să nu ne intrige, mai ales prin faptul că vin din partea unui ofițer de carieră, diplomat militar și istoric, a cărui lucrare este prezentată în prefață ca fiind ”de o excepțională calitate”[90].

O ultimă privire se cere aruncată și asupra considerațiilor pe care autorul le face asupra a două evoluții decisive din istoria armatei române cuprinsă în intervalul 1968-1975. Nu știm, în acest sens, ce ordine de bătaie a examinat ofițerul francez, dar concluzia sa după care, în anul crizei cehoslovace, 1968, ”nu există acțiuni de modificare a dispozitivului de trupe în vederea contracarării unei eventuale amenințări, alta decât cea reprezentată de NATO”[91] nu poate rezista. Înființarea Diviziei 81 Mecanizată la Dej, destinată să acopere ”poarta Someșului”, a Diviziei 67 Mecanizată la Brăila, pivot al ”porții Focșaniului”, precum și crearea Diviziei 57 Tancuri la București, au fost destinate acoperirii direcțiilor principale de acces ale trupelor venind dinspre nord și est spre centrii politico-economici ai țării. După cum explică chiar șeful de atunci al Marelui Stat Major român, generalul Ion Gheorghe, ”În situația creată de evenimentele anului 1968, conducerea armatei a sesizat unele neajunsuri, mai cu seamă în organizarea și dislocarea marilor unități și unităților militare de pe teritoriul țării, inclusiv a depozitelor de armament și muniții. În consecință, chiar în a doua jumătate a lunii septembrie au fost înființate două mari unități mecanizate, una de tancuri și alta de vânători de munte, au fost create și amplasate noi depozite de armament, muniții și hrană, în special în zonele muntoase.[92]

A doua chestiune aferentă perioadei 1968-1975 este cea a extinderiide către partid a controlului ideologic și politic asupra armatei, către jumătatea anilor ’70, acaparând întreaga dinamică intelectuală și organizațională a organismului militar. Cu privire la această evoluție, Christophe Midan observă că ”motivațiile acestei supralicitări nu au fost, din cunoștințele mele, studiate.”[93]și ne propune ca ipoteză, pe de o parte ”satisfacerea spiritului militant a lui Nicolae Ceaușescu”, iar pe de altă parte ”obținerea unui control sporit asupra înaltei conduceri militare, pe atunci aproape în totalitate școlită în URSS și care ar fi putut deci să se comporte obedient față de Uniunea Sovietică […].” adăugând că ”Responsabilii politici ar fi putut crede că militarii ar putea mina, ba chiar răsturna puterea civilă, mai ales că Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, cunoscând experiența închisorilor militare, resimțeau, probabil, o frică instinctivă față de armată.”[94] Dincolo de caracterul ilar al invocării ”fircii instinctive de armată” a celor doi lideri comuniști români, trebuie să evidențiem că subordonarea omnidirecțională a armatei de către partid face parte din procesul mai larg care avea loc în etapa de referință în cadrul regimurilor comuniste, proces care viza acapararea completă de către partid a dinamicilor sociale și instituționale în vederea edificării societății comuniste, după etapa anilor ’50 – ’60 de fundamentare a relațiilor socialiste ca bază a societății socialiste. Aceasta era temelia instituțională pentru noua fază în care partidele urmau să se substituie societății ”din interiorul organelor sociale, economice și de stat”[95] pentru a extrapola la nivelul întregii societăți relațiile comuniste. Adoptarea noului Program al P.C.R. chiar în 1974, anul la care trimite autorul ca moment de început al acestei fazei de acaparare totală a organismului militar este suficient de elocventă în acest sens. Recomandăm pe această cale autorului, lucrarea juristului Jordan Gruia, apărută în anul 2005 la București, în limba franceză, sub titlul ”La partocratie roumaine. Le communisme radical roumain”, sub egida Fundației Andrei Rădulescu, la editura Continent XXI, lucrare care explică foarte bine sensurile și rațiunile din spatele procesului de ”supralicitare ideologică”[96] pe care l-a adus în discuție.

În final, deși mai există aspecte asupra cărora ne-am putea opri, suntem datori cu o concluzie de ansamblu asupra lucrării analizate. Pornind de la premisa că o sinteză istorică nu poate fi realizată cu succes decât atunci când materia de sintetizat este cunoscută, ne vedem nevoiți să pronunțăm eșecul întreprinderii istoriografice de față. Numai faptul elementar al neluării în considerație a mai mult de jumătate dintre lucrările care aduc contribuții la cunoașterea subiectului până la apariția prima ediții a lucrării, cu un deceniu în urmă, nemaivorbind de adecvarea la stadiul în care se află cercetarea temei în 2015, preluarea fără o critică elementară a informațiilor, de foarte multe ori eronate, care se găsesc în rapoartele atașaților militari francezi și lipsa oricărei documentări în arhivele românești în condițiile în care datele fundamentale ale istoriei armatei române din ultimii 65 de ani sunt în marea lor majoritate încă necunoscute dincolo de o pojghiță de generalități vehiculată de la un publicist la altul, fac ca valoarea oferită de demersul istoriografic al colonelului Christoph Midan să fie foarte mică și, în tot cazul, să nu justifice existența unui volum de sine stătător. Adunarea la un loc și punerea în evidență a tezelor și informațiilor din diverse studii, câte o lumină, o corelație, sau o subliniere utile aruncate asupra unor registre care au fost vehiculate până acum de majoritatea cercetătorilor și cele câteva informații și corelații noi și utile care se disting din natura lacunară și din masa de erori grosiere ce caracterizează rapoartele diplomatice militare franceze, se puteau preta, în condițiile unei minime preocupări critice și pentru receptarea exhaustivă a surselor publicate  la unul-două studii de jurnal academic, interesante și relevante. Această realitate nu poate fi, din păcate, suspendată nici de subtitlul pus cu maximă ostentație pe coperta lucrării: ”O perspectivă franceză asupra evoluției forțelor armate române […]” și nici de observația făcută în introducere, după care ”prezentul studiu a fost scris fără o consultare a documentelor secretizate deținute în arhivele militare române”. Nu! Acest studiu nu a fost scris nici măcar cu consultarea tuturor surselor edite sau a miriadelor de dosare desecretizate și disponibile de decenii la studiu în arhivele militare și naționale române și ca atare, iarăși, în ciuda îndoielii autorului multe dintre concluziile dezvoltate în el sunt foarte departe de realitatea istorică.

 

 

Note

[1]Din cele 207 trimiteri aferente primului capitol, 94 sunt la lucrarea col. Alesandru Duțu, Sub povara armistițiului 1944-1947, ed.Tritonic, București, 2003, 43 la lucrarea Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial, București, ed.All, 1999 și 18 la Florin Șperlea, De la armata regală la armata populară Sovietizarea armatei române (1948-1955), ed.Ziua, București, 2003, trimiteri la surse inedite, de arhivă, fiind în număr de 2-3 și privind chestiuni conexe problematicii de bază.

[2]Christophe Midan, Crearea unei armate populare. O perspectivă franceză asupra evoluției forțelor armate române de la 23 august 1944 până în 1975, ed. Militară, București, 2015, p.32.

[3]Ibidem, p.112.

[4]Exemplară în acest sens este abordarea reconversiei fabricii I.A.R.-Brașov de la producția de avioane la cea de tractoare ca urmare a trecerii industriei pe picior de pace, autorul spunând că ”uzinele IAR, floarea aeronauticii românești, sunt transformate în… fabrici de tractoare!” și că ”Această ”reconversie” făcută pentru ”binele poporului” este determinată, de fapt, de intenții ascunse: mașinile-unelte produse de IAR, de exemplu, sunt în mare parte transportate în URSS…”. Ibidem, p.81-82. Personal, nu înțelegem malițiozitatea cu care este tratat acest subiect. În condițiile colapsului productivității agricole de la finele celui de-al doilea război mondial, colaps care nu peste multă vreme avea să ducă chiar la moartea prin inaniție a ostașilor români în cazărmi, ne pare că producția de tractoare agricole era într-adevăr mai benefică pentru popor decât producția ”înfloritoare” de avioane de luptă I.A.R.-80 și -81 și că această reconversie nu era determinată în primul rând de intenții ascunse ci de spectrul foametei care plana peste țară.

[5]Ibidem, p.57. (Luptele de pe Dealul Sângeorgiu și cele de la Szolnok.)

[6]Din 461trimiteri care se fac în acest capitol, 105 sunt la lucrarea lui Florin Șperlea, De la armata regală la armata populară Sovietizarea armatei române (1948-1955), ed.Ziua, București, 2003, 48 la lucrarea col. Mihai Inoan, col.dr. Oliver Lustig, ș.a., Armata română în primii ani ai revoluției și ai construcției socialiste, ed.Militară, București, 1975, 30 de trimiteri la col. Alesandru Duțu, Sub povara armistițiului 1944-1947, ed.Tritonic, București, 2003, 21 la Călin Hentea, Armata și luptele românilor, breviar de istorie militară, ed.Nemira, București, 2002, numai 42 de trimiteri fiind la surse inedite, iar dintre acestea 31 la documente de arhivă militară română și franceză(deci un procent de 9,1, respectiv 6,7 dintre trimiteri).

[7]Christophe Midan, op.cit., p.116.

[8]Florin Șperlea, De la armata regală la armata populară Sovietizarea armatei române (1948-1955), ed.Ziua, București, 2003, p.17.

[9]Christophe Midan, op.cit., p.196.

[10]Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945-31 decembrie 1947, ed. Militară, București, 1988, p.364.

[11]Marele Stat Major încă mai considera în martie 1947 că România trebuie să-și contureze o doctrină proprie” [sublinierea noastră], Florin Șperlea, op.cit., p.59.

[12] Christophe Midan, op.cit., p.196. Nu reiese din text, în mod clar, sursa acestei informații.

[13]Serviciul Istoric al Armatei (în continuare S.I.A.), f. Inspectoratul General al Infanteriei, rola 2.2602, cadrul 8.

[14]Ibidem.

[15]Ibidem, cadrul 10.

[16]Ibidem, cadrul 43.

[17]Ibidem, p.208.

[18]Prin desființarea Inspectoratelor de Armă și prin apariția traducerii Regulamentului de Luptă al Infanteriei Sovietice părție I și II, planul de elaborare al regulamentelor făcut de Marele Stat Major nu s-a mai aplicat.” Raport despre Situația regulamentelor armelor din 4 noiembrie 1947, Ibidem, cadrul 35.

[19]Ibidem, cadrul 182.

[20]Ibidem, cadrul 49.

[21]Christophe Midan, op.cit., p.116.

[22]Ibidem, p.197.

[23]Petre Otu, La Roumanie militaire : Entre la nécessité de l’originalité et les contraintes du modèle, 1921-1939în ”Revue International d’histoire militaire” nr.83(2003), p.

[24]Ibidem, p.119.

[25]col.(r.) Gheorghe Suman, col.(r.) Vasile Pricop, Istoria vântăorilor de munte din armata română, ed. Militară, București, 1998, p.17, 231.

[26]Ibidem, p.17, 241.

[27]g-ral.bg.dr. Gheorghe Marin, ș.a., Istoria cavaleriei române, ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1998, p.344.

[28]Christophe Midan, op.cit., p. 123.

[29]Ordin de Zi nr.18/3 decembrie 1943 al comandantului Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, în Registrul Istoric al Diviziei, aflat în posesia noastră.

[30]cpt. Stanciu, C., Viață nouă, ofițeri noi, în ”Înainte”, an 1, nr.2, 18 decembrie 1943, p.2.

[31]Christophe Midan, op.cit., p.123.

[32]col. Constantin Nicolae, Năzuințe împlinite. Itinerar eroic al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”-”Debrețin”, ed.Militară, București, 1981, p.41. și Drumul Diviziei ”Tudor Vladimirescu-Debrețin”, Inspectoratul General al Armatei pentru Educație, [1947], p.25.

[33]Christophe Midan, op.cit., p.167.

[34] Așa cum însuși autorul prezintă, nivelul de pregătire al cadrelor militare din armata R.P.R. îmbunătățindu-se decisiv între anii 1950 și 1955, Ibidem, p.178-180.

[35]Trebuie să amintim că pe timpul regalității, pentru înscrierea la școlile militare de ofițeri era necesară deținerea titlului de bacalaureat, însă frecventarea cursurilor liceale și a ciclului liceal superior în special implica costuri materiale prohibitive pentru majoritatea covârșitoare a populației României.

[36]col. Mihai Inoan, col.dr. Oliver Lustig, ș.a., op.cit., p.115-116, 130-135.

[37]Ibidem, p.116.

[38]Ibidem, p.131.

[39]Ibidem.

[40]Ibidem, p.164.

[41]Christophe Midan, op.cit., p.167.

[42]Grăitoare în acest sens sunt considerațiile pe care mareșalul Erich von Manstein le face despre armata română în memoriile sale în care afirmă clar: ”Un alt factor de importanță capitală este că o mare parte din ofițerii români cu grade medii și superioare nu corespundeau din punctual de vedere al pregătirii. Mai mult decât orice, armatei române îi lipsea acea legătură strânsă dintre ofițeri și trupe care era atât de caracteristică pentru armata germană. Tradiția militară prusacă și cea română nu aveau, se pare, nimic în comun.”, pentru ca mai sus să remarce: ”Practicile învechite precum bătaia, nu erau deloc de natură să îmbunătățească calitățile trupei.”Feldmareșal Erich von Manstein, Victorii pierdute, ed.Elit, f.l., f.a., p.197, iar un document emis de Marele Stat Major în aprilie 1948 pentru chemarea la cursul de comandament a promoției de colonei 1919-1921 stipulează că ”Pregătirea cadrelor superioare nu s-a mai făcut în armata noastră de peste 10 ani din care cauză s-a pierdut antrenamentul la studiu” și că ”Ofițerii din aceste promoții nu au comandat nici chiar companii sau batalioane”, S.I.A., f. Marele Stat Major-Secția 5 Instrucție, rola 1.1317, cadrul 750, relatări ce relevă un cu totul un alt tablou al nivelului de pregătire al corpului ofițeresc al armatei române burgheze și în special al eficieneței criteriilor de selecție și pregătire a cadrelor, departe de mitul unei ”tradiții militare” și al bazării pe ”abilitățile tactice și calitățile intelectuale” pe care cu ușurătate le invocă autorul lucrării de referință.

[43]Christophe Midan, op.cit., p.171.

[44]Articolul de fond ”Un an de realizări pe tărâmul instrucției” semnat de maiorul Ion Pană în ”Glasul Armatei”, nr.489/1 ianuarie 1948  trasează ca sarcină capitală pentru anul 1948 ”intensificarea instrucției în strânsă legătură cu Educația și Administrația. Nu trebuie neglijat acest principiu al reciprocității și interdependenței sectoarelor de bază.”, iar la ședința din 11 februarie 1948 a Direcției Superioare a Personalului și a Comisiei de Coordonare din M.Ap.N. se aduce în discuție și se aprobă proiectul pentru noul sistem de notare al ofițerior, care prevede că ”determinarea valorii personalului trebuie să aibă la bază[…] b) rezultatele stabilite prin încheierile statistice făcute pentru diferite ramuri de activitate, potrivit directivelor de instrucție din armată.” S.I.A., f. Inspectoratul General de Armată nr.1, rola 4.632, cadrul 836.

[45]Christophe Midan, op.cit., p.199.

[46]Ibidem, p.204.

[47]cpt.cdor. Paul Sandachi, Aviația de luptă reactivă în România 1951-2001, Muzeul Aviației, f.l., f.a., p.14.

[48]Florin Șperlea, op.cit., p.102-103.

[49]Christophe Midan, op.cit., p.212.

[50]cpt.cdor. Paul Sandachi, op.cit., p.25

[51]Christophe Midan, p.203.

[52]Ibidem, p.209-210.

[53]Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol.2, 1949, București, 2003, p.229.

[54]Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol.4 (partea a II-a), 1952, București, 2007, p.323.

[55]Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol.2, 1949, București, 2003, p.26-27.

[56] Alin Sămușan, Motorizarea tracțiunii în armata română între 1948 și 1957 în ”Buletinul Muzeului Militar Național” vol.12(2014), p.190-191.

[57]S.I.A., fond Direcția Tancuri și Auto, rola 3.838, cadrele 479-631.

[58] Din 347 de trimiteri, 205, adică 59%, sunt la surse primare, la rapoarte ale atașaților militari francezi păstrate în arhivele militare franceze.

[59]Christophe Midan, op.cit., p.222.

[60]Alin Sămușan,  De la ”știința militară stalinistă” la ”revoluția continuă în afacerile militare”. Reflecții doctrinare în paginile cotidianului central al armatei române (1948-1960), în ”Revista de Istorie Militară” 3-4/2011, p.41.

[61]Ibidem.

[62]Este vorba despre aruncătoarele de mine de 240 mm capabile să tragă mine atomice de 2 kilotone. Acestea au fost introduse în anii 1953-1954 în organica Brigăzii 175 aruncătoare și a Brigăzii 74 obuziere din Divizia 43 artilerie de rupere, a rezervei general-strategice. col.dr. Adrian Stroea (coord.), 165 de ani de existență a artileriei române moderne, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006, p.414.

[63]Christophe Midan, op.cit., p.223.

[64]Ibidem, p.224.

[65]cpt.cdor. Paul Sandachi, op.cit., p.30.

[66]Ibidem, p.54.

[67]Christophe Midan, op.cit., p.247.

[68]Ibidem, p.251, nota 2.

[69]Ibidem, p.259.

[70]Ibidem, p.261.

[71]Ibidem, p.259.

[72]Ibidem, p.260.

[73]Vezi pentru detalii David Glantz, The  Development  of  the  Soviet  and  Russian  Armies  in  Context,  1946-2008:  A Chronological  and  Topical  Outline, în ”The  Journal of Slavic Military Studies, 1/2010, p.41-43; Alin Sămușan, Armata ca factor de putere în U.R.S.S. Scurtă incursiune în perioada post-stalinistă (1953-1957), în ”Revista de Istorie Militară”, 3-4/2013, p.120.

[74]Christophe Midan, op.cit., p.260.

[75]Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C.), f.C.C. al P.C.R., s.Relații Externe, d.101/1967, p.8-9.

[76]Ibidem, p.57.

[77]Christophe Midan, op.cit., p.261.

[78]Ibidem, p.259.

[79]Petre Opriș, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), ed. Militară, București, 2008, p.113-114, 118,

[80]La aplicația cu trupe ”RODOPI” din Bulgaria, care a avut loc în august 1967, au participat din partea armatei române o divizie mecanizată, un regiment de aviație vânătoare și nave ale marinei militare. Petre Opriș, op.cit., p.119.

[81]Christophe Midan, op.cit., p.274,

[82]Ibidem.

[83]Petre Opriș, op.cit., p.114-115.

[84]Christophe Midan, op.cit., p.282.

[85]Eugen Dorin Spătaru, Istoria Regimentului 64 Parașutiști Titu-Boteni 01.08.1980-30.11.1990, ed.Vis de Vacanta, București, 2015, p.10.

[86]Christophe Midan, op.cit., p.283.

[87]Ibidem.

[88]Eugen Dorin Spătaru, op.cit., p.11.

[89]Christophe Midan, op.cit., p.287.

[90]Christophe Midan, op.cit., p.10 (Lucrarea este prefațată de Catherine Durandin.)

[91]Ibidem, p.312.

[92]g-ral. de corp de armată (r.) Ion Gheorghe, g-ral.bg. (r.) Corneliu Soare, Doctrina militară românească 1968-1989, ed.Militară, București, 1999, p.59-60.

[93]Christophe Midan, op.cit., p.307.

[94]Ibidem, p.307-308.

[95]Programul Partidului Comunist Român […] în Michael Shafir, Romania: politics, economics and society. Political stagnation and simulated growth, London-Boulder, 1985, p.107.

[96] Christophe Midan, op.cit., p.307.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *