Cetăţeanul şi propria-i aderenţă la neo-comunism (2)

O bună parte dintre contribuţiile noastre anterioare la Estica s-au centrat pe analiza unui concept inexistent în dezbaterea publică. În România capitalistă orice referire la comunism este fatalmente sortită unui discurs la timpul trecut. Tocmai de aceea neo-comunismul îşi desfăşoară liniştit logica-i bine reglată. Deşi omniprezent prin efectele sale, existenţial este absent prin lipsa unei denominări corespunzătoare. Empiric – deci din constatarea realităţii sale, din ceea ce prezintă în mod constant, lăsând deoparte orice teorie despre el – neo-comunismul este de găsit oriunde un stat caută să retragă o cât mai mare parte din veniturile cetăţenilor în propria-i visterie, în paralel cu tendinţa de a le reţine în folos propriu o cât mai mare cantitate de muncă (aici apare deghizată de fapt în multiple forme constrângerea la banala „muncă voluntară”).

            Aminteam de asemenea că cetăţeanul român (poate ca rezultat al unei manipulări de cel puţin cincizeci de ani) este din plin complice al acestui regim. Complicitatea se referea la convingerea adânc înrădăcinată că munca reprezintă o valoare în sine, cetăţeanul nostru fiind incapabil să sesizeze legătura dintre muncă şi retribuirea ei. De aceea idealul său este de a munci cât mai mult şi mai bine, indiferent de salariul primit (iar dacă protestează împotriva unui salariu mic, niciodată nu o face în temeiul că nu este corespunzător muncii). La o astfel de indiferenţă, niciun angajator de pe lumea asta (sau dintr-altele posibile), fie el stat sau întreprinzător privat, nu va răspunde cu salarii ridicate, din contră, cu salarii cât mai mici posibile.

            Există însă şi alte faţete ale acestei complicităţi. De câte ori nu vom fi auzit în jurul nostru că era mai bine pe vremea comunismului, în primul rând din motivul că existau locuri de muncă? La o analiză atentă însă, vom descoperi că regretul nu este îndreptat către existenţa acestor „locuri de muncă”, ci către oportunităţile colaterale pe care ele le ofereau. Nu întâmplător am folosit ghilimele; fără ghilimele vom scrie locuri de muncă forţată. Cum altfel poate fi numită o muncă la capătul căreia primeşti bacnote în fapt fără valoare, întrucât magazinele în care le-ai putea utiliza sunt aproape goale?! Şi cum poţi regreta un astfel de „loc de muncă”?!

            Şi totuşi, se va spune, era mai bine. Iată de ce: Eu munceam într-o fabrică de brânză, dumneata într-o fabrică de salam. Ca muncitor şi cetăţean onest, mă gândeam poate că de îndată ce voi lua chenzina, mă voi opri în primul magazin alimentar pentru a cumpăra familiei brânză produsă de mine. Numai că primul, al doilea, al treilea… la nesfârşit magazin alimentar era gol… de brânză şi de orice altceva. Acelaşi lucru îl constatai şi dumneata, cu salamul. Amândoi ajungeam la concluzia că dacă vreau brânză, respectiv salam, va trebui să… fur din fabrică (comportament ilegal, dar refuz să cred că imoral. Eu însumi am furat în acea vreme şi cărat acasă tone de cereale din „globalul” bunicilor. Gândindu-mă la munca depusă de primăvara până toamna de întreaga familie la îngrijirea acestui „global”, în schimbul căreai primeam te miri ce – A!, să nu uit, primeam ceva, dreptul de a păstra încă un an în proprietate particualară câţiva ari de pământ, tot ce ne rămăsese după marea naţionalizare! – nu am niciun chef să-mi trec comportamentul prin filtrele moralităţi). Lucrurile nu se opreau aici. Eu, cel care fabricam brânza, aş fi mâncat şi salam, şi invers. Deci furam mai multă brânză, ca să fac schimb cu dumneata, care furai mai mult salam. Ne oprim aici, cititorul va fi înţeles – dacă nu chiar experimentat cândva – funcţionarea unui sistem în aparenţă disfuncţional simplei supravieţuiri. Cam acesta era şi înţelesul cunoscutei lozinci „De unde muncim, de acolo trăim!”

            Atât vechiul, cât şi noul comunism sunt (printre altele) caracterizate de lipsa de acces a individului la rezultatele muncii sale. Primul, prin confiscarea statală a acestor rezultate, al doilea printr-o retribuire irelevantă în perspectiva accesului. Ceea ce regretă o bună parte din concetăţeni este deci nu locurile de muncă în sine, ci posibilitatea de inovare pentru acces la rezultatele muncii lor.

            Noului comunism însă acest regret i se bine potriveşte. Căci el semnifică – revenim – o disponibilitate de a munci indiferentă la retribuire. În acelaşi timp – aici se deosebeşte de vechiul comunism – este mult mai vigilent la stoparea formelor de inovare. Angajaţii vând asfalt în continuare, însă le este din ce în ce mai greu s-o facă. Cum să nu se regrete vremuri în care asfaltul se vindea (mai bine zis: schimba) la discreţie?!

            Dintr-un unghi complementar, cineva ar putea contracara existenţa în fapt a neo-comunismului arătând către iniţiativele private. Dincolo de faptul că un atare tip de comunism există astăzi în lume (cazul Chinei), să ne aduce bine aminte: şi  pe vremea vechiului comunism existau destule iniţiative private. Numai că majoritatea erau „pe ascuns”, ilegale. Astăzi se pune o întrebare, la care numai studii inteligente de sociologie ar putea răspunde: nu cumva condiţia de succes pentru o astfel de iniţiativă, fie că este iniţiată de Gold Corporation sau de vecinul ce-şi deschide un chioşc la colţ de stradă, este aceea de a se derula în dauna legii? Staţi de vorbă cu acest vecin. De îndată ce va căpăta încredere în dumneavoastră vă va exprima convingerea că fără o formă sau alta de evaziune fiscală va trebui să pună pentru totdeauna lacătul la uşa chioşcului. Între ilegal şi în dauna legii, empiric nu vedem nicio diferenţă.

            Încă o dată, între ceea ce se întâmpla înainte de 1989 şi ceea ce se întâmplă astăzi sunt (prea) multe similitudini. Faptul că într-o zi vom debarasa statul de hainele sale neo-comuniste nu înseamnă dizolvarea peste noapte a neo-comunismului. Cetăţeanul însuşi, pe diferite căi, unele deja analizate, altele poate într-o expunere viitoare, îl susţine cu toată convingerea.

            Ce frumos spune înţeleptul Moise Guran că după criză românii (în sfârşit!) au învăţat să mai şi muncească! Bănuiesc că şi dumneavoastră (român fiind) aveţi treabă, aşa că vă las! 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest