Conservatorismul

moellbio

Un metafizician german a spus: „Conservatorismul este pentru mine capacitatea de a întări, mereu mai mult, ceea ce, în noi, este etern”.

Nu este, evident, deloc și opinia curentă a oamenilor care se ocupă de politică: nu este opinia partidelor politice care-și expun principiile în presă, folosindu-și tactica în parlamente și încheind înțelegeri în diferitele cabinete.

Confuzia conceptelor politice nu este altceva decât expresia confuziei vieții noastre. Noi confundăm democrația cu demagogia, aristocrația cu oligarhia, federalismul cu particularismul, centralizarea cu unitatea, liberalismul cu libertatea, rațiunea cu înțelegerea, monarhia cu dictatura, națiunea cu masa; ba chiar, confundăm ideea conservatoare cu forma sa politică degenerată, care este spiritul reacționar.

Această eroare dateză deja de un secol. De un secol conservatorismul și-a asigurat reputația de a fi o mișcare de recul și tot de atunci oamenii politici europeni au stabilit în numele său o idee a Statului care a luat, imediat, prin zbirii săi, o formă monstruoasă și a devenit jandarmul din caricatură, cazacul cu knutul său, agentul de poliție care, în fiecare moment, le reamintește cetățenilor îndatoririle lor civice. Această reacție s-a servit peste tot de violență cu scopul de a înlocui, prin așa ceva, spiritualitatea care îi lipsea. La fel a fost în Austria, când Statul imperial a devenit, îmbătrânind, o idee palidă, a cărei culoare și riduri evocau o față à la Metternich; un Stat care încerca să-și conserve un prestigiu la care nu mai avea niciun drept. La fel a fost în Franța, sub restaurație, când singura preocupare politică a celor din familia Polignac era aceea de a elimina mișcările neo-revoluționare; sectele saint-simoniene care făceau din utopia lor o religie și organizau în Cartierul Latin birourile lor puerile; și, mai periculoase decât acestea, sărbătorile reformelor electorale de unde au pornit drumurile ce au dus la baricade. Era tot la fel în Rusia „celei de-a treia secțiuni” și a birocrației, anti-nihilistă, care a făcut din studenți „martirii” săi și i-a deportat în închisorile siberiene. A fost de asemenea Prusia care a arătat cea mai multă moderație, Prusia care, chiar dacă reacționară, rămânea totuși un stat conservator ordonat, Prusia care, nu mai mult azi decât ieri, nu a meritat reputația de violență reacționară care i s-a fabricat.

Ideea reacționară nu se bazează pe violență, ci pe putere. Pe această confuzie a acestor două concepte de putere și violență stă, în cele din urmă, obișnuința noastră neîntemeiată de a nu face nicio distincție între reacțiune și conservatorism. Reacționarii folosesc violența, revoluționarii folosesc violența – unii împotriva celorlalți – dar nu aici se ating. Reacționarii se folosesc de violență și abuzează de ea, căci este singurul mijloc ce le rămâne când nu mai știu ce să facă. Revoluționarii caută să devină stăpânii unei puteri care, în mâinile lor, se transformă în violență, fiindcă nu știu să se servească de această putere. Conservatorismul, dimpotrivă, caută să ajungă la o putere care să nu-i fie livrată „din afară” și în mod accidental, ci care să-i fie dată „dinăuntru” și care să-i revină „de drept”; el se străduiește să capete o putere asupra oamenilor, asupra popoarelor, asupra situației, obișnuințelor și instituțiilor, o putere pe care a creat-o el însuși bazându-se pe o idee generală și care îi conferă un drept, o valoare supratemporală.

Această putere ar putea să conste într-o folosire pur spirituală a puterii, dacă nu ar trebui să facă față imperfecțiunilor umane. Doar experiența despre oameni l-a învățat pe conservatorism să trateze politic oamenii și popoarele și să salvgardeze situațiile acestora, obișnuințele și instituțiile lor, salvgardând în același timp puterea pe care o exercită asupra lor. Gândirea conservatoare este conștientă de durata lucrurilor, pe care o consideră ca pe o lege care guvernează lumea, dincolo de toate schimbările. Gândirea reacționară recunoaște și ea această lege, dar ea face din ea o obișnuință și o rutină, căci ea confundă cutare formă particulară, sub care se manifestă legea, cu legea însăși, și, din această cauză, ține în mod absolut să salvgardeze această formă. Gândirea revoluționară, dimpotrivă, nu ține cont de durata lucrurilor și nu admite decât schimbarea lor, pe care o consideră o lege a universului. Gândirea conservatoare recunoaște că există lucruri care rămân mereu la fel, date umane, date spirituale, sexuale, economice. Marile fapte ale istoriei umane rămân mereu dragostea, ura și foamea, mizeria care ne face inventivi, aventura care atrage, faptul de a întreprinde, descoperirea, conflictul dintre oameni și popoare, comerțul și concurența, voința, ambiția și în fine instinctul de putere. Dincolo de toate schimbările pasagere domnește o nemișcare eternă care le cuprinde pe toate așa cum spațiul înglobează timpul.

Gândirea conservatoare, ea însăși, nu poate fi concepută decât în spațiu. Dar spațiul aparține unui ordin superior. Timpul presupune spațiu. Timpul se realizează în spațiu. Nu ne-am putea imagina invers, ca spațiul să se poată realiza în timp. Spațiul este suveran. Este este divin. Timpul, dimpotrivă, nu este independent. El este terestru, uman. Gândirea conservatoare este în mod absolut o gândire în spațiu. Noi nu putem conserva decât ceea ce este spațial, nu ceea ce este temporal. În spațiu se formează în mod originar lucrurile. În timp ele nu fac decât să se dezvolte. Spațiul „rămâne”. Timpul „trece”. Doar în spațiu este posibilă o geneză; doar în spațiu se leagă ceea ce are o legătură. Dimpotrivă, în timp, ne putem reprezenta un „progres”, dar acest progres, datorită faptului că este temporal, nu va fi niciodată de lungă durată; el va merge imediat spre distrugere și va sfârși în prăbușire, în ruine, în intrarea în pământ, după care spațiul va continua, mereu, să subziste. În spațiu se nasc lucrurile. În timp, ele se pietrifică. Doar atunci când un timp se ridică până la nivelul spațiului, doar atunci când se ridică dincolo de el însuși, și, prin valorile pe care le creează, dobândește o vizibilitate mai mare decât el însuși, doar atunci se transformă în spațiu care subzistă, conținând astfel timpul efemer și recâștigând astfel, în sens spiritual, ceea ce noi numim imortalitate umană.

Conservatorismul în forma gândirii politice caută aici a asigura condițiile care permit valorilor să crească. Rezultă de aici că el este înainte de toate îndreptat spre Stat, spre un etatism solid care garantează stabilitatea valorilor. Este adevărata cauză pentru care el este în centrul atacurilor violente ale unui liberalism care nu caută altceva decât să tragă un folos „util” din timp, adică să se bucure de el. Prin urmare, gândirea conservatoare concepe istoria „umanității” – care nu a apărut niciodată decât sub forma popoarelor și a acționat politic mereu prin intermediul lor – ca pe un lucru care, chiar dacă pare să se producă în timp, nu este, în realitate, mai puțin spațială. Gândirea conservatoare concepe istoria umanității ca pe imaginea legilor spațiale, legi imuabile pe care, dacă revoluția le va zdruncina într-o zi, se vor reconstitui mereu, după politica spațiului. În istoria unui popor, timpul se poate schimba cum vrea: ceea ce este invariabil este mai puternic și mai important decât ceea ce se schimbă, căci schimbarea înseamnă mereu a adăuga sau a lua ceva. Fondul invariabil este condiția oricărei schimbări și lucrul care se schimbă, oricare ar fi el, va reveni mereu, cu trecerea timpului, la acest fond invariabil. Gândirea conservatoare caută deci, contemplând acest spațiu, stăpân al lumii, să răspundă la următoarea întrebare: cum este posibilă viața în cadrul său? Ea caută să conserve raporturile necesare și, în măsura în care acestea constituie condiții politie, ea caută să organizeze după modelul lor viața politică, prin crearea, la rândul său, a unor raporturi cărora le va da un caracter sacru ce le va permite să fie recunoscute pe o lungă perioadă de timp; astfel, gândirea conservatoare va prelua responsabilitatea puterii de care se folosește din dragoste de viață.

Conservatorismul vrea să realizeze ceea ce conține conceptul său: conservarea. Durata și stabilirea raporturilor necesare sunt pilonii catedralei sale. Sanctificarea și responsabilitatea sunt oficiile serviciului său uman. El exercită puterea prin faptul de a lega. Această legătură constituie secretul puterii sale. Pentru a avea putere, conservatorismul are nevoie de șefi inviolabili, de simboluri, de tradiții în care se incarnează dreptul său la putere. El are nevoie să fie recunoscut nu doar de o generație, ci de o lungă suită de generații, a căror viață umple durata pentru care legăturile sale s-au dovedit eficace și care au crescut sub egida puterii sale. Ideea imperială a Evului Mediu și Biserica Catolică au fost exemple importante ale conservatorismului. Orice noțiune de Stat, care are rădăcini proprii, care a avut o creștere și și-a dovedit trăinicia, este o idee de putere prin care un popor își asigură condițiile sale de existență. Acolo unde a existat o veritabilă democrație, această democrație a fost realizarea conservatoare a voinței unui popor de a se afirma în formele care i se potriveau. Am putea chiar gândi că nicio formă de Stat nu ar trebui să fie mai conservatoare decât forma democratică, dacă acest concept nu ar fi fost falsificat. În realitate, toate regimurile, atât politice cât și ecleziastice, s-au menținut întotdeauna fiindcă și-au păstrat caracterul popular, fiindcă au rămas aproape de popor pentru binele căruia existau, fiindcă erau expresia acestui popor.

Dar, imediat ce a devenit liberală, după ce liberalismul a rupt individul de orice legătură și a făcut din Stat comunitatea de interese ale unei societăți individualiste, imediat, democrația s-a corupt. Gândirea liberală este o gândire conservatoare dezagregată; prima este descompunerea celei de-a doua începând din interior, lichidarea principiului de conservare pe care stă aceasta din urmă. Gândirea liberală conduce la revoluție și, în cadrul revoluției înseși, la înlocuirea puterii tradiționale de către puteri uzurpatoare care, în faza următoare, se vor crampona cu spaimă de principiile conservatoare, ceea ce înseamnă a spune că aceste puteri vor deveni „oportuniste”, cu scopul de a-și menține dominația. Dar aici, încă odată, conservatorismul rămâne bazat pe o concepție despre lume. Lumea este permanent în mișcare. Conservare și mișcare nu se exclud, ci se cheamă una pe cealaltă. Ceea ce se mișcă în lume nu este forța care dezagregă, ci cea care conservă. Spiritul revoluționar nu este decât un grad mai intens al liberalismului, o dezagregare care se agravează, cu scopul de a deveni o distrugere.

Revoluționarul, am văzut, nu cunoaște deloc conservarea, ci doar dezordinea pe care o ia drept guvernare. Orice revoluție este un semn de perturbare; revoluția nu înseamnă creație veritabilă și, în consecință, ea nu poate fi în armonie cu voința omului. Lumea este concepută sub semnul conservării. Dacă se deranjează, lumea se restaurează imediat prin forțele proprii: ea își reia echilibrul. Orice mișcare revoluționară nu poate acționa decât în acest sens și, doar dacă nu degenerează imediat în recțiune, calea sfârșește prin a fi eliberată conservatorului.

La fel cum revoluționarul confundă zguduirea cu mișcarea, la fel el confundă mișcarea cu „progresul”: revoluționarul crede că mișcarea este susceptibilă a se dezvolta, a-și spori viteza, de a ameliora calitatea valorilor pe care le creează – și lucrul acesta, până la atingerea, gradual, pas cu pas, etapă cu etapă, a perfecțiunii umane pe care și-o reprezintă nu numai ca dezirabilă, dar și realizabilă, posibilă și chiar sigură. Gândirea conservatoare nu este, dimpotrivă, niciodată utopică căci ea se îndreaptă spre realitate. Această gândire tinde a asigura poziția omului într-o lume despre care conservatorul știe că e catastrofală.

Gândirea conservatoare presupune un punct de vedere stabil pe care omul care l-a adoptat să-l afirme cu toată libertatea, chiar când se află în fața necesității cea mai dură. Astfel, a fi conservator – nu numai în sens filosofic, dar și într-un sens personal și politic – înseamnă a avea un punct de vedere și a nu te îndepărta de el, înseamnă a-l menține, a-l face să triumfe în fața caracterului liberal, care nu poate avea decât un punct de vedere relativ.

Liberalul este mereu gata să-și abandoneze punctul de vedere, adoptând altul imediat ce situația generală și considerațiile utilitare îl invită s-o facă. Lui îi este suficient să găsească o formulă susceptibilă de a legitima această schimbare a punctului de vedere.

Reacționarul are un punct de vedere absolut de care se ține cu rigiditate. La el, caracterul se transformă în obstinație, viața se împietrește într-un Stat; totul se stinge în jurul lui și în el.

Revoluționarul are un punct de vedere haotic care îl conduce prin vârtejuri și îl antrenează în perspective fără speranță. El nu are caracter, ci un temperament care îl face să oscileze de la furia cea mai impetuoasă la răceala cea mai de gheață și mai cinică.

Conservatorul are un punct de vedere organic. Gândirea conservatoare este o gândire demiurgică care îl obligă pe omul dotat cu forță creatoare să urmeze opera creatorului și care, în calitate de gândire politică, se raportează la comunitatea popoarelor.

Din această putere conservatoare a lucrurilor, care reglează orice creștere, a ieșit eternul de care vorbește metafizica germană; dacă aruncăm asupra istoriei o privire retrospectivă, o vom întâlni oriunde mari oameni au creat după legile imuabile ale naturii și ne-au transmis valori. Toți marii oameni au fost conservatori și au afirmat despre viață ceea ce Nietzsche afirma despre sine: „În cele din urmă, nu vreau să am câștig de cauză pentru azi sau mâine, ci pentru secole”. Gândirea conservatoare este un macrocosmos care înglobează microcosmosul și, ca gândire politică, garantează menținerea vieții. Gândirea conservatoare nu crede în „progres”, ci caută să dea clipei durată.

Reacționarul nu creează. Revoluționarul nu face decât să distrugă sau, mediator al unor scopuri pe care nu le cunoaște nici el, nu face, cel mult, decât să creeze un spațiu nou. Conservatorul, la rândul lui, este cel care creează în spațiul etern, el le dă fenomenelor o formă sub care ele pot supraviețui și conservă prin supunere ceea ce se poate pierde în lume.

Gândirea conservatoare este conștiința pe care o ia el însuși faptul fundamental și conservator pe care stă lumea.

Ea este forța care permite acțiunea.

 

 

Traducere Cristi Pantelimon

Extras din lucrarea Al treilea Reich (Das dritte Reich, 1923, ed. franceză Le troisième Reich, Sorlot, 1991, pp. 242-250)

http://www.in-limine.eu/2017/07/le-conservatisme-par-arthur-moeller-van-den-bruck.html

 

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest