Cetăţeanul şi propria-i aderenţă la neo-comunism. Cazul învăţământului preuniversitar

Relevarea unor aspecte de tip neo-comunist în învăţământul preuniversitar am întrerupt-o într-o contribuţie anterioară la Estica pentru a evidenţia câteva principii generale ale neo-comunismului. Dintre acestea, două sunt de importanţă majoră: 1) o cât mai mare parte din veniturile cetăţeanului trebuie retrasă la fondul statal, şi 2) pentru angajatul la stat, o parte considerabilă din munca depusă trebuie reţinută de angajator. Într-o formă incipientă, aceste tendinţe fuseseră observate încă de Mihai Eminescu, iar recentul articol al profesorului Ilie Bădescu se concentrează tocmai asupra acestui aspect. A trebuit să „beneficiem” însă de o experienţă istorică de aproape un secol şi jumătate pentru ca ele să poarte amprenta unei denominări corespunzătoare.

Din tonul intervenţiilor anterioare, s-ar putea crede că neo-comunismul este impus artificial şi arbitrar de către o instanţă externă, statul, asupra unei mase de cetăţeni inconştientă de natura fenomenului, căreia nu-i rămâne, neînţelegând nimic, decât să se resemneze şi să suporte pasiv consecinţele. Pe baza observării unor comportamente şi situaţii din învăţământul preuniversitar, atât cât activitatea noastră cotidiană ne permite, se configurează ipoteza că neo-comunismul este susţinut şi din interiorul masei cetăţeneşti, printr-o anume atitudine faţă de muncă, care noului comunism îi vine ca o mănuşă. Ipoteza rămâne să fie confirmată de studii sociale de profunzime. Generalizarea avută în vedere exclude românii cu o experienţă îndelungată de migraţie în ţările Europei în căutare de muncă. Această atitudine – de care aminteam de fapt şi cu alte ocazii – presupune convingerea că munca este o valoare în sine. Valoare în sine fiind, între muncă şi retribuirea ei nu există o relaţie directă. Indiferent cum este retribuită, cantitatea şi calitatea ei trebuie să fie aceleaşi, adică ridicate. De aici se deschid două posibilităţi majore, de care statul neo-comunist se foloseşte din plin: unii, cei mulţi, să fie (mult) mai prost retribuiţi în raport cu munca depusă, alţii, câţiva, (mult) mai bine (de ce ne gândim la directorii de companii statale?!). Iar dacă unii dintre cei mulţi protestează, o fac în temeiul constatării că salariul încasat este prea mic faţă de nevoile curente, nicidecum că ar fi prea mic în raport cu munca depusă. Cu alte cuvinte, munca este muncă, iar valoarea ei este sacră.

Vom ilustra cele expuse cu un caz din învăţământul preuniversitar. Undeva, într-un liceu, unui profesor cu performanţe – să le spunem – slabe, cu mare greutate i se acordă din partea consiliului de administraţie calificativul „bine”, calificativ minim de obţinut pentru participarea la examenul de definitivat. La observaţia că acest calificativ ar trebui corelat în primul rând cu retribuirea – performanţele respectivului profesor din acest punct de vedere neputând fi cotate altfel decât cu „foarte bine” – se răspunde că atunci când ai optat pentru o carieră în învăţământ ştiai prea bine ce salariu urmează să primeşti. Ai fost de acord cu acest salariu, deci trebuie să munceşti cum trebuie. Argumentul pare imbatabil, un adevăr „clar şi distinct”, dacă-l cităm pe Descartes. Numai că este vorba de un drum pe jumătate făcut, în care priveşti doar angajatul. Să nu uităm că el se află într-o relaţie cu un angajator, iar spiritul de fair-play presupune să privim şi într-acolo. Prin urmare îi vom spune: „Şi tu, angajatorule, când oferi salarii insignifiante, cât de mare ar fi penuria de locuri de muncă ştii bine de către cine vei fi solicitat: de cei cu slabe competenţe sau care n-au chef de treabă, incapabili să acceadă în alte părţi.” Şi ca să rotunjim argumentarea, vom încheia: „De vreme ce tu i-ai invitat aici, le reproşezi că au slabe performanţe?!” Dar reproşul este lesne de făcut atunci când angajatul însuşi este convins că munca are valoare în / pentru sine, iar performanţa se raportează doar la rezultatele muncii. Convingerea este întărită de altcineva, căruia – considerând că a muncit mult mai eficient decât colegul cu slabe performanţe – i se pare umilitor să aibă şi unul şi celălalt acelaşi calificativ, „foarte bine”. Convingerea îi este întărită de şeful statului, care la fel de „naiv” ca şi el, constată că învăţământul este slab, ineficient şi corupt. Deci trebuie muncit mai mult.

Munca-valoare în sine, ca principiu, pare atrăgător şi înzestrat cu o anume demnitate spirituală. Numai că în capitalismul actual nu este funcţional, generând nu „capitalismul primitiv” (cum credea Max Weber), ci mai degrabă fenomene de aşa-zis „capitalism sălbatic”, cu retribuţii disproporţionate faţă de calitatea şi cantitatea muncii, cum aminteam. Principiul are eficienţă în comunităţi – să le numim – tradiţionale, în care individul este beneficiar direct al rezultatelor muncii sale. Recolta depinde în mare măsură de cât de mult şi bine munceşti. În capitalism, nu recolta, ci salariul ne este accesibil celor mai mulţi dintre noi. Prin urmare, munca va avea ca reper salariul, iar nu recolta. Vechiul comunism autohton a încercat să implementeze pe toate canalele posibile ideea de muncă-valoare în sine (cam aşa vedea Karl Marx comunismul avansat [neo-comunismul?!], cu un individ care munceşte din pura nevoie de a munci), neo-comunismul culegând acum se pare roadele acestor eforturi.

Pe de altă parte, capitalismul este sinonim cu investiţia. Aceasta, este adevărat, nu garantează profitul şi / sau calitatea, dar reprezintă o condiţie sine qua non a acestora. Pentru cazul nostru, o retribuire corespunzătoare a cadrelor didactice nu va duce automat la rezultate mai bune pentru toţi cei care au acum rezultate „slabe”. Pe termen lung însă, va bloca intrarea lor în sistem, înlăturaţi fiind de cei cu competenţe superioare, atraşi de oferta salarială superioară (bineînţeles, corupţia poate strica planurile).

Încheiem cu un alt caz. Nu demult, liderii sindicali de la uzinele Dacia solicitau măriri de salarii cu 40%. Reacţia unei bune părţi a mass-media dezvăluie etichetarea cererii drept scandaloasă, formatori de opinie avizaţi gândindu-se poate că salariile primite deja de angajaţii de la Dacia sunt de două-trei ori mai mari decât salariile obişnuite ale românilor. Nu ştim care vor fi fost intenţiile reale ale acestor lideri (unii vorbesc de o sabotare a producţiei de automobile pentru ca aceasta să poată fi mutată în Maroc), dar ei au revendicat ceea ce cetăţeanul român – inclusiv formatorul de opinie – nu este încă în stare să gândească: munca trebuie să se reflecte în salarizare, şi invers. „De vreme ce munca este aceeaşi, şi aici, şi în Franţa, în condiţiile în care ne lăudăm că Europa este din ce în ce mai mult guvernată de politici unitare, de ce salarizările ar trebui să fie diferite?”, va fi fost poate gândul din mintea acelor lideri?

Încă o dată, neo-comunismul poate sta liniştit. Dacă ipoteza noastră e validă, cetăţeanul îl susţine din toată inima. Hai la muncă!

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest