China pune mâna oficial pe Pacific

china

Vizita lui Donald Trump la Pekin va rămâne oare în istorie ca lupta finală a Statelor Unite înainte de a ceda supremația geopolitică către gigantul chinez – cel puțin în Pacific?

Dacă ne ghidăm după relatările din presa mare, bilanțul turneului lui Trump în Asia, între 4 și 14 noiembrie, este mai mult decât subțirel. El a revenit, desigur, cu 253,4 miliarde de dolari în acorduri comerciale. Dar e nevoie să ne reamintim că multe dintre ele țin de simple promisiuni fără angajament, chiar de angajamente fără un conținut cuantificabil. Este mai ales cazul acordului de cooperare strategică pe cinci ani, semnat între Caterpillar și noul număr unu mondial în materie de energie care a devenit de anul trecut China Energy. Se precizează de asemenea că alte contracte erau încheiate încă din vremea lui Obama, cum ar fi vânzarea a 300 de aparate Boeing, negociată în fapt încă din 2015, în contrapartidă cu implantarea unei uzine a constructorului de avioane american în China.

În ce privește investițiile chineze în Statele Unite, unele sunt concepute pe un așa de lung termen încât multe lucruri vor putea apărea în viitor, cum ar fi de exemplu cele 43 de miliarde promise pentru a extrage gaz natural lichefiat din Alaska. Acestea fiind date, chiar dacă o atare recoltă de contracte nu acoperă decât o mică parte a excedentului comercial chinez față de Statele Unite, care este de 223 de miliarde de dolari, el va da de lucru la zeci de mii de americani pe mai mulți ani. Măcar această promisiune, Trump și-o va ține.

Dar așa ceva nu contează, ceea ce contează pentru marea presă este că Trump personifică de unul singur declinul puterii americane în fața Chinei, el fiind făcut responsabil de lucrul acesta.

Totuși, Trump nu este deloc vinovat de formidabila creștere de putere a Chinei în ultimii 45 de ani. Nu Nixon a fost primul care a oferit piața americană pe tavă Chinei începând din 1972, având ca prim obiectiv slăbirea URSS-ului și descalificarea sistemului comunist al partidului unic?

Dacă URSS-ul a dispărut, desigur, partidul comunist chinez (PCC) se ține încă perfect și recenta remaniere guvernamentală chineză din 25 octombrie s-a petrecut lin. Atunci când îl primea pe Trump, Secretarul general al PCC nu numai că tocmai fusese repus în această funcție supremă pentru cinci ani, dar își vedea dogma înscrisă în carta partidului pe viață. O onoare de care doar Mao Zedong beneficiase până acum. Pe când oare efigia „unchiului Xi” (supranumele oficial al lui Xi Jinping) pe bancnotele chinezești?

Limbajul foarte elocvent al rachetelor

Secretarul general nu și-a interzis de altfel să reamintească că el este și șeful armatei chineze, mai exact, al armatei partidului (1). În calitatea sa de președinte proaspăt reales al Comisiei militare centrale, Xi Jinping a ordonat de exemplu tragerea cel puțin a unei rachete balistice intercontinentale (ICMB) în deșertul Gobi, cu două zile înainte de sosirea lui Trump.

Cu raza de acțiune de 12.000 de km și viteza de mach 25, această rachetă DF-41 ultimul răcnet (Dong Feng-41, adică „Vântul estului”), ea ar putea atinge orice țintă în Statele Unite (și în Europa) în vreo douăzeci de minute.

O astfel de lovitură de avertizare, de care nimeni nu vorbește pe meleagurile noastre, ne face evident să reflectăm mai mult în contextul belicos care se dezvoltă în jurul Coreei de Nord. Ea semnifică desigur că China nu va ceda această țară capriciilor Pentagonului.

Despre Taiwan, batista pe țambal…

Foarte puțini comentatori pun de altfel în perspectivă obținerea acordurilor comerciale amintite cu poziția lui Trump față de Taiwan. Acest subiect a fost marele absent al declarațiilor oficiale ale celor doi șefi de state, ceea ce arată a contrario întreaga sa importanță. Dar ministrul chinez al afacerilor străine nu a putut să se împiedice să-și savureze puterea proprie, prin intermediul unui comunicat laconic, amintind că „problema Taiwanului este centrală. Este cea mai importantă și mai sensibilă în relațiile sino-americane. Ea constituie baza politică a relațiilor sino-americane”. Altfel spus, fără o aliniere a lui Trump la această chestiune, nu ar fi fost niciun contract. Punct final.

E cazul de aceea să ne gândim că marele scandal al lui Trump în favoarea unui Taiwan independent, în timpul campaniei sale și după alegerea sa, nu era decât o monedă de schimb pentru a avansa în chestiunea Coreei. Trimiterea unui emisar chinez de înalt rang în Coreea de Nord, imediat ce Trump a terminat turneul asiatic, ar fi o confirmare a acestui fapt.

Faptul că în locul generalului forțelor balistice strategice Wei Fenghe, tatonat ca titular al postului de președinte al Comisiei Militare a partidului, Xi Jinping a promovat pentru prima oară un general al forțelor aeriene pe acest post (generalul Xu Qiliang), este foarte semnificativ din acest punct de vedere. Dincolo de forța de proiecție internațională pe care o simbolizează, armata aerului chineză și-a sporit exercițiile în jurul Taiwanului în aceste ultime luni iar Xi Jinping și-a propus să intre în istorie ca cel care a făcut ca insula să revină în orbita continentului. Sunt șanse mari ca Trump să-l lase să avanseze, cu condiția ca lucrurile să se facă în liniște și ca Statele Unite să-și poată urma procesul de reechilibrare a schimburilor comerciale. Trump ar putea conta pe India pentru a irita imperiul chinez în caz că lucrurile s-ar strica, fără a mai pune la socoteală destabilizarea Birmaniei, deja în curs.

Inventarul dezastrului

Trump s-ar fi bucurat să se sprijine pe o mai bună relație cu Rusia pentru a contrabalansa puterea chineză, dar știm ce se întâmplă aici. Nimeni nu se întreabă de altfel dacă lobby-ul chinez nu este responsabil pentru acest lucru. În orice caz, imposibilitatea pentru Trump de a impune organizarea unui veritabil dialog politic cu Vladimir Putin în marja summit-ului APEC reamintește în ce măsură funcția prezidențială și-a pierdut din putere în sânul regimului american.

Nu este genul de obstacole pe care să le aibă și Xi Jinping. Puternica revenire doctrinară care se produce în China de la venirea sa la putere în 2012 este cunoscută de toată lumea. În aceste vremuri tulburi, ea permite mai cu seamă pregătirea țării pentru a se apăra contra oricărei tentative subversive la adresa regimului comunist la putere. Sanctificarea dogmei comuniste s-a amplificat imediat după reînnoirea conducerii chineze, în 25 octombrie. După epurarea anticorupție, partidul atacă acum religia celor 90 de milioane de membri ai săi. Chen Xi, un alt apropiat al lui Xi Jinping, pe care acesta din urmă tocmai l-a introdus în biroul politic, a reamintit: „Membrii de partid trebuie să fie atei, să nu creadă nici în spirite, nici în zei, ci doar în Marx și Lenin”.

Această referință la falsele credințe nu este anodină: ea a fost unul dintre argumentele declanșatoare ale revoluției culturale sub Mao și semnifică faptul că în caz de dezordine internă, reacția va fi foarte fermă. „Regime change”-ul nu este oare una dintre armele subversive preferate ale Statelor Unite?

Căci Trump cu siguranță nu și-a spus ultimul cuvânt. „Visului chinezesc” înscris astăzi drept „gândire a lui Xi Jinping” în carta PCC-ului și noului său drum al mătăsii – „one road one belt” – el i-a opus avertismentul următor: „Să nu uităm niciodată că lumea are multe locuri, vise și drumuri”.

Pe scurt, bilanțul acestei călătorii demonstrează amploarea daunelor pe care 45 de ani de comerț cu China le-au produs puterii americane, ca să nu vorbim și de Europa. Angajamentele lui Trump nu sunt în cele din urmă decât reflexul acestei moșteniri, dar el este primul președinte care vrea să inverseze tendința.

Am crede că marile organe media americane lucrează pentru „fiul cerului” (天子)…

 

NOTĂ (1)

Să reamintim într-adevăr că în China, Armata Populară de Eliberare este mai întâi în serviciul partidului și că prima sa misiune este de „a menține partidul la putere”.

 

Traducere Cristi Pantelimon

Sursa: Antipresse.net

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest