Comerţul şi xenofobia

O încercare-ispită majoră a omului modern este aceea a raporturilor cu străinii, cu străinătatea, cu cei de alte neamuri. A fi deschis altuia înseamnă azi o virtute fără seamăn. Atât de mult accent pe ideea de deschidere trădează pur şi simplu o ideologizare a temei şi o obnubilare a caracterului ambivalent al ideii de străin: străin este ceea ce nu este ca noi, dar străini putem deveni şi faţă de noi înşine, în măsura în care ne schimbăm periculos de repede. Din acest punct de vedere, raporturile cu străinii sunt o măsură a identităţii şi a capacităţii de a fi, dincolo de caracterul trecător al fiecărui individ în parte. În cultura română tema formei fără fond, dureros de actuală, dă semn clar că raportul cu străinătatea din afară şi cu cea dinăuntru nu a fost încă rezolvată. Bineînţeles, niciun popor nu va avea această ecuaţie dezlegată total. Francezii, bunăoară, se zbat de secole între un asimilaţionism civic cu aspect universalist şi un reacţionarism cu accente colonialist-gobineau-iste, în care se afirmă, pur şi simplu, inegalitatea naturală dintre rase. Nemţii, mai direcţi în exprimarea istorică, au făcut din superioritatea lor o filosofie de stat care a mers până la crimă, iar astăzi încă ne predau lecţii despre inferioritatea Balcanilor în raport cu Nordul Europei. Englezii au tăcut şi au făcut un imperiu colonial, iar în prezent privesc cu mefienţă maximă o Europă care pare a asculta de bagheta germană. Desigur, aceste expresii politice nu sunt decât pe jumătate demne de luat în seamă, pentru că nu ţin de filosofia mai profundă sau de adevărul mai profund al problemei raporturilor cu străinătatea. Dar lupta neîncetată dintre naţiuni dă semn că tensiunea există şi că rezolvarea acestei dileme e încă departe.

Dezlegarea dilemei nu este însă imposibilă, cu condiţia să renunţăm la fervoarea ideologică. Citind paginile din Legile lui Platon (capitolul XII) cu privire la raporturile dintre cetăţi, descoperim o filosofie demnă de luat în seamă, adesea surprinzătoare, pe care nu e rău să ne-o reamintim. Statul pe care îl durează Platon este un stat autarhic, adică suficient sieşi, care nu face decât comerţ intern cu produsele proprii şi care nu exportă nimic. Un astfel de stat trebuie să legifereze raporturile cu străinii, cum anume să călătorească propriii cetăţeni în afară şi cum trebuie să călătorească străinii în interior.

Prima idee, care apare în mai multe locuri în filosofia lui Platon, este că raporturile comerciale cu străinătatea aduc după sine o schimbare a moravurilor cetăţenilor. Această schimbare este cel mai mare rău, spune filosoful! Gândirea modernă refuză să-l urmeze pe bătrânul Platon. Cum adică, noutatea poate fi rea? Raporturile cu negustorii străini pot fi periculoase? Dar aşa ceva noi am trăit în comunismul ceauşist, când regimul făcea cele mai mari piruete ideologice şi politice pentru a filtra sau chiar împiedica raporturile cu străinii. Din punctul de vedere tradiţional (să admitem că Platon este aici un tradiţionalist, cu tot cu nuanţa îndoielnică a termenului!), Ceauşescu nu greşea atunci când încerca să verifice calitatea şi conţinutul relaţiei cu străinii. Din păcate, în pornirea sa autarhică, el ajunsese la contrariul verificării, mergând până la interzicere totală. Raporturile organismului social cu mediul exterior se cer bine reglementate, spune autorul Legilor. De aici până la o naturală xenofobie nu este decât un pas, pe care toate regimurile cu caracter autarhic îl fac fără să clipească. Iată că xenofobia cu măsură este urmarea firească a unei filosofii care trăieşte de multe mii de ani! A nu se înţelege totuşi că xenofobia este o valoare în sine, pe care Platon ar pune-o la baza filosofiei sale politice. Exagerările xenofobe nu sunt deloc agreate de filosof, dovada fiind că acesta avertizează: „Iarăşi a nu permite intrarea străinilor în ţară şi nici călătoriile noastre în altă ţară, nici nu se poate; măsura aceasta ar părea neomenoasă şi barbară celorlalţi oameni”. Platon nu pierde însă vremea cu precauţiile noastre ideologice şi spune franc: comerţul exterior, dacă nu este bine reglementat, duce la schimbarea sufletească a cetăţenilor. Aşa se explică de ce recomandarea lui este ca cetatea ideală să fie nu pe malul mării, ci mai în interiorul continentului, pentru ca sufletele cetăţenilor să se păstreze nealterate de influenţele externe.

Astăzi trăim coşmarul deschiderii cu orice preţ. Statele cele mai fericite sunt cele mai deschise, iar oraşele maritime par a fi privilegiate. Constanţa noastră nu este locul unde un primar de vodevil, un fel de veşnic travestit, cântă din liră pe toate continentele însoţit de bacantele cele mai exotice, nefiresc de schimbătoare în costumele tuturor epocilor şi gusturilor erotice? Ce este Radu Mazăre dacă nu imaginea decadenţei imortalizată sub efigia unei permanente nevoi de adaptare-schimbare şi neaşezare? Iată că tradiţionalismul este lecţia care ne vindecă de acest circ perpetuu. Dar are cineva tăria să suporte până la capăt lecţia lui Platon?

Să revenim. Moravurile „se amestecă” spune Platon odată cu această intrare a cetăţii în sfera relaţiilor comerciale, a relaţiilor internaţionale în general. Verbul folosit de Platon (kerannymi), care înseamnă „a amesteca”, are şi sensul de „a confunda”. Relaţiile comerciale aduc confuzie, ne spune Platon, pentru că oameni care au gusturi şi aparţin unei învăţături anume trec repede la alte gusturi şi la alte învăţături. O schimbare de registru chiar a simţurilor bazale poate fi letală. Să mai vorbim despre cucerirea Americii cu ajutorul obiectelor de toaletă? Paradigme culturale şi tradiţii diferite nu pot coabita decât ca urmare a unei adaptări de lungă durată. Nu poţi deveni „persan” peste noapte. Cel puţin, nu poţi deveni ca popor!

Magistraţi competenţi trebuie, în cetatea lui Platon, să vegheze ca străinii care vin pe mare să nu uneltească împotriva legilor cetăţii şi deci să nu schimbe moravurile locului. Străinii aceştia, deşi trebuie primiţi cu omenie („totodată trebuie să primim cu omenie pe străinul ce vine la noi”), nu pot să se mişte în interiorul cetăţii fără o prealabilă verificare. Mai ales dacă sunt din tagma negustorilor. Dar Platon nu vorbeşte numai despre schimburile comerciale. El distinge mai multe specii de posibili vizitatori ai unei cetăţi. Fiecare situaţie, fiecare specie poate fi comentată aparte. Prima este cea a negustorilor. Dar pe lângă ei mai sunt şi alţii. A doua specie este formată din cei care vin să se desfete cu producţiile culturale ale cetăţii. Aici încordarea care stăpânea în prima situaţie, cea a negustorilor, dispare. Oaspeţii culturali, cum am putea să-i numim pe cei din specia a doua, vor fi bine primiţi, faţă de ei ospitalitatea trebuie să fie maximă. O altă specie este formată din cei care vin din altă cetate cu însărcinări oficiale. Sunt actualii ambasadori, care şi ei trebuie trataţi cum se cuvine, căci au o calitate oficială, am spune politică, statală (dacă însă specia aceasta se combină cu prima, cea a negustorilor, situaţia se schimbă). Astăzi ambasadorii au însărcinări din ce în ce mai ample pe linie economică. Aşa se explică de ce ei sunt obiectul unor supravegheri speciale. Şi tot aşa se explică de ce mulţi dintre ei sunt expulzaţi. Nemafiind mesagerii sinceri ai unor probleme statale, ei devin agenţi de influenţă, adică fac comerţ! A patra specie, ultima, este reprezentată de cei care vor să observe moravurile cetăţii, să se informeze asupra ei. Curiozitate intelectuală, vechi impuls „antropologic”, e drept, mai rar, acest imbold către a studia omul altul decât cel de la tine de acasă este un imbold pozitiv. Platon recomandă ca şi aceştia să fie bine primiţi. E drept, antropologii sunt mai rari şi decât negustorii, şi decât artiştii şi decât ambasadorii. Dar ei merită ajutaţi în demersul lor. Dar astăzi şi unii antropologi au devenit suspecţi, căci în siajul lor nu stă numai nevoia de cunoaştere, ci şi cea de cucerire. Măgarii şi savanţii lui Napoleon au fost cei mai preţioşi din tabăra militară. Astăzi, armatele îşi trimit savanţii în poziţii de avanpost. Ceea ce nu e normal.

Când se pune, aşadar, problema cunoaşterii, a contemplării moravurilor sau a capacităţii artistice a unei cetăţi, deschiderea e maximă. Aceeaşi deschidere, deşi mai clar delimitată, se asigură însărcinaţilor cu mesaje politice. În schimb, mijlocitorii economici sunt supuşi unui tratament „discriminatoriu”. Am văzut parţial de ce.

Ceea ce contează este să reţinem realismul acestei viziuni platonice. Desigur, faţă de situaţia de atunci (ipotetică, nu reală), actuala configuraţie a lumii a cedat la capitolul negustoresc. Cei care vin „să investească” sunt primiţi ca eliberatori. E fals, ne anunţă Platon cu calm. Ei sunt, de fapt, agenţi ai schimbării, necontrolaţi şi de aceea trebuie ţinuţi la distanţă. Problema este: la ce distanţă?

O antropologie aparte poate fi construită pornind de la acest tratament aparent aspru pe care Platon l-a dedicat oamenilor care fac comerţ (trebuie spus că nici meşteşugarii nu se bucurau de o imagine grozavă în antichitate, dar ea era oricum mai bună decât aceea a negustorilor). Cauzele acestui tratament sunt multe. Cetatea greacă este o cetate care dispreţuieşte, deşi nu se poate lipsi, de agenţii economici. Acelaşi dispreţ vedem azi în Grecia, strănepoţii lui Platon făcând figură aparte între economiile Europei. Grecia este cea mai labilă economie a continentului. Culmea ironiei, ea depinde aproape total de vizitatorii din afara sa. Dar, exact ca în scenariul platonic, numai agenţii economici sunt „vânaţi” şi consideraţi indezirabili. Angela Merkel poartă deja mustaţă á la Hitler, nu pentru că ar avea tancuri, ci pentru că foloseşte armele comerciale… 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest