Copiii părintelui Tănase

Nu am stat decât trei zile lângă copiii preotului Tănase de la Valea Plopului. Impresia primei vizite făcute acolo fusese amară: văzusem clădirile ciudate, independente de orice plănuire urbanisto-peisagistă, ridicate la Valea Screzii din bunăvoința diferită a diferiților sponsori. De culori diferite, cu forme diferite, având îngrămădite pe lângă ele grămezi de cherestea, bolovani, moloz, mobilate cu adunătură de obiecte noi sau uzate, casele păreau niște ciuperci uriașe în care se adăposteau niște paraziți cel puțin la fel de ciudați: copiii mici și drăgălași sau puberi agresivi, femei tinere sau bătrâne, frumoase și șăgalnic-cochete sau de severă cucernicie intrau și ieșeau din aceste clădiri de care rămâneau parcă străini. Locul, insist, părea rămas nelocuit, în pofida acestor grupuri care staționau în el: părea un loc de deportare.

            Cine cunoaște angajamentul fundației ProVita și lupta părintelui Tănase în Valea Screzii știe că acolo poposeau copii care, potrivit lumii, familiei sau părinților lor, nu ar fi trebuit să se nască. Copii concepuți din greșeala, copii nedoriți, refuzați, dar care au rămas pe lume grație părintelui sau apropiaților lui. Lupta ProVita a avut mai multe biruințe pe terenul satelor sau comunităților nevoiașe, unde mamele, lipsite de orice control al trupului lor, pot fi mai ușor învățate de către cei care, deodată cu învățătura, le pot da și ocrotire, atât lor cât și copiilor. Dincoace, în marele oraș, în lumea bună a femeilor autonome, educate, capabile de fine diferențieri între a face sex, a face dragoste sau a face copii, mesajul ProVita nu stârnește decât – cel mult – reacții filantropice. Femeile acestea își doresc copii și construiesc cu mare grijă viitorul lor. Trusoul, traseul educațional sau contul bancar sunt obiective a căror realizare devansează, de multe ori, fericitul eveniment al nașterii,  mai greu de planificat. Numai că, pentru copiii doriți, ele refuză cel puțin la fel de mulți copii nedoriți ca și surorile lor mai puțin emancipate. Prin alte mijloace, netraumatizante și extrem de eficiente. Aici, părintele Tănase ar avea de dus o luptă cu mult mai grea.

            La rândul nostru, obișnuiți cu dezbaterile încărcate cu argumente pro și contra, cu elasticitatea de gândire practicată în mediul universitar, preocupați de a fi rezonabili înainte de a fi raționali (și cu mult înainte de a fi credincioși!), ne-am gândit de multe ori că angajamentul ProVita putea fi mai nuanțat, mai atent cu nevoile sociale decât cu linia credinței. Istoria familiei a cunoscut aproape neîntrerupt diverse practici prin care familia își putea regla numărul descendenților. Prea mulți moștenitori, prea multe fete sau anomaliile sunt numai câteva dintre motivele pentru care nașterile trebuiau controlate; altminteri, într-o formă sau alta, instituția avea de suferit. Din respect pentru familie, intruziunea într-un comportament atât de intim cum este reproducerea ar fi trebuit limitată.

            Am întâlnit preoți care își limitau intervenția în familie la câteva direcții generale de acțiune spirituală; preoți care frecventau cursuri de psihologie a cuplului și sexologie pentru a putea răspunde noilor frământari ale enoriașilor. Tradiția ortodoxă nu îi mai ajută, mi-au spus, atunci când păstoresc persoane cu probleme de relaționare sexuală dintre cele mai diverse. Este nevoie de o completare în specializarea sfințiilor lor. Popa Tănase nu are asemenea probleme. Nu se sfiește să spună tuturor ce au de făcut, în cuvinte puține și grele. Vorbește și scrie despre viața de familie, așezând mereu în fruntea păcatelor noastre uciderea de prunci. E greu de citit, și mai greu de ascultat.

            Anul acesta, de Sfânta Marie, la Valea Plopului s-au botezat zece prunci. Nu mi-am dat seama care aveau și care nu aveau părinții naturali lângă ei. Părintele Tănase ne-a vorbit numai despre cel surdo-mut, care l-a apucat de gât și s-a strâns la pieptul lui. Copiii mei s-au jucat în uliță, în grădini și în curtea bisericii cu copiii din sat: nici de astă dată nu am putut ghici dacă erau orfani sau nu. Aceeași veselie și aceeași mică obrăznicie a răsfațului și la bucureșteni ca și la ceilalți. Iar noi, cei mari, ne-am adunat la aceleași mese, universitari, gazde, femei alungate de acasă, bărbați care munceau cu brațele la ridicarea altor adăposturi, voluntari și vizitatori români sau străini și popa Tănase. Nu am mai regăsit nimic din impresia primei vizite. Nimeni nu mai părea străin. Nici măcar noi înșine.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest