Cele două dinastii ale României

Orice om conştient de sensul lumii în care trăieşte respectă, cred, necondiţionat două lucruri: tradiţia şi modelele transistorice/istorice. Până nu demult Vieţile paralele ale lui Plutarh au şlefuit sufletele (uneori doar ambiţiile) războinicilor şi oamenilor politici europeni. Cine mai citeşte acum Vieţile paralele? Dintre politicieni, vreau să spun. Probabil Chirac a făcut-o la un moment dat. Cu siguranţă Mitterrand. De asemenea, prim-ministrul Franţei, Dominique de Villepin, care pare un meteorit din secolul al XVIII-lea căzut, din greşeală, pe maidanul politichiei postmoderne. Vor mai fi fost Havel şi Emil Constantinescu, ultimul şcolit într-ale istoriei antice de către Zoe Petre, apoi câteva capete încoronate sau aşteptând să fie încoronate şi cam atât. Octavio Paz scria la un moment dat: „Lucrurile merg atât de prost în lumea de azi pentru că oamenii politici nu-i mai citesc pe clasici”. Churchill, De Gaule, De Gasperi, mai toţi politicienii interbelici şi imediat postbelici aveau o armătură de cultură clasică (politică, filozofică, literară) indiscutabilă. Nimeni nu-i ignora pe tragicii greci, pe Platon, pe Cicero şi pe Plutarh, pur şi simplu datorită programei de studii, a nivelului acestei programe şi a realismului ei de bun-simţ. Omul politic nu este doar produsul talentului personal ori al şansei, ci şi produsul educaţiei pe care o primeşte, în familie, în şcoală, oriunde. Plecând de aici am putea descifra sensul istoriei noastre recente, împărţită pe două dinastii: monarhică şi republicană.

Spuneam adineauri că totul se ţine pe tradiţii, iar tradiţiile, la rândul lor, se ţin pe modele exemplare. Până şi rupturile sau revoluţiile au la originea lor gesturi sau personaje paradigmatice, care le conferă legitimitate: Revoluţia franceză nu-i decât aplicarea, în coordonatele modernităţii atee, a modelului republican roman; regimul nazist urcă la acelaşi model, agrementat însă cu religiozitate germanică; comunismul expandează idealul democratic antic plus mesianismul de factură iudaică, secularizat etc., etc. Monarhia românească îşi are ca model direct monarhia germanică, Sfântul Imperiu, care a reprezentat, vreme de peste o mie de ani, vectorul Europei occidentale. Prin instituţia monarhică adoptată de cele două Principate după abdicarea lui Cuza românii au intrat de facto, politic, în marea familie a Europei tradiţionale. După Europa bizantină, pe care mulţi pseudoistorici de azi par să o ignore, n-a fost o altă Europă decât cea germanică.

În cadrul acestui macromodel european avem modelul dinastiei monarhice, încarnat de Carol I. Nici un rege din istoria recentă a României nu poate face abstracţie de modelul inaugural şi fiinţial deopotrivă. Carol I nu doar a inaugurat o epocă, nu doar a întemeiat o dinastie, el a asigurat legitimitatea acestei dinastii prin rezultatele unei domnii măreţe: modernizarea ţării; prima Constituţie; independenţa de stat; europenizarea etc. Ferdinand s-a înscris pe orbita desenată de unchiul său, nemaipunând la socoteală faptul că, prin educaţie, cei doi nu puteau să aibă o altă viziune asupra puterii şi stilului de guvernare; Carol al II-lea, în pofida criticilor care i se aduc, în pofida setei de putere şi a labilităţii de caracter, rămâne un ctitor nedepăşit pe plan cultural, cel puţin. De la Carol I până la Mihai I se conturează astfel o dinastie unitară şi benefică României, alcătuită din regi şlefuiţi, ambiţioşi, pragmatici şi credincioşi, cu respect pentru ţara pe care o conduc, interesaţi, fireşte, şi de bunăstarea personală, dar nu în dauna celei naţionale. Prin însăşi originea şi anvergura lor, aceşti regi fixează România în cadrele civilizaţiei şi mentalităţii europene.

Să aruncăm, scurt, o privire şi asupra dinastiei republicane! Pandantul lui Carol I, ca model inaugural al Republicii, nu este altul decât Ceauşescu, primul preşedinte al României, preşedinte… cu sceptru (ne amintim ironica telegramă de felicitare trimisă de Salvador Dali). Urmează, cum bine ştim, Iliescu, apoi Constantinescu şi, hélas, Băsescu. Actele şi reflexele politice ale urmaşilor lui Ceauşescu sunt net marcate de modelul inaugural. În cazul lui Iliescu, demonstraţia nici nu merită făcută, lucrurile sunt evidente. Ce are însă Emil Constantinescu în comun cu modelul republican ceauşist? Aş răspunde imediat: tocmai republicanismul! În România nu poţi fi republican fără să fii, implicit, şi ceauşist, aşa cum nu poţi fi monarhist fără să fii, implicit, carlist. Întemeietorul fiecăreia dintre cele două dinastii şi-a lăsat pecetea indelebilă pe toate instituţiile şi structurilor la originea cărora se află. De aici şi succesul la electoratul „recent”. Iliescu a câştigat alegerile tocmai datorită perceperii lui ca urmaş direct al lui Ceauşescu; la fel, Constantinescu şi Băsescu (aceştia din urmă amintind de aerele de „disident” şi de „rezistent” ambiguu ale predecesorului lor de până în 1989). Constantinescu îi seamănă lui Ceauşescu prin umorul involuntar pe care îl degajă, în vreme ce Băsescu îi reproduce stilul agramat şi agresivitatatea bombastică.

Dinastia republicană n-a servit României în nici o împrejurare. Dinastia republicană, de provenienţă sovietică, poartă cu sine germenele asianismului, al etatismului violent, antipatriotic, rupând România de civilizaţia europeană. Dar uriaşa deosebire dintre cele două dinastii se află la nivelul „performanţei” actorilor. Un rege este educat pentru a deveni rege din prima clipă a vieţii. Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I sunt întâi de toate modele publice de civilitate, exemple de bun-gust şi rafinament, de savoir vivre. Fără să idealizăm trebuie să recunoaştem că dinastia monarhică, prin simpla iradiere a reprezentanţilor ei, a şlefuit, a tras mereu în sus, civic şi spiritual, poporul pe care s-a întâmplat să-l conducă aproape un veac. Dinastia republicană s-a complăcut în mitocănie, improvizaţie şi parvenitism, maimuţărind până la desfigurare eticheta palatului. Nu mai sperăm într-un preşedinte demn şi curajos care să retrocedeze puterea uzurpată Tronului; dar aşteptăm măcar un preşedinte care ar încerca să semene, prin eficienţă şi comportament, cu umbra lui Carol I. Vrem nu vrem, tot la lecţia Hexagonului trebuie să luăm aminte.

(din volumul "Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice", Editura Curtea Veche, 2011) 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest