Contraste

cactus_tree

Mama este femeia cu păr alb și ochi stinși care veghează trecerea zilelor din fotoliul roșu de lângă fereastră. Au cumpărat fotoliul în urmă cu mulți ani, pe vremea când ea încă mai râdea câteodată iar casa era plină de cactuși: mari, mici, rotunzi, alungiți, serioși, timizi, grași, slabi, cu țepi care înțepau, cu țepi care gâdilau și chiar cu țepi care transmiteau boli misterioase și nevindecabile, ca dragostea sau moartea. Mamei îi plăcuseră dintotdeauna cactușii: spunea că-i poate auzi vorbind și tălmăcind pe limba ei poveștile deșertului. În fiecare dimineață, primul lucru pe care îl face este să se așeze pe fotoliul roșu. Privirea ei, goală și înfrigurată, scrutează geamul împăienjenit și nu-ți poți da seama dacă rămâne agățată între pânzele trecutului sau reușește să le străbată. Afară, decorul oricum nu se schimbă, pomii par desenați pentru un scenariu unde nu se va filma niciodată. Doar frunzele se deghizează la intervale regulare, asortându-se cu anotimpul și cu visele neștiute ale mamei. În curând fiica va aduce o cană cu ceai fierbinte și o va lăsa lângă fotoliu, pe măsuța minusculă unde nu încape decât o singură cană.

Fiica e înaltă și poartă părul strâns într-un coc. De mult timp nu a văzut-o nimeni cu părul lăsat liber. Nimeni nu știe cât îl are de lung. Fiica nu prea vorbește, dar nimeni nu protestează, pentru că singura care ar putea să se plângă e mama, iar mama nu se plânge niciodată de nimic. În fiecare duminică dimineața fiica face biscuiți cu scorțișoară și, când sunt gata, fără să aștepte să se răcească, îi mănâncă cu evlavie, amândouă așezate de aceeași parte a mesei de nuc din sufragerie, fără un cuvânt, aproape fără să respire. Pentru ele e ca și cum ar merge la slujbă. Când termină toți biscuiții se simt mulțumite și pline de hotărâri în așteptare. Fiica se duce să lucreze în grădină, să plivească buruienile și să tundă pomii. Nu poartă niciodată mănuși și seara își privește mâinile pline de zgârieturi până când acestea se zbârcesc de frig și de singurătate.

Mama se așează în fotoliul ei și deschide la ultima pagină una din cărțile risipite în jur, în mod sigur cea mai la îndemână. Pentru că mereu e ultima, nu e nevoie să dea pagina.

Au fost odată, într-un alt timp și o altă viață, zile când mama cânta la pian, dansa, mângâia părul ciufulit al fiicei, făcea biscuiți de scorțișoară, avea o pisică albă cu ochi albaștri și trimitea scrisori unui bărbat care trăia dincolo de mare. În acel timp, fiica a început să fumeze, să doarmă pe cine știe unde și, când se întorcea, frântă și stoarsă de lacrimi, țipa la cactușii înfloriți care inundaseră toate ferestrele. Încet încet, pianul a început să scoată sunete bizare iar cactușii au început să piardă florile și chiar culoarea verde: dacă i-ai fi privit de foarte aproape ai fi putut vedea cum vasele prin care circula seva deveneau transparente și senile. Nimeni nu le mai cerea să tălmăcească povești din deșert.

De curând însă fragmentele par a căuta reîntregirea: mama stă pe fotoliul roșu de lângă fereastra care dă spre grădină și unde fiica plivește buruienile în fiecare duminică. Câteodată beau o cană de ceai fierbinte, fiecare la măsuța ei. Și cel mai important e că, din când în când, mama și fiica tac împreună.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest