Colonialismul monetar al BNR

Un postulat consacrat în teoria şi practica monetară este cel conform căruia moneda (banii) reprezintă un produs necesar al procesului de schimb (nefiind nici rezultatul unei convenţii la care s-a ajuns pentru înlesnirea schimburilor şi nicio creaţie a ordinii de drept). Ulterior, în lucrările sale reprezentative, şi K. Marx arăta că moneda este un rezultat al acţiunii legilor economice ale producţiei de mărfuri. Astfel, gândirea economică (inclusiv cea monetară) a relevat faptul că între cele două concepte (monedă/economie) există relaţii de intercondiţionare reciprocă. Ca o consecinţă, s-a consacrat un nou postulat conform căruia puterea unei monede este definită prin sistemul economic care o generează (o economie solidă fiind premisă pentru o monedă puternică).

Într-o economie în care “domneşte” o singură monedă, lucrurile sunt mai simple. În condiţiile liberalizării circulaţiei capitalurilor la nivel supranaţional, a apariţiei unor monede străine pe piaţă naţională, lucrurile încep să se complice. Chiar şi aşa, autoritatea monetară (bancă centrală/bancă naţională) trebuie să menţină supremaţia monedei naţionale faţă de monedele străine care penetrează piaţa. Realizarea acestui obiectiv nu înseamnă, neapărat, intervenţii directe şi susţinute pentru a stabili forţat un anumit curs (în favoarea sau în defavoarea statului în cauză).

Prin prisma celor enunţate anterior, mi-am propus să evidenţiez în ce măsură leul (ca monedă naţională) mai reprezintă un instrument viabil şi reprezentativ pentru economia românească. Aceasta deoarece situaţia actuală ne determină să credem că BNR ignoră voit nevoia de reglementare a regimului euro în ţara noastră; în absenţa unei politici tranşante privind raporturile dintre leu şi euro apar anumite probleme la care ar trebui să ne uităm mai în detaliu.

În primul rând se impune a fi analizat rolul monedei naţionale şi al monedei de referinţă (euro) în derularea tranzacţiilor comerciale interne. Marea majoritate a relaţiilor comerciale interne au preluat euro ca monedă de referinţă. Astfel, preţul combustibililor, preţul produselor alimentare sau nealimentare, tarifele aferente utilităţilor casnice, tarifele serviciilor telefonice etc. variază în funcţie de cursul “oficial” leu/euro. Problema se acutizează în condiţiile în care cursul oficial nu este nici pe departe un curs real, purtând încă amprenta intervenţiilor BNR-ului. Situaţia se concretizează în practicarea unui curs valutar favorabil pentru furnizorii de servicii, bunuri de consum, curent, gaz, apă etc. (permiţându-le acestora să crească preţurile ori de câte ori leul pierde în faţa monedei europene, dar neobligându-i să diminueze preţurile atunci când leul câştigă în faţa monedei europene). Astfel, am putea afirma că stabilirea cursului se “mută” de la bursa de valori pe piaţa tranzacţiilor comerciale interne; mai mult, prin stabilirea preţurilor pe baza cursului leu/euro (deşi plăţile se realizează în lei), costurile aferente fluctuaţiilor valutare (incluzând riscurile valutare) sunt transferate în buzunarul românului (pentru simplul fapt că este consumator final al unor produse achiziţionate de pe piaţa internă, dar al căror preţ este stabilit în funcţie de euro).

În al doilea rând, trebuie puse în balanţă avantajele şi dezavantajele creditării în monedă străină şi măsura în care această creditare este manevrată (prin reglementări specifice) de o aşa manieră încât să susţină economia românească (creditare derulată –"culmea!" – aproape în totalitate prin bănci cu capital străin). La o analiză atentă se observă că situaţia actuală scurtcircuitează leul în comerţul exterior, făcând ca euro anterior împrumutaţi să fie imediat transferaţi în străinătate pentru plata importurilor. Dacă importurile şi împrumuturile s-ar derula în monedă naţională, datorită deficitului comercial cronic al ţării, leul ar fi supus unei deprecieri considerabile, fără intervenţia BNR-ului sau a altor institute bancare. Deoarece deficitul comercial este finanţat în monedă străină, leul este exclus de la acest circuit (limitându-se doar la un circuit închis, parţial, în ţară); situaţia se traduce într-un scenariu deloc favorizant pentru economia românească: venituri exprimate şi încasate în lei, consum în baza unor preţuri stabilite prin raportare la euro.

Logica acestor practici este peremptorie: o depreciere a leului ar îngreuna activitatea monopolistă a furnizorilor (de bunuri sau servicii); apoi, prin decuplarea comerţului exterior de leu, cursul de schimb este unul ţinut artificial la un nivel “politic”.

Germania, Franţa, Elveţia, Austria sunt doar câteva exemple de ţări care au limitat creditarea exclusiv la moneda proprie. România de ce nu a urmat exemplul acestora? Politica BNR-ului a servit intereselor naţionale sau intereselor bancherilor străini?

O conversie în monedă naţională a tuturor creditelor contractate anterior în euro (conversie realizată în baza unei reglementări oficiale şi la nivelul cursului manipulat politic) şi interzicerea creditării în euro ar avea doar efecte pozitive pentru România.
În fond, problema diferenţei între dobânda nominală aferentă creditelor contractare în euro şi dobânda aferentă creditelor contractare în lei pare a fi doar un miraj. Mult mai importantă este dobânda reală care, pentru creditele contractate în euro, este chiar mai mare decât în cazul creditelor contractate în lei. Din păcate atenţia consumatorului este focalizată doar asupra dobânzii nominale.

Având în centrul discuţiei rata dobânzii, se impune a fi apreciată politică BNR privind rata dobânzii. Deşi s-au trasat linii directoare privind evoluţia şi nivelul ratei dobânzii, acestea au rămas doar pe hârtie deoarece creditarea internă s-a realizat tot după propriul interes al băncilor comerciale. Dincolo de nivelul de referinţă al ratei dobânzii stabilit de BNR, acestea şi-au impus comisioane care să le asigure câştiguri mai mult decât îndestulătoare. Astfel, efortul BNR-ului de a impune o rata a dobânzii care să asigure o refinanţare rezonabilă (atât a economiei, cât şi a populaţiei) a fost spulberat de băncile comerciale. Deşi tardiv, ne putem întreba cui i se poate imputa această situaţie (BNR-ului, băncilor comerciale sau solicitantului de credite care a preferat un credit în monedă străină pentru simplul fapt că i s-a părut mai ieftin la prima vedere); fireşte, BNR-ului deoarece nu a luat toate măsurile necesare în zona sa de influenţa; băncile comerciale nu au făcut decât să speculeze carenţa de reglementare a autorităţii monetare; solicitanţii de credite, presaţi de nevoia acută de finanţare, nu pot avea o gândire atât de complexă încât să conştientizeze dezavantajele creditării în monedă străină a economiei naţionale şi să pună mai presus de interesul propriu interesul naţional.

Un alt factor problematic, deşi are o rezonanţă economică mult mai mică, este că “scurtcircuitarea” leului duce şi la o diminuare a venitului de seigniorage deoarece creditele sunt în monedă străină, şi nu în lei.

Pentru o înţelegere mai facilă a situaţiei propun următoarea substituţie: ce s-ar mai întâmpla dacă toţi fumătorii din România ar consumă doar produse aduse din afară ţării?; logic, aceştia ar deveni plătitori de accize pentru un alt stat, iar statul român n-ar mai încasa venituri pe seama acestui instrument fiscal; din fericire, în domeniul fiscal se pare că decidenţii au fost mai “patrioţi”.
Revenind la aspectul care ne preocupă, aş putea spune chiar că însăşi BNR se privează singură de controlul propriei monede, tolerând un astfel de statut preferenţial în propria sferă de influenţă.

Asumarea unui obiectiv (definit generic “ţintirea inflaţiei”) nu este suficientă dacă nu se iau toate măsurile colaterale absolut indispensabile pentru atingerea obiectivului respectiv. La ce foloseşte României menţinerea ratei inflaţiei la un anumit nivel dacă economia este practic ruinată. Revenind la preambulul articolului, se naşte firesc întrebarea: de ce BNR vrea să susţină artificial moneda naţională, fără a o cupla de economia românească?

Oricine poate să aprecieze măsura în care s-a realizat obiectivul BNR ştiind că volumul creditelor nu a putut fi controlat (supraîndatorarea subjugându-ne financiar şi economic); nu există reglementări clare (eventual limitări) în ceea ce priveşte moneda de creditare (băncile străine oferind necontrolat credite preponderent în monedă străină pentru a fi în propriul lor avantaj, favorizând supraîndatorarea); rata dobânzii a favorizat supracreditarea şi a descurajat economisirea (departe de a fi în acord cu nevoia de refinanţare a economiei). Mai mult, acum câţiva ani BNR anunţa renunţarea la a mai sprijini cursul leului; deprecierea bruscă a leului a rămas adânc imprimată în agoniseala întreprinzătorilor, dar şi a românului de rând; pentru a stabiliza cursul a fost necesară reintervenţia BNR-ului. Şi astăzi leul este “protejat” de BNR (în sensul că este menţinut la un curs artificial), departe de a fi în acord cu starea economiei româneşti. Faţă de cele arătate, apreciem că asumarea obiectivului de ţintire a inflaţiei de către BNR ar fi trebuit corelat cu un nivel minim de creştere economică, aceasta deoarece obiectivele politicilor macroeconomice nu trebuie văzute individual, ci într-o interdependenţă firească; privind doar în “curtea” BNR-ului, marea majoritate a observatorilor sunt tentaţi să elogieze meritele acestei instituţii, dar privind economia românească în ansamblu puţini sunt cei care au curajul să-i impute nerealizările şi să-i aloce partea sa de vină.

Revenind la soluţia anterior sugerată – poate una dintre cele mai avantajoase (pe care o considerăm o posibilă alternativă de depăşire a crizei în care se tot adânceşte România), o politică exclusivistă de creditare în lei ar duce în condiţiile deficitului comercial la o depreciere a leului, ceea ce ar afecta piaţa valutară şi ar îngreuna activitatea băncilor străine în ţară, obligându-le să suporte costuri suplimentare în eventualitatea unei creditări abuzive a populaţiei; acestea (băncile străine) ar putea fi puse chiar în situaţia de a interveni pe piaţa valutară pentru a sprijini leul tocmai pentru a asigura amortizarea împrumuturilor la un curs favorabil. Atunci când sugerăm o asemenea practică nu ne bazăm doar pe supoziţii logice şi deducţii fireşti, ci avem în vedere şi experienţa altor ţări care au reuşit să se “salveze prin inflaţie”. Atât timp cât perspectivele integrării României în UEM se îndepărtează odată cu adâncirea crizei, nu înţelegem de ce această soluţie nu a fost pusă deloc în discuţie de către decidenţi. O tergiversare a problemei nu face decât să acutizeze gravitatea situaţiei. În condiţiile actuale, cetăţeanului de rând i se spune că trebuie să “strângă cureaua” deoarece aceste măsuri de austeritate vor asigura ieşirea României din criză. Fals! Actuala politică nu face decât să crească şi mai mult gradul de dependenţă (economică şi financiară) faţă de exterior.

Se impune a fi analizată măsura în care capacităţile de producţie interne ar satisface cererea, care, până acum, era acoperită în cea mai mare parte prin importuri (dependenţa economică anterior menţionată). Dacă acest mecanism ar fi fost pus în valoare din timp, nu s-ar fi ajuns – poate – la situaţia actuală. Acum eficacitatea mecanismului este diminuată, impunând măsuri specifice (de exemplu, acceptarea creditării în monedă străină doar pentru investiţii şi sub nicio formă pentru nevoile de consum).

Revenind în actualitate, considerăm că priorităţile României pot fi formulate astfel: creşterea competitivităţii economice, reducerea balanţei comerciale deficitare şi asigurarea creşterii economice. Ancorarea de euro nu oferă o stabilitate monetară, ci antrenează o dependenţă de creditarea externă, creditare care vine la pachet cu bine-cunoscutele criterii de austeritate. Aceste criterii amintesc, oarecum, de timpurile ceauşiste, când tot prin raţionalizarea alimentelor şi a consumului aferent utilităţilor casnice s-a încercat, pe spinarea populaţiei, să se realizeze anumite tranzacţii externe. Astăzi, sub paravanul democraţiei, se uzitează un vocabular nou în care cuvântul “austeritate” este frecvent uzitat. Dacă în regimul comunist sacrificiul era impus (prin raţionalizarea alimentelor şi limitarea furnizării energiei electrice şi a agentului termic între anumite repere orare) astăzi măsurile de austeritate autodetermină limitarea consumului individual din raţiuni de insuficienţă a venitului (care, chiar dacă nu a fost diminuat ca o consecinţă a măsurilor de austeritate impuse, a fost considerabil afectat de nivelul sporit de fiscalitate). Cu alte cuvinte, în regimul anterior sacrificiul era cerut pentru a asigura stingerea anumitor datorii externe (în condiţiile unei balanţe comerciale rezonabile), astăzi sacrificiul este făcut pentru a asigura pata consumului (în condiţiile unui deficit comercial cronic, diminuând progresiv şansele de redresare). Tocmai această austeritate are menirea de a menţine România într-o stare de dependenţă faţă de creditele externe pentru a finanţa (culmea!) comerţul exterior. Oare acesta să fie rostul sacrificiilor ţării, respectiv, finanţarea produselor de consum străine, dezindustrializarea ţării şi devastarea agriculturii?

Analizând integrator întreaga problematică se poate lesne înţelege că nu există nicio dovadă empirică, validă, că un anumit nivel al PIB-ului sau al inflaţiei ar avea efecte favorabile pentru creşterea sau stabilitatea economică. Cifrele sterile care au fost sau sunt impuse de politicieni şi au fost şi sunt preluate ca nişte cutume fără a fi mai bine analizate.

Redresarea balanţei comerciale prin deprecierea leului ar scumpi produsele de la import, ar ieftini forţa de muncă în ţară, ar crea noi locuri de muncă, ar spori competitivitatea economică, ar atrage noi investitori şi ar avea o contribuţie favorabilă pentru dezvoltarea agriculturii româneşti (chiar dacă adepţii teoriei monetariste nu ar îmbrăţişa pe deplin acest scenariu, considerăm că este cel mai realist şi mai avantajos decât continuarea îndatorării externe).

Concluzionând, se poate spune că cea mai mare îndatorare a cetăţeanului la nivel european este un “merit considerabil” atribuit BNR-ului. Un alt “merit” îl reprezintă regimul privilegiat asigurat băncilor străine şi asigurarea de locuri de muncă în ţările care tratează România ca piaţă de desfacere. 130 de ani de existenţă şi “multă ştiinţă” subliniază deosebitele realizări ale acestei respectabile instituţii care s-a străduit mai mult să-şi construiască o imagine caracter sacrosanct. Cine se aseamănă se adună: o vizită a lui Trichet la Bucureşti şi sincerele felicitări la adresa BNR-ului nu pot decât să încânte sufletele dornice de admiraţie occidentală ale administraţiei acestei autorităţi (deşi, practic, au fost încălcate cu bună ştiinţă toate regulile de stabilitate).

Estimările privind eventualitatea intrării României în UEM sunt superflue. Oricum, actuală politică îndepărtează perspectivele de introducere a monedei unice europene, urmărind ca România să fie – în continuare – o bună piaţă de desfacere (pe spinarea populaţiei!). Toate acestea ne determină să provocăm cititorii acestui articol să răspundă la o nouă întrebare: de ce nu schimbă strategia? 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest