Contra raţiunii de stat liberale

Într-un eseu publicat în revista conservatoare „First Principles“, filozoful polonez Ryszard Legutko constata că „primul lucru care li s-a spus est-europenilor, sau şi l-au spus ei înşişi, atunci când s-au eliberat de sub hegemonia sovietică, a fost să urmeze calea liberală. Ce însemna ‘calea liberală’ nu era clar. Era însă clar că o respingere deschisă a acestei recomandări, chiar şi rostită în şoaptă, sau o înlocuire deliberată a cuvantului ‘liberal’ cu ‘non-liberal’ ar fi provocat consecinţe neplăcute în cadrul instituţiilor internaţionale şi a opiniei publice internaţionale“[1].

Filozoful polonez remarca un fenomen greu sesizabil la începutul anilor ’90 dar evident în zilele noastre. După prăbuşirea comunismului, liberalismul, sub diversele sale întruchipări, de la neoliberalism, neoconservatorism la libertarianismul „austriac“ şi noua stângă social-democrată au continuat în Estul Europei practica ingineriilor sociale.

În România, prin subvenţiile acordate de statul capitulard român sau de ONG-uri şi think-tank-uri occidentale, pe soclul gol al statuilor lui Marx şi Lenin s-au cocoţat Hayek, Mises, Friedman & Co.. În locul marxismului, a fost instalat liberalismul, care s-a autointitulat campionul de necontestat al libertăţii persoanei, democraţiei şi al statului de drept. Fără nici un fel de legitimitate democratică, „homo liberalis“ a fost propus drept model de urmat pentru toţi cetăţenii din Estul Europei. Puţini la acea vreme şi-au dat seama că „homo liberalis“ era, de fapt, „omul nou“ într-o versiune adaptată economiei de piaţă.

În ciuda dezastrului pe care l-a creat în ultimii douăzeci de ani, liberalismul îşi arogă încă rolul de mare arhitect al societăţii româneşti. Împotriva tradiţiilor şi firii poporului român, ar vrea să reconstruiască România după tiparele unei noi utopii. Ceea ce ni se propune sub masca libertăţii nu-i altceva decât o altă „tehnică“ de înrobire economică şi descreştinare. „Este un imperativ al modernităţii, ni s-a spus, să îmbrăţişăm sistemul liberal şi să respingem ceea ce nu este liberal. Oricine gândeşte altfel trebuie să fie aruncat la lada de gunoi a istoriei. În nici un alt loc nu devine mai palpabil acest imperativ decât în Europa de Est. Aproape imediat după căderea vechiului regim comunist – ai cărui ideologi credeau de asemeni în mersul inexorabil al istoriei – popoarelor din Estul Europei li s-a spus că, pentru a deveni societăţi libere, trebuie să se conformeze unui singur model politic. Pentru a fi libere, trebuie să se supună tutelei liberale. Erau excluse, fiind considerate nonsensuri, experimentele, acţiunile de tip «încercare şi eroare», lecţiile provenite din propriile experienţe istorice sau tradiţii. Şcolile, universităţile, mass media, familiile – toate trebuia să devină liberale. Şi asta nu însemna să-şi folosească în mod creator libertatea, inteligenţa şi experienţa, ci să urmeze un tipar obligatoriu astăzi şi cu atât mai obligatoriu mâine“[2].

Românii şi est-europenii au luat drept „libertate“ tehnologiile de guvernare (neo)liberală al căror scop era înlocuirea comunismului, a unui regim ineficient de înrobire, printr-un regim modern şi suplu de servitute voluntară (în sensul lui Étienne de la Boétie[3]). Nu şi-au dat seama că liberalismul nu le propunea un regim al libertăţii ci o nouă formă de raţionalitate globală: „libertatea“, devenită parte a raţiunii de stat, este fabricată pentru a fi imediat instrumentalizată în scopul remodelării întregii societăţi. Liberalismul nu acceptă libertatea pur şi simplu, ci o produce în chip de mecanism regulator al comportamentului. Putem afirma fără ezitare că (neo)liberalismul este o continuare a comunismului întrucât ambele prelungesc la raison d’État în afara sferei etatiste. Diferenţa este dată de metodele diferite de instrumentalizare a realităţii. Deşi raţiunea de stat liberală atinge aproape toate conduitele produse la nivel social, nu acţionează în chip de sistem coercitiv direct. Spre deosebire de tehnicile de guvernare comuniste, cele liberale evită pe cât posibil intervenţionismul, preferă să creeze într-o manieră „kantiană“ condiţiile ingineriilor sociale, culturale şi economice (în mod evident, aceste inginerii nu sunt recunoscute ca atare, liberalii le consideră doar un „cadru liber“ în care oamenii pot acţiona, gândi şi crea. Este vorba însă de libertatea „grădinii zoologice“ pe care am analizat-o în Sclavii fericiţi).

Prin faptul că-şi arogă dorinţa „modestă“ de a acţiona asupra contextului şi nu asupra conţinuturilor, liberalismul încearcă să plaseze la raison d’État pe o poziţie de „neutralitate“ ideologică. „Liberalii – observă Legutko – se plasează totdeauna pe o poziţie mai înaltă decât interlocutorii lor şi de pe această poziţie au dorinţa irezistibilă de a domina […] În primul rând, fără să ceară permisiunea nimănui şi fără ca această permisiune să le fi fost acordată, şi-au asumat rolul de reformatori ai societăţii; vor totdeauna să domine jucând rolul de gardieni ai întregului sistem social şi judecători în cadrul sferei legislative a sistemului. În al doilea rând, îşi declară «neutralitatea» în privinţa soluţiilor concrete şi a deciziilor din sistem, dar această «neutralitate» este imposibil de păstrat, nu poţi să organizezi totul şi în acelaşi timp să pretinzi că eviţi impuneri de substanţă în anumite cazuri specifice.“

„Homo liberalis“ nu s-ar fi plasat pe o poziţie hegemonică daca nu ar fi acţionat în virtutea, şi nicidecum împotriva (aşa cum pretind libertarienii şi susţinătorii liberali ai lui „small government“) raţiunii de stat. Ce înseamnă însă „raţiunea de stat“?

Dintre multiple definiţii, cea mai potrivită pentru analiza noastră mi se pare definiţia dată de Michel Foucault: „Raţiunea de stat identifică ceea ce este suficient şi necesar pentru stat ca să existe şi să-şi menţină integritatea“. Este o tehnică şi voinţă de eficientizare a „guvernabilităţii“, exprimând, în cazul neoliberalismului, voinţa raţiunii comerciale aflate în faza împlinirii sale neînfrânate.

Prelungindu-se în afara câmpului tradiţional de acţiune a statului, într-o exterioritate socială, economică şi tehnică, la raison d’État a neoliberalismului se dezvoltă într-o structură reticulară, duală şi ambivalentă. Se manifestă simultan în chip ocult şi în mod spectacular. Altfel spus, există o latură obscură, secretă, nemărturisită a exerciţiului puterii neoliberale şi o altă latură spectaculară, care promovează „spectacolul difuz“ (în sensul lui Debord) printr-o reţea de forme echivalente dar aparent concurenţiale (de pildă, falsa diversitate din cadrul multiculturalismului, ciorovăiala dintre diferitele fracţiuni neoliberale în cadrul unei false înfruntări dintre stânga şi dreapta, „competiţia“ dintre marile unităţi monopoliste şi centre financiare).

Prin mecanismele sale oculte, liberalismul concentrează puterea şi reface centrul; prin latura să spectaculară, deschisă, puterea devine difuză, consensuală, soft (moderată). Când liberalismul perorează pe marginea separării de orice ideologie clară şi orice adevăruri tari, când laudă virtuţile „statului minimal“ şi denunţă pericolul statului autoritar (naţionalist) nu face decât să lanseze perdele de fum. Ascunde adevăratele sale intenţii: colonizarea periferiilor şi a oricărei forme de contestare.

În cuvintele lui Ryszard Legutko: „Liberalii pot avea opinii divergente despre libertăţile economice şi rolul guvernului dar sunt uniţi în convingerea lor că subţirimea convingerilor antropologice, morale şi metafizice este condiţia de bază a asigurării libertăţii şi păcii. Ei presupun că oricine sprijină şi întăreşte astfel de convingeri generează conflicte ideologice şi subminează cooperarea paşnică, deschizând uşa către discriminarea nedreaptă. Poţi să ai astăzi convingeri non-liberale sau chiar anti-liberale fără să devii, în cel mai bun caz, o bătaie de joc, şi în cel mai rău caz, un apărător periculos al autoritarismului?… Eu unul cred că identificarea liberalismului cu libertatea, o identificare atât de caracteristică timpurilor moderne, este în mare parte nefondată“.

Subjugată raţiunii comerciale, raţiunea de stat liberală nu admite decât adevărurile subţiri cum ar fi platitudinile drepturilor omului, relativismului axiologic şi ale „corectitudinii politice“. Totul trebuie aplatizat într-o economie a schimburilor echivalente care funcţionează pe baza conjugării secretului şi transparenţei. „Se poate păstra numele (al berii, al vitei, al filozofului) atunci când lucrul a fost schimbat în secret. Se poate schimba numele atunci când lucrul a fost continuat în mod secret“[4]. Societatea cipurilor şi a supravegherii face casă bună cu spaţiul fascinant al vizibilităţii maxime (vezi star-system-ul).

Mişcarea de concentrare a capitalurilor, a producţiei şi distribuţiei stimulată de „dereglementările“ neoliberale a impus peste tot în lume formarea de legături de tip mafiot şi clientelar, de dependenţă şi protecţie. Liberalii tot vorbesc despre statul de drept – expresia a fost popularizata mai întâi în Italia, la începutul anilor ’70! – întrucât statul de drept nu mai este decât o componentă neglijabilă a sistemului democratic: „De fiecare dată când se încearcă să se explice ceva opunând Mafia statului se comite o greşeală: ele nu sunt niciodată în rivalitate… Mafia nu este străină în această lume, ci se simte în ea ca acasă… ea domneşte, de fapt, ca model (sublinierea lui Debord) al tuturor întreprinderilor avansate“[5].

Nu putem să-i negăm neoliberalismului puterea de atracţie. În Europa de Est s-a răspândit ca un incendiu pe care încerci să-l stingi alimentându-l cu benzină. Extinderea raţiunii de stat liberale s-a făcut în baza „adevărului“ stabilit de economia de piaţă în care „economia de piaţă“ este un concept ideologic stabilit după jaloanele libertarienilor „austrieci“ (Mises, Rothbard), economiştilor „Şcolii de la Chicago“, neoconservatorilor şi internaţionaliştilor „noii stângi“. Spre deosebire de liberalii tradiţionali, care credeau în natura spontană a pieţei, neoliberalii consideră că piaţa este o „construcţie“. Pentru a funcţiona „liber“ ea trebuie atent proiectată, monitorizată şi protejată. Îi revine raţiunii de stat sarcina de a reglementa condiţiile şi cadrul bunei sale funcţionări, un cadru care cuprinde acum toată societatea. Valori şi instituţii care în mod tradiţional au avut prea puţin de a face cu economia de piaţă sunt acum atacate în numele „adevărului economic“. De pildă, ortodoxia este dezavuată întrucât Mântuitorul nu urmează logica mărfii, nu poate fi introdus într-un circuit generalizat de echivalenţe (de aici preferinţa liberalilor pentru ecumenism, în care religiile sunt interşanjabile); statul naţional cu valorile lui „identitare“ (eroi, martiri, memorie) este perimat fiindcă se opune mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă etc. „Economia de piaţă“ neoliberală devine astfel un principiu regulator al vieţii întregii societăţi.

În noua arhitectură a Europei, România trebuia să devină, nu atat o economie de piață, cât o societate de piață. Aceasta înseamnă că obiectul principal al acțiunii raţiunii de stat trebuia să se concentreze asupra reformulării relațiilor sociale şi a comportamentului individual după tiparele raţiunii comerciale şi ale întreprinderii moderne. Economia înlocuiește ideologia – sau mai bine zis se transformă ea înşăşi într-o putere ideologică – ca principal factor de legitimizare a puterii politice. În numele economiei, statul poate dicta cine suntem, care sunt nevoile şi valorile noastre, cum ar trebui să fim în cinci, în zece sau cincizeci de ani.

Întrebarea este cum reușește economia modernă să exercite o asemenea putere şi fascinație asupra noastră încât ne face să acceptăm regimul de servitudine şi minciună al unei “societăți de piața” neoliberale? Nu suntem oare conștienți de latura ocultă a raţiunii de stat? De spectacolul mediatic din jurul nostru? De valorile anticreștine, unele de-a dreptul satanice, care ni se propun? De mascarada unei justiții sociale? De o ordine economică ce privilegiază bogații şi promovează pe față “terminarea” fizica a săracilor şi epuizarea psihică şi economică a claselor de mijloc?

Luciditatea noastră, oricât de pătrunzătoare ar fi ea, se întunecă în fața iluziei “îmbunătățirii nivelului de trai”. Suntem cooptați de sistem, cooperăm cu structurile raţiunii de stat care, în schimbul cooperării noastre ne promit mereu “un ritm înalt de dezvoltare”, salarii la nivelul de UE, autostrăzi, cariere prestigioase, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru copiii şi nepoții noștri. Suntem cooptați de sistem fiindcă, de fapt, urmăm şi noi aceeași logică utilitară a “animalului economic” întruchipat de neoliberalism.

Economia a devenit marea religie a lumii secularizate. Adevărul economic este singurul de care ținem cont, binele promis (prosperitatea materială) singurul care contează. Sacrificiul pe care tinerii de azi îl fac pentru o “carieră profesională” într-o corporație este de-a dreptul jertfelnic într-un sens religios inversat. Mai este de mirare că raţiunea de stat a luat în grijă sa mântuirea noastră materială, ne administrează iluziile pentru o viață mai bună?

Sintagma “o viață mai bună” s-a golit din ce în ce mai mult de conținut. Odinioară însemna o viață trăită întru Hristos. Acum nu mai înseamnă decât măruntele noastre dorințe instrumentalizate de sistem: să stai la televizor şi să urmărești meciurile din “Cupa cupelor”; să-ți dorești un concediu în insule. Sau, pur şi simplu, să mai reziști încă o iarnă. Vrem “o viață mai bună” fără să avem în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înțelegem care este menirea noastră adevărată pe pământ. Bogați sau săraci, vrem “o viață mai bună” în același mod în care am vrut să urmăm “calea liberală” sau să devenim “membri UE”.

Soluția radicală ar fi să-l extirpăm pe “homo liberalis” din sufletele noastre creștine. Prin rugăciune continuă dar şi participare activă în viața “polisului”. Dacă neoliberalii au folosit raţiunea de stat pentru a impune în România o ordine etatist-mafiotă, să avem curajul să le dăm o replică pe măsură. Să restaurăm ordinea creștin-ortodoxă ca premisă a renașterii României de mâine! Să nu uitam că Mântuitorul a răsturnat mesele în templu.

În ultimă instanță, “o viață mai bună” într-un univers secularizat nu înseamnă decât sclavie voluntară. Este opiumul liberalismului cu care ne amețim de douăzeci de ani. Ne-am slăbănogit atât de mult în credință încât manifestarea unei rezistență crestine active în spațiul public ne sperie de-a dreptul. Ca nu cumva să supărăm raţiunea de stat liberală, rămânem mereu în defensivă, dând de înțeles că, deși mulți, vom ține mereu capul plecat. Până când?

Să nu uităm că timpurile s-au schimbat. În Anglia sharia este acceptată de sistemul legislativ englez. Într-o carte recentă, prefațată de economistul şi teologul distributist John Medaille[6], scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreștinarea spațiului public: “Adevărata libertate înseamnă să recuperam (taking back) pentru Hristos piața publică abolind marea ficțiune liberală şi libertariană a unui spațiu secular, inclusiv o piață “liberă” considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi.” Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt niște creștini fundamentaliști ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor catolici din SUA.

Cu atât mai mult ortodocșii români, care se bucură de darul Dreptei credințe, a tradiției sfinților şi martirilor noștri, trebuie să spună “stop” secularizării şi îngerului ei păzitor, raţiunea de stat liberală. Să nu mai facem plecăciuni în loc de mătănii.

 

[1]„What’s Wrong with Liberalism?“, în First Principles, 15.O5.2008, p. 4.

[2]Idem, ibid.

[3]Étienne de la Boétie, în De la servitude volontaire (1549): „Chose vraiment surprenante! C’est de voir des millions et des millions d’hommes, misérablement asservis, et soumis tête baissée, à un joug déplorable, non qu’ils y sont contraints par une force majeure, mais parce qu’ils sont fascinés“.

[4]Guy Debord, Societatea spectacolului. Comentarii la societatea spectacolului, EST-Samuel Tastet Editeur, 2001., p. 192.

[5]Idem, p. 217.

[6]„The Church and the Libertarian“, în The Remnant Press, Minnessota, p. 279.

 

Sursa: crip.ro

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest