Cele două Românii şi preşedintele viral

iohanisfeld_09722500_36934300

Două (nu una, ca în scenariul lui Marx) fantome bântuie acum România, şi anume ideea celor „două Românii” şi aşa-zisele texte „virale” ale internetului.

Ambele sunt manipulări grosolane, în sensul larg al termenului, adică minciuni uriaşe, prin care realitatea se vede deformată, grav avariată.

Prima dintre ele se referă la existenţa, chipurile, la ora actuală, a două Românii. Vechea dihotomie între stânga şi dreapta dispărând la coşul de gunoi al istoriei, politologii au găsit că e cazul să împartă lumea tot în două tabere, dar pe alte criterii: una ar fi România democratică, deschisă, activă, europeană, cealaltă ar fi România închisă în sine, asistată social, tribală, fundamentalistă, nedemocratică şi coruptă. Această dihotomie, deşi profund nedreaptă şi mincinoasă, a fost, din păcate, larg îmbrăţişată, uneori implicit, în aşa-numitele analize politice sau sociologice actuale. Ca să fim sinceri, ar trebui să spunem că împărţirea clasică a societăţii, de sorgine marxistă, între cei care au şi cei care nu au, între bogaţi şi săraci, încă mai avea un sens politologic. Deşi nefericită la rândul ei, vechea falie între stânga şi dreapta (economic vorbind, dar şi politologic mai larg) reflecta, până la un punct, o realitate din teren. Stânga revoluţionară era orientată spre ideea de schimbare, pentru ca dreptatea socială – înţeleasă preponderent ca proces de corectă redistribuire a resurselor materiale – să se poată înfăptui. Pe de altă parte, dreapta conservatoare atrăgea atenţia asupra nevoii unui echilibru care să împiedice revoluţionarismul să înlăture cutumele şi moravurile statornicite ale societăţii.

Astăzi, această dihotomie clasică este înlocuită de una infinit mai perversă şi mai mincinoasă. Ideea, în sine periculoasă, a unui conflict între elitele europenizante sau modernizante şi poporul înapoiat prinde din ce în ce mai mult contur. Desigur, un grăunte de „adevăr” există în toată această construcţie fantomatică: există oameni care-şi fac studiile şi cumpărăturile la Paris şi există, pe de altă parte, oameni care nu reuşesc să depăşească condiţia de „căpşunar”. Întrebarea este: care dintre cele două categorii este superioară moral? Cei care nu pot să iasă singuri din condiţia de căpşunar (dar cum ar putea oare ieşi?), sau cei care nu fac nimic pentru ca primii să iasă? În această imagine despre cele două Românii se ascunde, de fapt, tragica realitate a pierderii solidarităţii sociale la nivelul întregii colectivităţi. Căci în loc ca elita (reală sau autoproclamată, nu mai contează) să facă eforturi pentru a îmbunătăţi condiţia acelei mase nefericite, ea se mulţumeşte să arate cu degetul în jos şi să-şi clameze pe toate vocile şi tonurile superioritatea absolută asupra celor mulţi umili, vorba lui Rebreanu. Aproape că nu mai contează, în această ecuaţie tragică a neputinţei de a comunica, faptul că cei de jos nu sunt ascultaţi. Vocea lor se pierde undeva în murmurul general al nemulţumirii surde, iar cei de sus, încredinţaţi de teoria meritocratică de iluzia că ei sunt cei mai buni, uită că, de fapt, a fi mai bun înseamnă nu a-i depăşi cu orice preţ pe toţi ceilalţi pentru a ajunge „sus”, ci a-i ajuta pe cei de jos atât cât poţi, unde poţi. Societatea românească a fost pervertită mai cu seamă în ultimul deceniu de reziduurile neoliberalismului occidental, o paradigmă fundamental străină spiritului românesc şi oricărui spirit tradiţional în genere. Orice societate cunoaşte o elită şi o masă. Orice societate este, precum România actuală, împărţită între cei care vor şi pot mai mult şi cei care nu pot şi/sau nu vor mai mult. Problema reală a unei societăţi nu este aceea de a ademeni elita să se autoproclame superioară în mod absolut, ci aceea de a căuta căi de apropiere între cele două pături. Altfel, exact ca în teoria clasică a elitelor, apare la orizont spectrul violenţei sociale. Şi, cu ocazia acestor alegeri de curând trecute, acest spectru a apărut deja. Dar, interesant, violenţa nu mai este de data aceasta îndreptată de jos în sus (conform schemei clasice marxiste, în care păturile „oprimate” urmau a se elibera prin forţă de exploatare), ci este îndreptată de sus în jos, adică de la cei (teoretic) mai puternici la cei (teoretic) mai slabi. Este o situaţie emblematică ce ar cere o analiză sociologică mai aprofundată: este pentru prima oară, probabil, în istoria modernă a României, când elita pare a nu mai avea răbdare cu masa şi încearcă a o „bate”. Dacă vom căuta sursele acestei situaţii, vom fi surprinşi să constatăm că ele nu se află în niciun caz în tradiţia politică autohtonă (de la Neagoe Basarab citire, domnul trebuie să fie milostiv, boierii de asemenea cu cei care depind de ei etc.), ci în teoria bolşevică a minorităţii revoluţionare şi a partidului comunist ca depozitar al conştiinţei revoluţionare a societăţii. Aşadar, că le place sau nu celor care se proclamă azi superiori României asistate social, adevăratele lor rădăcini intelectuale şi morale nu sunt liberale, ci bolşevice, căci liberalismul, spre deosebire de bolşevism, nu a privilegiat niciodată ideea revoluţionară, ci mai curând un individualism rece, stoic am putea spune, vecin cu ideea aşezării naturale a lumii în rânduielile sale.

Epoca pe care o traversăm este, de aceea, una periculos revoluţionară şi impune o atitudine extrem de circumspectă. Nu este vorba numai de pericolul, real, ca România să fie manevrată, prin actorii ei politici, de către forţe geopolitice externe interesate de jocul nostru intern. Este vorba despre conştientizarea faptului că, pentru prima oară în viaţa cetăţii noastre, elita se simte detaşată plenar de masă, pe care nu numai că refuză să o mai ajute sau servească, dar o dispreţuieşte şi o tratează cu superioritate totală, aproape violentă.

Al doilea element al acestor alegeri este aşa-numita realitate virală a textelor de pe internet. Internetul a ajuns un actor de primă mână al campaniei electorale. Dar, ca orice mijloc de comunicare căruia i se exagerează importanţa, el devine nociv prin suprautilizare. Astfel, indiferent cât de „viral” ar fi un text scris în ziua de astăzi, el nu spune mai mult despre realitate prin aceea că este viral. Caracterul viral accentuat devine, de fapt, duşmanul ascuns al adevărului intim al acelui text. Capacitatea unui text de a reflecta adevărul nu mai contează decât în măsura în care el poate influenţa şi îndârji conştiinţele. Ceea ce este principial greşit. Astfel, am văzut în seara scrutinului oameni perfect echilibraţi (înainte) care cereau ca poporul să iasă în stradă pentru a demola temeliile putrede ale Partidului Stat (PSD). Ce-i mâna pe ei în această luptă virală, în această luptă pe care un Gustave Le Bon ar fi analizat-o cu instrumentul clasic al psihologiei sociale? De unde această contaminare cu spirit revoluţionar, pentru nişte alegeri care, oricât ne-am dori noi, nu pot schimba fundamental soarta României actuale, fiind mai degrabă o problemă de accent (mai românesc sau mai german, mai american sau mai chinezesc, mai rusesc sau mai franţuzesc)? De unde concluzia că „acum ori niciodată”?

Iată că ne-am trezit a doua zi după beţie şi am constatat că lucrurile sunt aşa cum le-am lăsat în ajun. Avem un preşedinte „viral” cu accent nemţesc şi o „elită” care se trezeşte uşor, uşor din mahmureală şi constată că masa e tot acolo. Nu ştim ce vor face cei care, teoretic, au câştigat aceste alegeri. Dar tare ne este teamă că noul preşedinte va coabita mai bine cu poporul „înapoiat” decât cu elita veşnic nemulţumită care l-a ajutat să câştige. Şi, de asemenea, tare ne temem că poporul îl va accepta până la urmă pe noul preşedinte „străin” mai repede decât va dori această elită înstrăinată care vorbeşte degeaba în numele României, căci este incapabilă să şi facă ceva concret pentru ţară.

Aşadar, cei care au agitat strada înainte şi în timpul alagerilor se vor trezi în cele din urmă pe un teren gol: este terenul Utopiei revoluţionare pe care au cultivat-o în ultima vreme.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest