Cordonul sanitar atlantic

Voltairenet-org_-_1-28-5f9ed

Între secolele al XIII-lea și al XIV-lea, geografia Europei orientale prezenta un aspect complet diferit de cel actual și oferea o imagine politică extrem de fragmentată, în care începeau lent să capete consistență acele forțe care îi vor influența în mod determinant istoria ulterioară. Rusia era o aglomerare de principate, dintre care micul ducat al Moscovei nu devenise încă nucleul noului stat rus. Regatul Poloniei, care, în secolul anterior era redus la o mulțime de stătulețe, nu cuprindea nici Silezia și nici teritoriile baltice ale Pomeraniei, iar la est ajungea numai până în Galiția. Pe coastele Mării Baltice, între gurile Vistulei și Nevei, se întindea teritoriul Ordinului Teutonic. Între principatele rusești și Polonia era inserat statul lituanian. Partea meridională a Ucrainei actuale, cu peninsula Crimeea, era supusă dominației hanilor tătari.

Începând cu ultimele decenii al sec. al XIII-lea, pentru aproape un secol și jumătate, Lituania și-a extins propriile granițe către est, fără a întâlni obstacole importante. Învingând armatele Ordinului Teutonic și extinzându-și teritoriile spre nord, în prima jumătate a sec. al XIV-lea, Lituania devenise „un stat puternic” (1), care se întindea de la Marea Baltică până aproape de Marea Neagră.

În 1386, Marele Duce lituanian Jogaila (al cărui nume va fi reținut în Europa în forma polono-latină de Jagiello, sau Jagellone), s-a hotărât să se boteze astfel încât, căsătorindu-se cu a unsprezecea regină poloneză Jadwiga (care va deveni Santa Edvige, protectoarea reginelor, a Poloniei și a întregii Uniuni Europene), a putut fi încoronat rege al Poloniei cu numele de Ladislau (1386-1434). În acest fel, Lituania a rămas un mare ducat sub suzeranitate poloneză. În baza acordurilor preliminare încheiate cu exponenții aristocrației poloneze, fondatorul dinastiei Jagelonilor și-a asumat ca datorie unirea posesiunilor sale lituaniene și rusești sub coroana Poloniei, războiul împotriva cavalerilor teutoni, sprijinindu-se pe biserica catolică și susținând eforturile depuse de misionarii germani și polonezi pentru a-i converti pe lituanienii păgâni.

În 15 iulie 1410, armatele noului suveran polonez și al vărului său lituanian Vytautas (1350-1430) i-au învins pe cavalerii teutoni la Grünwald, punând astfel capăt puterii Ordinului în regiunea baltică. Cu Vytautas, care a continuat politica de expansiune lituaniană la sud și la est, cucerind vaste părți din teritoriul rus și atrăgându-i în sfera sa de influență pe tătarii din Crimeea, marele ducat al Lituaniei „a ajuns la maxima sa expansiune teritorială, ținând până la Marea Neagră, cu o suprafață de circa un milion de kilometri pătrați, adică mai mult decât triplu față de cea Italiei actuale”(2).

În secolul următor, la 10 ianuarie 1569, o dietă comună lituaniano-poloneză a ratificat, la Lublin, uniunea celor două state. S-a născut, astfel, Republica celor Două Națiuni (în poloneză, Rczeczpospolita Obojga Narodów), care va rămâne cel mai extins stat al Europei până în sec. al XVII-lea, când voința de putere a aristocrației poloneze a fost reaprinsă de mitul de origine sarmatică inspirând un fel de mesianism politic, care se exprimă în aceste cuvinte de ordine: „Polonia caput ac regina totius Sarmatiae!”. Cu alte cuvinte, „ar fi trebuit ca Polonia să preia conducerea unei formațiuni slave, care ar fi unificat aproape toate popoarele Europei centrale și orientale” (3), așa-zisa „Sarmație Europeană”.

În schimb, agitat de lupte interne provocate de sistemul clientelar și strâns în menghina puterilor periferice emergente cum ar fi Rusia („Sarmația asiatică”) și Prusia, sistemul geopolitic unitar realizat de către Jageloni a sfârșit prin a dispărea progresiv ca urmare a împărțirilor Poloniei din 1772, 1793 și 1795. Ideea de a readuce la viață Republica celor Două Națiuni a fost reluată în perioada exilului parizian al principelui Adam Jerzy Czartorisky (1770-1861), „acest aristocrat care, pentru urmașii săi, era regele neîncoronat al Poloniei” (4), care gândea că prin susținerea Marii Britanii, Franței și Turciei ar fi posibilă resuscitarea Poloniei, încorporând în ea regiunile orientale ale Prusiei și reconstituind un stat federal polono-lituanian, cu estoni, letoni, ucraineni, cehi, slovaci, unguri, români și slavi din sud. Astfel, puterea prusacă ar fi fost foarte puternic redimensionată, iar Rusia ar fi fost constrânsă să abdice de la rolul său în estul Europei. Dar proiectul lui Czartorisky, care, pentru susținătorii săi trebuia să pară realizabil în perioada mișcărilor anti-imperiale din 1848-1849, a sfârșit datorită dezinteresului occidental și intransigenței ungurilor în luptelor cu cehii, slovacii și românii, dincolo de ostilitatea Rusiei și Prusiei.

Reluarea proiectului a fost favorizată de învingerea Rusiei, a Germaniei și a Austro-Ungariei în primul război mondial, ca și de tulburările din Rusia datorate Revoluției din octombrie. După războiul dintre Rusia și Polonia, care s-a sfârșit la 18 martie 1921 cu Tratatul de pace de la Riga, mareșalul Jozef Piłsudski (1867-1935), șeful provizoriu al statului polonez renăscut, a lansat ideea unei federații de state care să se întindă „între mările” Baltică și Neagră (în poloneză va fi numită Międzymorze, în lituaniană Tarpjūris și în latină, cu un neologism la înălțimea tradiției umaniste poloneze, Intermarium). Federația, moștenitoarea istorică a vechii entități politice polono-lituaniene, după proiectul inițial al lui Piłsudski (1919-1921), ar fi trebuit să cuprindă, pe lângă Polonia ca forță hegemonică, Lituania, Bielorusia și Lituania. Este evident că proiectul Intermarium era îndreptat fie împotriva Germaniei, pe care trebuia să o împiedice să redevină putere imperială, fie împotriva Rusiei, care, după proiectul complementar al Mareșalului, numit „Prometeu”, trebuia să fie dezmembrată în componentele sale etnice.

Pentru Franța proiectul era de un real interes, pentru că ar fi permis blocarea simultană a Germaniei și a Rusiei cu ajutorul unui bloc central-oriental condus de Polonia. Dar sprijinul francez nu era suficient pentru realizarea proiectului, care a fost înlocuit de sistemul fragil de alianțe ce a fost spulberat de al Doilea război mondial.

O variantă mai curajoasă a proiectului Intermarium, elaborată de Mareșalul Piłsudski între 1921 și 1935, renunța la Ucraina și Bielorusia, dar în schimb se extindea spre Norvegia, Suedia, Danemarca, Estonia, Letonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și Italia. Cele două mări deveneau patru, fiindcă Mării Baltice și Mării Negre li se adăugau Marea Arctică și cea Mediterană. Dar și această tentativă a eșuat și singurul rezultat a fost alianța pe care Polonia a încheiat-o cu România.

Ideea unei entități geopolitice central-europene cuprinsă între Marea Baltică și Marea Neagră a fost reluată în termenii unei „Terțe Europe” de către un colaborator al lui Piłsudski, Jósef Beck (1894-1944), care în 1932 a ajuns la conducerea politicii externe a Poloniei și a încheiat un pact cu România și Ungaria.

După aceea, în vremea celei de-a doua conflagrații mondiale, guvernul polonez al lui Wladisław Sikorski (1881-1943) – aflat în exil mai întâi la Paris, apoi la Londra – a propus guvernelor cehoslovac, grec și iugoslav planul unei uniuni central-europene cuprinsă între Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Egee și Adriatică; dar, datorită opoziției sovietice și reticenței Cehoslovaciei de a se uni cu Polonia, planul a trebuit să fie abandonat.

Odată cu căderea URSS-ului și a Pactului de la Varșovia, ideea Intermarium-ului a revenit, cunoscând forme diverse, cum ar fi Consiliul de Cooperare al Mării Negre, Parteneriatul estic și Grupul de la Vișegrad, mai puțin ambițios și mai redus în raport cu variantele „clasice” ale proiectului.

Dar sistemul de alianțe care se apropie cel mai mult de schema Intermarium-ului este cel teoretizat de Stratfor, centrul american de studii fondat de George Friedman cu ocazia crizei ucrainiene. La rândul său, generalul Frederick Benjamin „Ben” Hodges, comandantul armatei americane din Europa (decorat cu Ordinul Meritului Republicii Polonia și cu Ordinul Steaua României), a anunțat o „poziționare preventivă” („pre-positioning”) de trupe NATO în toată zona care, la adăpostul frontierelor accidentale ale Rusiei, cuprinde teritoriile statelor baltice, Polonia, Ucraina, Români și Bulgaria. De la Baltica la Marea Neagră, ca în proiectul inițial al lui Piłsudski.

La 6 august 2015, președintele polonez Andrzej Duda a preconizat nașterea unei alianțe regionale inspirată explicit din modelul Intermarium. După un an, între 2-3 iulie 2016, în localul Hotelului Radisson Blue din Kiev, a avut loc, în prezența președintelui Radei ucrainene, Andriy Paruby, și a președintelui Institutului Național de cercetare strategică Vladimir Gorbulin, ca și a unor personalități politice și militare provenind din diverse părți ale Europei, conferința inaugurală a „Intermarium Assistance Group”, în cursul căreia a fost prezentat proiectul de uniune a statelor cuprinse între Marea Baltică și Marea Baltică.

În lunile următoare, cele două mări deveniseră deja trei: în 25-26 august 2016, forumul din Dubrovnik cu tema „Întărirea Europei – Legarea Nordului de Sud”, a emis o declarație comună în care a fost prezentată Inițiativa celor Trei Mări, un plan având scopul „de a conecta economiile și infrastructurile Europei Centrale și Orientale de la nord la sud, extinzând cooperarea în sectoarele energiei, transporturilor, comunicațiilor digitale și economiei în general”. Inițiativa celor Trei Mări, concepută de administrația Obama, a fost „binecuvântată” în 6 iulie 2017 de Donald Trump, cu ocazia vizitei sale la Varșovia. Inițiativa, care, după președintele Duda, s-a născut dintr-un „nou concept de a promova unitatea europeană”, reunește 12 țări cuprinse între Baltica, Marea Neagră și Adriatica, aproape toate membre ale Alianței Atlantice: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Republica Cehă, Austria, Slovenia, Croația, Ungaria, România, Bulgaria.

Sub aspect economic, scopul Inițiativei celor Trei Mări constă în a lovi în exporturile de gaz rusesc în Europa, favorizând importul de gaz natural lichefiat din SUA: „Un terminal în portul baltic Świnoujście, care a costat circa un miliard de dolari, va permite Poloniei să importe Lng american în cantitate de 5 mld metri cubi anual, cu posibilitatea extinderii până la 7,5 mld. Prin intermediul acestui terminal și al altora, printre care unul proiectat în Croația, gazul provenind din SUA sau din alte țări prin intermediul companiilor americane, va fi distribuit cu ajutorul unor conducte speciale în întreaga regiune a Celor Trei Mări” (5).

Astfel, macroregiunea celor trei mări, fiind legată de constrângeri energetice dincolo de cele militare, mai mult de Washington decât de Bruxelles sau Berlin, va împărți, de fapt, Uniunea Europeană și, înglobând, până la urmă Ucraina, va strânge ulterior cordonul sanitar de-a lungul frontierei occidentale a Rusiei.

(1) Josef Macek, LʼEuropa orientale nei secoli XIV e XV, Sansoni, Firenze 1974, p. 16.

(2) Beruta Žindžiūte Michelini, Lituania, NED, Milano 1990, p. 50.

(3) Francis Conte, Gli Slavi. Le civiltà dellʼEuropa centrale e orientale, Einaudi, Torino 1990, p. 293.

(4) Oscar Halecki, I Polacchi, în Il mondo degli Slavi, a cura di Hans Kohn, Cappelli editore, Bologna 1970, p. 115.

(5) Manlio Dinucci, Sui Tre mari dellʼEuropa bandiera Usa, Rete Voltaire, Roma, 10 Iuglio 2017. http://www.voltairenet.org/article197081.html

 

Traducere Cristi Pantelimon

 

https://www.eurasia-rivista.com/cordone-sanitario-atlantico/

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest