Ce facem cu bogăţia? Reflecții sociologice la o omilie a Sfântului Vasile cel Mare (I)

vasile cel mare

Uitarea lui Dumnezeu

Omilia pe care vrem s-o comentăm este omilia a VI-a la Luca, 12 („Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi”[1]), în care este vorba în principal de drama unui om care, din cauza excesului de roade (bogăţie) îşi pierde fără să ştie sufletul. Interesant este însă că această pierdere nu se realizează ca act economic direct. Personajul acestui capitol din Evanghelia după Luca este un om „normal”, bogat, care însă se trezeşte cu un mare val de roade ale câmpului. El nu caută cu acribie bogăţia, deci pierderea sufletului nu se face ca urmare a unei voinţe economice bine orientate, a unei voinţe proprii, ci îşi pierde sufletul după ce se trezeşte înconjurat de roadele pământului. Situaţia este cu atât mai tragică cu cât, în mod normal, acest om nu ar fi trebuit să fie periclitat, devreme ce rodul îi era (logic) trimis de la Dumnezeu. Ceea ce greşeşte omul nu este, deci, în natura voinţei sale, ci în natura modului în care se raportează la cele ce-i vin de la Dumnezeu, ca produse economice. Este drama îndepărtării de Dumnezeul care îi dă roadele şi nu drama unei voinţe. Este o uitare specială a lui Dumnezeu, deci o dramă a memoriei fundamentale. Când se trezeşte cu bogăţia mare de roade, reacţia omului este de idolatrizare a acestora şi de uitare a lui Dumnezeu. Trebuie să spunem că păcatul acestui om are un caracter extrem de aparte, de fin, am putea spune. Căci, la prima vedere, omul nu face decât să se îngrijească de cum anume să adăpostească rodul lui Dumnezeu. Ce poate fi greşit în această preocupare, am spune cu totul gospodărească, de a adăposti cele ce vin de la Dumnezeu? De altfel, interpretarea firească ar putea merge în această direcţie, căci începutul pildei sună în felul următor: „15. Şi a zis către ei: vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia[2], căci viaţa cuiva nu stă în prisosul[3] avuţiilor sale.” Încă de aici suntem preveniţi, deşi poate nu ne dăm seama, că Mântuitorul se referă la o specie mai „fină” de lăcomie, căci e vorba de „toată lăcomia”. În general, lăcomia este văzută ca o acţiune a voinţei, ca un element activ al părţii apetente a sufletului, care doreşte mai mult decât îi este necesar omului. Astfel interpretată, lăcomia este o supraîncărcare energetică a sufletului, o acţiune excesivă, activă. Dimpotrivă, în pilda noastră, lăcomia este mai degrabă una „statică”, de aceea, mult mai greu de determinat ca atare. Lacom nu este numai cel ce doreşte mult, ci şi cel care, după ce a primit, este orbit de cele primite şi nu-l mai vede pe Dumnezeu, cel care i-a dat. Aici, lăcomia poate fi asemuită cu nepăsarea de Dumnezeu şi alipirea excesivă de lucruri, care-i ocultează mintea şi sufletul şi deschiderea acestora spre Dumnezeu. Dar, încă odată, o alipire mai degrabă pasivă, adică o contopire şi o pierdere a caracterului uman în favoarea acelor lucruri. Omul se scufundă cu întreaga sa fiinţă în lucrul acela, dar nu pentru că-l doreşte foarte tare în primul rând, ci pentru că-l are. Lăcomia poate apărea şi ante-factum, înaintea acaparării sau posedării lucrului, dar şi post-factum, după posedarea lui, semn că posesia nu linişteşte sufletul, dând, astfel, păcatului lăcomiei putinţa de a exista.

Mai departe, Hristos va spune direct pilda, va intra în miezul ei:

„16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat[4] i-a rodit din belşug ţarina.

  1. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?
  2. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele;
  3. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”.

Până la versetul al 18-lea, omul pare a fi un „simplu” gospodar bogat, preocupat unde anume să-şi pună recolta excesivă. Abia în versetul ultim (19) observăm că, dincolo de bogăţie, omul tinde a-şi lăsa sufletul prizonier desfătărilor aduse de bogăţie. Omul se pregăteşte de o mare „hibernare sufletească” (veselie, odihnă, mâncare, băutură) la adăpostul hambarelor pline, a celor care devin neîncăpătoare. Tocmai acest surplus, acest prisos de care vorbise Hristos în versetul al 15-lea este pericolul care pândeşte sufletul omului şi este elementul care determinase stricarea jitniţelor vechi şi zidirea unora noi, mai mari. Omul, nesimţitor din ce în ce mai tare datorită bunăstării, nu ştie că se află deja cu sufletul arvunit puterilor întunericului. Moartea îl va surprinde exact în acest moment de lenevire sufletească şi de întoarcere de la gândul lui Dumnezeu. Această pildă este pilda tragică a coincidenţei dintre momentul relaxării sufleteşti întru lăcomie şi uitarea de Dumnezeu, pe de o parte, şi momentul în care omului, la trecerea pragului morţii, i se cere un soi de bilanţ al vieţii interioare, pe de altă parte. Pilda se traduce simplu: în fiecare ceas al vieţii omul trebuie să se pregătească să dea socoteală cu sufletul său Creatorului. De aceea, în fiecare ceas al vieţii, el trebuie să i se închine Aceluia. Niciodată el nu trebuie să uite cine i-a dat bogăţiile şi ale cui sunt de fapt, niciodată el nu trebuie să se simtă „asigurat” şi înstăpânit asupra acestor bogăţii, căci stăpânul lui şi al bogăţiilor e Dumnezeu. Uitând de cel care l-a creat, omul este mereu ameninţat cu pierderea sufletului, iar unul dintre elementele care-l pot face să uite de Dumnezeu este tocmai bogăţia, ce determină o lăcomie specială în suflet.

Urmează dezlegarea tragică a pildei şi îndemnul ca omul să nu se preocupe de cele materiale (după exemplul vieţuitoarelor sălbatice – în final, dacă Dumnezeu este în stare să le asigure acestora hrana, cu atât mai mult se va îngriji de soarta omului, care este fiinţa preferată a Lui – de aici, încă odată, imperativul ca omul să nu facă din hrană şi îmbrăcăminte, din nevoile materiale, un gând de prim rang):

„20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?

  1. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
  2. Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca.
  3. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea[5].
  4. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!”.

Ideea că omul trebuie să fie în orice clipă pregătit pentru chemarea lui Dumnezeu[6] este, de altfel, subliniată mai departe prin pilda slugilor credincioase, care aşteaptă venirea stăpânului de la nuntă acasă şi procedează ca şi cum acesta ar putea veni din clipă în clipă. Ele nu fac niciodată treaba de mântuială, ca şi cum ar avea un „răgaz” până la venirea stăpânului. Slugile sunt mereu în stare de veghe („36. Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă. 37. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se la va sluji. (…) 39. Iar aceasta să ştiţi că, de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. 40. Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni”.

Starea de veghe a slugilor credincioase (ce nu depinde de momentul venirii stăpânului, pe care, de altfel, nimeni nu-l poate cunoaşte – tocmai aici se deosebeşte o slugă credincioasă de una făţarnică – aceasta din urmă se preface credincioasă numai în preajma stăpânului sau când ştie că acesta vine acasă) se aseamănă cu starea de veghe asupra sufletului, căci omul (în pilda noastră, omul bogat cu jitniţele pline) nu poate şti când i se apropie ceasul judecăţii.

Cele două tipuri de ispite economice

Ispitele economice sunt modalităţile prin care este stricată armonia cosmică venită de la Dumnezeu. Aceste ispite nu acţionează însă, chiar dacă punctul lor de plecare este aici, doar în plan economic. Ispitele economice îşi revarsă roadele otrăvite asupra sufletului omului şi, în cele din urmă, asupra întregii întocmiri sociale. Sunt două tipuri de ispite pe care le înfruntă omul: unele sunt din categoria greutăţilor economice, celelalte sunt din categoria luxului economic. În ciuda unei opinii facile care s-a putut instala în gândirea morală, ispitele nu ţin numai de domeniul abundenţei materiale, al luxului orbitor, „ispititor”. Adesea, necazurile sau sărăcia sunt tot forme de ispită, dacă înţelegem prin acest termen încercarea de a-l îndepărta pe om de credinţa în Dumnezeu:

„Suntem ispitiţi în două chipuri: sau prin necazurile care încearcă inimile noastre, ca pe aur în cuptor, vădind, prin răbdarea în suferinţe, tăria inimilor noastre, sau adeseori chiar prin bunăstarea materială, care pentru mulţi este o astfel de încercare a tăriei inimilor noastre[7]. Că-i la fel de greu să-ţi păstrezi sufletul neînfrânt când eşti în necazuri, ca şi să nu te mândreşti, umilind pe alţii, când eşti bogat şi ai de toate”[8].

Pentru prima specie de ispită, tipul ideal este Iov, cel care, în ciuda tuturor necazurilor pe care i le trimite Dumnezeu, nu-şi pierde credinţa în Cel de sus[9]. A doua specie de ispită poate fi ilustrată cu cuvintele evanghelistului Luca de care se ocupă Sf. Vasile în această omilie. Interpretarea pe care Sf. Vasile o dă, în mare, acestor versete este următoarea:

„Bogatul acesta avea bogăţie, dar mai nădăjduia alta. Şi Dumnezeu cel iubitor de oameni nu l-a osândit de la început pentru purtarea lui lipsită de recunoştinţă, ci mereu îi adăuga altă bogăţie la bogăţia de mai înainte, doar-doar îl va sătura odată şi-l va îndupleca să fie darnic şi milostiv”[10]. Aşadar, ideea de bază este că şi celor bogaţi şi cu sufletul corupt de bogăţie Dumnezeu le dă mult răgaz să-şi găsească îndreptarea, ba chiar le dă mai (în continuare) multă bogăţie. Pedeapsa divină nu vine mecanic, automat. De aceea, cei care se revoltă împotriva celor bogaţi şi, odată cu această revoltă, se aprind şi împotriva lui Dumnezeu, care ar fi nedrept dându-le tot lor bogăţie, se află în eroare. Este eroarea sistemelor comuniste, care nu admit ca cei bogaţi să fie şi mai bogaţi, iar cei săraci şi mai săraci[11]. Aceste sisteme, care nu cred în judecata ultimă a lui Dumnezeu, sunt gata să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu un Tribunal al poporului, rapid, odios, care trece mecanic la „executarea” (la propriu şi la figurat) şi deposedarea bogaţilor[12]. După cum vedem, Dumnezeu are alte mijloace de a echilibra dreptatea în lume, inclusiv de ordin material. Dumnezeu nu acţionează direct şi implacabil asupra bogăţiei celor deja avuţi: „Dumnezeu a adus ploaie peste pământul lucrat de mâinile lacomilor; a dat soare, ca să încălzească seminţele şi să înmulţească roadele prin buna rodire a pământului”[13]. Aşadar, chiar şi lacomilor, Dumnezeu le aduce bogăţie. În schimb, lacomul nu vrea să ştie de Dumnezeu: „Dar de la bogat, ce? Purtare aspră, ură de oameni, lipsă de dărnicie. Acestea le dă bogatul în schimb Binefăcătorului său”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Bogăţia este de la Dumnezeu şi Dumnezeu este cel care îi ajută pe bogaţi să devină bogaţi. Din păcate, cei mai mulţi dintre aceştia nu recunosc ajutorul divin şi întorc o monedă de neomenie acestui ajutor.

Ideea că toată bogăţia vine de la Dumnezeu este baza de gândire a economiei creştine. Din păcate, omul de azi, care se crede singur „responsabil” şi capabil de a crea avuţie prin munca şi inteligenţa lui (de a crea, cum spune Marx, plus-valoare), nu mai ştie şi nu mai vrea să audă de un sacrificiu în numele acestui ajutor divin. Omul modern „întreprinzător” crede că totul i se cuvine, nefiind dator nici lui Dumnezeu, nici semenilor săi. Faţă de primul este indiferent de cele mai multe ori, faţă de ceilalţi este ostil. Adesea auzim oameni bogaţi care cred cu tărie că meritul îmbogăţirii li se datorează exclusiv lor, „capacităţilor” şi înzestrărilor lor deosebite. Aceştia îi dispreţuiesc pe oamenii săraci, care li se par leneşi, trândavi, nepricepuţi, cinici şi slugarnici. O întreagă filosofie şi psihologie împotriva oamenilor săraci s-a dezlănţuit recent dinspre cei bogaţi. Dacă înainte, în sistemele de gândire marxizante, ura de clasă avea direcţia jossus (adică de la cei săraci la cei bogaţi), astăzi, ura de clasă (amestecată cu dispreţ şi cu aroganţa şi încrederea excesivă de sine – a se vedea conceptul de selfestime, un fel de egolatrie la nivel social, de care tot omul trebuie să se molipsească, obligatoriu!) este orientată în sens invers, de la clasele avute spre cele sărace. Practic, în această lume, săracii nu mai au nici o şansă, nici măcar şansa compătimirii. Ei sunt de-a dreptul expulzaţi din lume, odată obiectiv, prin incapacitatea lor de a participa la treburile cetăţii, a doua oară subiectiv, prin acuzaţia de lene şi nepricepere care li se aduce. Săracii sunt înconjuraţi de zidul material, dar şi de dispreţul celor bogaţi, care-i consideră un fel de oameni diminuaţi, ce nu merită să trăiască.

Revenind acum la omilia Sf. Vasile, bogatul despre care este vorba în Luca 12 este un astfel de bogat care beneficiază de mult de ajutorul divin şi de mult i se umplu jitniţele cu roade. Este cazul celui care poate tezauriza o mare cantitate de produse, aparent fără nici o grijă de la an la an, decât aceea a locului de depozitare. De altfel, aici se şi concentrează dramatic parabola biblică. În timp ce pleznesc de roade, jitniţele bogatului nu mai fac faţă acumulărilor din ultimul an. Atunci, în loc de a se gândi la Dumnezeu sau la cei săraci, acesta dă dovadă de maximă lăcomie şi se gândeşte exclusiv la capacităţile sale de depozitare. Într-un scenariu economic „ateu”, o astfel de preocupare nu poate fi decât firească: omul nu pare, din afară, un avar. El nu pare preocupat de adunarea bogăţiei, rodul îi vine de la pământ. De ce să-l acuzăm, în acest caz? Ce poate fi mai natural decât ca acest om să se preocupe de modul în care îşi va depozita o recoltă pe care, în cele din urmă, tot Dumnezeu i-a dat-o? Aici intervine însă fractura sau judecata divină. Cu toate că Dumnezeu este cel care stă în spatele rodului masiv, omul bogat nu trebuie să se gândească exclusiv la acest rod, rupându-l de Cel care i l-a dat. Ceea ce formează materia bogăţiei este dat de Dumnezeu, chit că vine pe calea „naturală” a recoltei. De aceea, mai înainte am afirmat că există două specii de lăcomie: una cu un pronunţat caracter activ, ce presupune dorinţa oarbă a omului de îmbogăţire, alta cu un caracter mai degrabă pasiv, care, ca în cazul de faţă, se mulţumeşte numai cu ignorarea divinităţii din schema bogăţiei, fără a face eforturi deosebite de a acumula această bogăţie. Totuşi, şi într-un caz şi în celălalt, sufletul omului este periclitat. Chiar dacă bogatul din pilda noastră nu este un element cu deosebire activ (bunăoară, un comerciant, un armator, care luptă cu vitregiile mării pentru a spori dimesiunile pungii sale cu bani), el este la fel de vinovat faţă de Dumnezeu, deoarece nu vede în bogăţia care îi vine de-a gata urmele divinităţii, singura lui preocupare fiind aceea a depozitării pure şi simple.

În plus, acest bogat, care se chinuie la gândul unde va depozita avuţia, păcătuieşte exact ca cei săraci, care se gândesc pe drept cuvânt ce vor face, fiind lipsiţi de mijloace. Bogatul îşi frământă şi el mintea, căci surplusul de bogăţie ce nu încape în hambare îi dă mari dureri de cap. Aproape că este mai speriat decât un om sărac, speriat că nu va putea adăposti întreaga cantitate de recolte. Cu toate că Dumnezeu îl ajută, el se comportă ca şi cum ar fi la mare ananghie. Este exact ceea ce se petrece azi cu mentalitatea economică a omului modern. Diferenţa între necesar şi surplus fiind anulată datorită pierderii reperelor morale în economie, omul este gata să-şi dea viaţa pentru cel mai neînsemnat bun economic, nefiind atent că are destule lucruri pentru a trăi. La ce bun eforturile pe care le fac oamenii pentru a adăuga patrimoniului lor un element în plus, întotdeauna încă un element în plus, ştiut fiind că acesta nu este esenţial pentru supravieţuirea lor sau a familiei lor? Oameni care au numeroase case şi maşini se comportă ca şi cum a zecea casă a colecţiei sau a zecea maşină ar fi la fel de importante. Ei par a ignora şi ceea ce teoria economică modernă numeşte utilitate marginală – şi care porneşte tocmai din presentimentul vechi că importanţa relativă a unui lucru sau bun pentru cineva se măsoară şi în funcţie de numărul bunurilor pe care persoana respectivă le are la un moment dat[14]. Cu alte cuvinte, cineva care are zece perechi de boi nu se poate mânia la fel de tare la pierderea unei perechi ca cel care are o singură pereche, de această unică pereche atârnând viaţa materială a întregii sale familii. Cu cât numărul bunurilor e mai mare, cu atât, în mod firesc, valoarea subiectivă a lor e mai mică. Dimpotrivă, omul modern ajunge adesea într-un asemenea grad de dependenţă faţă de lucruri, încât nu admite această ideea firească şi ţine la fel de mult la obiectele lui (chiar inutile), indiferent câte ar avea[15]. Adesea, chiar dacă nu le poate folosi pe toate, el le iubeşte cu o iubire pătimaşă şi nu se poate despărţi de ele cu nici un chip. Astfel, din obiecte folositoare, ele devin obiecte idolatrizate. El nici măcar nu concepe că obiectele ar putea fi utile (chiar vitale) altcuiva. Argumentul său se numeşte „sacralitatea proprietăţii private”. Auzim adesea această blasfemie: „proprietatea privată este sacră”[16]. Cu alte cuvinte, ceea ce reuşesc să adun sub eticheta proprietăţii private (adesea, cu mijloace ilegale sau la limita legalităţii – dar ce mai contează?) este al meu şi numai al meu, este dreptul meu sacru, un fel de drept de viaţă şi de moarte. Omul modern este dezechilibrat în faţa obiectelor pe care le posedă prin exacerbarea instinctului posesiunii. El îşi imaginează că „posedă” tot ceea ce e trecut, formal, în dreptul numelui său ca avere a sa. Nici măcar nu bănuieşte că, de fapt, unele lucruri îi sunt inutile, de altele nu are timp să se bucure, iar altele pur şi simplu îl „posedă” pe el, fiind neputincios sub vraja lor deosebită. Astfel, înconjurat de mitologia proprietăţii private, omul modern seamănă cu un copil care se crede stăpânul unei lumi artificiale şi paralele, formată din jucăriile sale.

Omul, ca econom al lui Dumnezeu

În perspectiva creştină asupra economiei, cel care are bunuri multe nu este decât un „econom” al lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul stăpân al bunurilor, iar bunurile sunt administrate de cel bogat în favoarea celor mulţi. În nici un caz nu se admite ideea individualizării bunurilor economice şi a tezaurizării lor individuale. Bunurile sunt ale tuturor oamenilor, dar sunt administrate de cei capabili, în numele stăpânului adevărat şi al posesorului real, care este Dumnezeu. Iată ce spune din acest punct de vedere Sf. Vasile cel Mare: „Gândeşte-te, omule, la Cel ce ţi-a dat bogăţia! Adu-ţi aminte de tine însuţi, cine eşti, ce administrezi, de la cine ai luat bogăţiile tale şi pentru ce ai fost preferat multor oameni! Eşti slujitorul bunului Dumnezeu, iconomul[17] semenilor tăi (s. ns., C. P.). să nu-ţi închipui că toate bunurile ce le ai au fost pregătite numai pentru pântecele tău!”[18]

În aceste cuvinte foarte clare omul bogat este prevenit că „proprietatea privată” nu este decât o iluzie. El (bogatul) nu poate fi decât economul lui Dumnezeu pe pământ. Aşadar, în concepţia creştină, economia are funcţie religioasă, în măsura în care, prin intermediul bunurilor, se ajunge la iconomia divină şi, în cele din urmă, la voinţa lui Dumnezeu. Desigur, nu trebuie să mai spunem că economia modernă şi-a pierdut cu totul acest caracter transcendent. Totul în planul economiei actuale se desfăşoară exclusiv la nivelul achiziţiei de bunuri între oameni. Nimic nu se mai raportează la divinitate, totul este o lume aplatizat-umană, atee, riguroasă şi cinică. De altfel, dacă vom urmări mai departe ideile Sf. Vasile cel Mare despre imitarea pământului, vom înţelege mai bine despre ce este vorba.

Imitarea pământului

Pentru a scăpa de dilemele „economice” sofisticate în care se află cel ce este încurcat de măsura prea mare a bogăţiei sale, Sfântul Vasile ne sfătuieşte să imităm pământul. Acest procedeu cu totul „natural” ne va permite să vedem ce anume este normal şi ce este anormal sau artificial în comportamentul omului faţă de bogăţia sa.

„Imită, omule, pământul! Fă roade ca el! Nu te arăta mai rău decât pământul cel neînsufleţit! Pământul nu dă roade pentru propria lui desfătare[19], ci pentru ca roadele sale să-ţi slujească ţie[20]. Şi tu, dacă vei arăta rod de binefacere, rodul acesta ţi-l aduni pentru tine, că mulţumirile pentru fapte bune se întorc la săvârşitorii lor. Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău şi ţi se întoarce cu adaos[21]. După cum grâul care cade în pământ dă rod celui ce l-a aruncat, tot aşa şi pâinea dată celui flămând aduce mult folos mai târziu”[22].

Pentru a rodi, omul, ca şi pământul, trebuie să lase o parte a avuţiei, să nu beneficieze de ea. Este un sacrificiu cerut de ideea de rod chiar. Nu poate fi roditor un teren de pe care se recoltează toată recolta şi căruia omul nu-i mai cedează nici măcar o sămânţă. Nu poate fi reînnoit ciclul vieţii dacă omul nu cedează o parte din el (din sămânţa sa). La fel, în cazul bogăţiei, nu oate fi concepută ideea de bogăţie în afara imitării pământului, adică a acelei fiinţe care, pentru a rodi, are nevoie, cere un minim sacrificiu. Omul care imită pământul cedează o parte a avuţiei sale (care are rolul seminţelor germinative) către cei săraci. Dar această cedare nu este o pierdere definitivă, aşa cum aruncarea seminţelor în pământ nu înseamnă îngroparea (pierderea) seminţelor, dimpotrivă, înseamnă ocazia bogăţiei viitoare. Dumnezeu veghează ca seminţele pe care omul le aruncă spre cei săraci (care au aici rolul pământului) să rodească pentru cei care s-au dovedit darnici. Dimpotrivă, bogăţia nu are cum să fie posibilă fără acest scenariu „agricol”, în care cel bogat aruncă sămânţa spre cel sărac. Această parabolă a imitării pământului traduce, la nivelul unui soi de „creştinism cosmic”, ideea că numai din dărnicie se poate naşte bogăţia (de fapt, bogăţia este într-un anume fel dărnicie – numai cel bogat poate dărui, iar cei care, deşi au avuţii, nu sunt capabili, datorită zgârceniei, să cedeze nimic sub formă de dar, se comportă ca nişte oameni săraci, zgârcenia fiind imaginea exterioară a sărăciei, indiferent câte averi ar avea cei ce-o afişează. Omul bogat este generos, magnanim, nu cupid – acesta din urmă are toate aparenţele unui sărăntoc chinuit).

Desigur, ideile de mai sus trebuie luate de multe ori în sens „metaforic”[23]. Ce înseamnă aceasta? Este vorba despre faptul că, pentru a preveni situaţiile (des întâlnite) în care cei ce dăruiesc nu primesc niciodată în plan concret mai mult decât au dăruit (Dumnezeu nefiind o bancă), sau se întâmplă foarte rar acest lucru, tradiţia creştină interpretează „bogăţia” celui darnic nu strictamente concret, ci ca pe o promisiune de mântuire. Chiar dacă nu în mod direct şi nu sub forma banilor sau a bunurilor concrete, faptele bune se traduc în bogăţii dumnezeieşti[24]. Este planul în care creştinismul face să interfereze lumea dumnezeiască şi lumea uman-„reală”, cele două lumi devenind un continuum logic, în care, desigur, prima este prevalentă.

Milostenia de pe pământ nu rămâne fără urmări pozitive în ceruri: „Banii îi vei lăsa pe pământ, chiar dacă nu vrei, dar cinstea ce o ai de pe urma faptelor bune o vei duce înaintea Stăpânului, când tot poporul, stând împrejurul Judecătorului obştesc, te va numi hrănitorul şi binefăcătorul lui şi te va numi cu toate numele ce se cuvin iubirii de oameni (…) Dumnezeu te va primi, îngerii te vor aplauda, toţi oamenii, câţi sunt de la începutul lumii, te vor ferici; slava veşnică, cununa dreptăţii, Împărăţia cerurilor vor fi răsplăţile bunei administrări a acestor bogăţii stricăcioase”[25].

NOTE

[1] Luca, 12, 18.

[2] Termenul grec al Septuagintei este πλεονεξια (pleonexia), care înseamnă lăcomie, avariţie. Verbul πλεονεκτέω, de unde derivă substantivul, înseamnă şi „a avea în plus”, dar şi „a uzurpa, a frauda”, adică a lua mai mult decât trebuie. Ideea de surplus se conjugă aici cu noţiunea morală a fraudei, a înşelăciunii. Prin urmare, lăcomia de care vorbeşte aici Hristos este mai întâi un surplus (ceea ce ştim deja, căci pilda se referă la capacitatea limitată a jitniţelor de a cuprinde o recoltă mai mare decât de obicei), dar şi ceva ce depăşeşte dreapta măsură, devenind cumva inutil şi, prin aceasta, fraudulos. De asemenea, expresia „toată lăcomia” nu se referă la lăcomia „întreagă”, ci la toate speciile posibile de lăcomie (în limba greacă, particula pas folosită aici, înseamnă şi „întreg”, dar şi „universal”, „de tot genul”).

[3] Pentru „prisos” avem aici περισσεύειν, care înseamnă în acelaşi timp „a fi în abundenţă”, dar şi „în exces”, adică a fi în surplus fără sens, superfluu. Viaţa adevărată este în afara excesului, ne spune din nou pilda biblică.

[4] Termenul este plousios (πλούσιος), care, pe lângă sensul de „bogat”, „somptuos”, mai înseamnă şi „excesiv”. Deja avem de-a face cu un om care se bucură de un exces de bogăţie…

[5] ή γάρ ψυχή πλείόν έστιν τής τροφής καί τό σώμα τού ένδύματος, unde sufletul este, aşa cum se vede, „mai bogat” (pleion), cu termenul folosit şi mai înainte pentru omul bogat, decât hrana (trophé), iar corpul (soma) decât îmbrăcămintea (endymatos). Aluzia la bogăţia aparentă a omului bogat este vădită.

[6] Într-o omilie din cele şapte cu referire la parabola săracului Lazăr, Sf. Ioan Gură de Aur este de părere că sufletul acestui om bogat a fost „cerut de nişte piuteri înfricoşătoare, poate în acest scop trimise; sufletul lui n-a plecat de la sine în viaţa cealaltă, pentru că nici nu era cu putinţă” (v. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, Ed. IBMBOR, , Bucureşti, 2005, p. 56).

[7] Se poate deduce din această formulare a Sf. Vasile că ispita mai grea este cea a sărăciei, a necazurilor. Contrar ideilor noastre actuale, după care „ispita” este o simplă „tentaţie” din categoria plăcerilor excesive, ispita „veche” era o înşelare fundamentală a omului, o înfrângere. Poate că este firesc ca omul să cedeze mai degrabă în faţa greutăţilor decât a opulenţei. Chiar dacă mai departe ni se spune că e la fel de greu să-ţi păstrezi sufletul „neînfrânt” (aşadar, ispita este o înfrângere, aşa cum am spus mai sus), în faţa opulenţei ca şi a sărăciei, judecând după aparenţele materiale actuale, am putea afirma că, din punct de vedere sociologic, lumea modernă cunoaşte o accentuare a acestei specii aparte a ispitei, determinată nu de sărăcie, ci de bogăţia în exces. „Valoarea” celor două tipuri de ispite este însă aceeaşi, ameninţarea lor este la fel de primejdioasă.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 90 –  Omilia a VI-a, La cuvintele Evangheliei după Luca: „Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi” şi despre lăcomie.

[9] Iov era „cel mai de seamă dintre toţi răsăritenii” (Cartea lui Iov, 1, 3). Pe lângă faptul că era „fără prihană şi drept (şi) se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău” (Iov, 1,2), fusese dăruit de Dumnezeu cu şapte feciori şi trei fete, precum şi cu mare bogăţie gospodărească („El avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi şi mulţime mare de slugi”. (Iov, 1,3). Dumnezeu era foarte mândru de acest rob al său, atât de mândru încât a „îndrăznit” să-l dea exemplu chiar lui Satan, când acesta din urmă s-a înfăţişat în faţa lui Dumnezeu cu ocazia unei adunări de îngeri. Satan i-a replicat lui Dumnezeu că e normal ca Iov să se teamă de El, devreme ce toate îi merg atât de bine: „Dar ia întinde mâna ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!”, îi cere vrăjmaşul Atotputernicului. După această adevărată „ispită”, asupra lui Iov încep să curgă necazurile: turmele de boi îi sunt prădate, slugile trase priin sabie (sabeenii au năvălit asupra boilor şi asinelor, focul i-a ars oile şi pe cei care le păzeau, iar caldeii au făcut ravagii în cămilele lui; pe lângă aceste nenorociri „economice” Dumnezeu l-a lovit şi prin pierderea copiilor, căci „un vânt puternic s-a stârnit dispre pustiu şi a izbit în cele patru colţuri ale casei şi casa s-a prăbuşit peste tineri şi ei au murit…” (Iov, 1, 19). Ceea ce părea a fi un colţ de rai pe pământ, gospodăria şi familia lui Iov, s-a transformat, aşadar, într-o tragedie de neînchipuit. Văzând Satan că Iov nu se plânge de răul care l-a lovit, dimpotrivă (el spune – Iov, 1, 21 – : ”Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”), crede că îl va învinge cu suferinţa bolii. Fiind părăsit de Dumnezeu în puterea lui Satan (care nu avea drept de moarte asupra lui, în rest avea puteri depline), Iov este lovit de lepră. Femeia îl îndeamnă în acest punct să se lepede de Dumnezeu, dar Iov refuză. Totuşi, răpus de durere, el îşi doreşte moartea („Şi să primească să mă sfărâme şi să-şi întindă mâna şi să mă nimicească!” Iov, 6,9), îi întreabă pe cei apropiaţi unde a greşit („Fiţi învăţătorii mei şi eu voi tăcea; lămuriţi-mă unde este păcatul meu!” – Iov, 6, 24) şi-i cere lui Dumnezeu să-i spună unde e păcatul lui sau să-l ia de pe lume, să-l ierte, să-i fie milă de suferinţa lui şi să-l şteargă de pe faţa pământului („Mă isprăvesc, nu voi trăi în veac; lasă-mă, căci zilele mele sunt o suflare” – Iov, 7, 16; „Dacă am greşit, ce Ţi-am făcut Ţie, păzitorule de oameni? De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale şi de ce Ţi-am ajuns povară? De ce nu îngădui greşeala mea şi nu laşi să treacă fărădelegea mea? Degrabă mă voi culca în ţărână; mă vei căuta, dar nu mă vei mai găsi” Iov, 7, 20, 21 – aşa cum se poate constata, nici în acest stadiu de deznădejde Iov nu se ridică, propriu-zis, împotriva Domnului. Singura lui dorinţă este să înţeleagă unde a greşit – căci e sigur că o astfel de suferinţă nu poate veni fără greşeală –  şi să fie iertat prin moarte de aşa greşeală uriaşă. Aşadar, neprihănitul Iov crede că a greşit fundamental faţă de Domnul, iar acesta ar fi în drept să-l răpună pentru greşeală. Robul Iov preferă acest fel de îndurare sau iertare din partea lui Dumnezeu decât chinul fără sfârşit, chinul al cărui sens nu poate să-l dezlege.). în sfârşit, după ce se confruntă cu cei trei prieteni care-l acuză de blasfemie (Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamat), Iov este repus de Dumnezeu în drepturi: (Iov, 42, 10.) „Şi Domnul l-a pus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat pentru prieteni, şi i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte”.

[10] op. cit. p. 91.

[11] Baza de credinţă (cvasi-religioasă) a marxismului este tocmai ideea luptei pe viaţă şi pe moarte dintre burghezie şi proletariat, luptă care, în eshatonul proletar, se termină cu victoria celor săraci: „Armele cu care burghezia a doborât feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăşi. Dar burghezia nu a făurit numai armele care-i aduc moartea (este vorba despre progresul industrial în primul rând – n. ns., C. P.), ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme – muncitorii moderni, proletarii (s. a.)”. (Marx, Engels, Manifestul Partidului Comunist, Ed. Nemira, 1998, p. 17). În acelaşi manifest citim (p. 23): „Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea îi creează, înainte de toate, pe propriii săi gropari (s. ns., C. P.). Pieirea burgheziei şi victoria proletariatului sunt deopotrivă de inevitabile”. Aşadar, „moarte”, „arme”, „gropari”, „pieire”. Oricât de tuşat ar fi stilistic textul, mesajul e cât se poate de dur. Lupta între săraci şi bogaţi este în centrul energetic al revoluţiei proletare.

[12] Dacă Marx şi Engels au fost doctrinari, în schimb, Lenin a fost unul dintre liderii luptei revoluţionare crunte împotriva burgheziei, dar şi a religiei. În concepţia lui Lenin, ateismul este intim legat de lupta împotriva clasei burgheze. Lupta împotriva religiei este lupta împotriva spaimei pe care o induce religia în om (conform ideii că la baza credinţei ar sta o aşa-zisă spaimă faţă de zei sau Dumnezeu). Prin urmare, în scenariul revoluţionar tumultuos al lui Lenin, locul zeilor este luat de capital, căci el este cu adevărat spaima claselor oprimate. Lupta împotriva religiei trece, aşadar, prin antecamera luptei împotriva capitaliştilor, confundându-se, oarecum, cu aceasta, cu toate că, finalmente, ateismul este un mijloc şi nu un scop în sine. Scopul rămâne, desigur, eliminarea burgheziei: „Trebuie să luptăm împoriva religiei. Acest lucru constituie abc-ul întregului materialism, deci şi al marxismului (…) Pentru aceasta trebuie să explicăm în mod materialist care sunt rădăcinile credinţei şi ale religiei care au pătruns în mase. Lupta împotriva religiei nu poate fi limitată la o propagandă ideologică abstractă (…) această luptă trebuie legată de practica concretă a mişcării de clasă, care urmăreşte înlăturarea rădăcinilor sociale ale religiei (…) Oprimarea socială a claselor muncitoare, aparenţa de totală neputinţă a acestora în faţa forţelor oarbe ale capitalismului, care pricinuieşte omului muncii de rând zi de zi, ceas de ceas suferinţe de o mie de ori mai îngrozitoare, chinuri de o mie de ori mai cumplite decât diferite evenimente ieşite din comun, cum sunt războaiele, cutremurele etc., iată cea mai adâncă rădăcină a religiei în vremurile de azi. „Frica i-a creat pe zei”. Frica în faţa forţei oarbe a capitalului – oarbă pentru că masele poporului nu pot să prevadă manifestările ei –, care face ca proletarul şi micul proprietar să fie ameninţaţi, în fiecare clipă a vieţii lor, a fi puşi „brusc”, „pe neaşteptate”, „întâmplător” în situaţia de a se vedea ruinaţi (…) iată rădăcina religiei contemporane (…). Niic o carte nu va putea să lumineze masele strivite sub apăsarea muncii silnice capitaliste – care depind de forţele oarbe distructive ale capitalismului –, să stârpească religia în rândurile lor atâta timp cât aceste mase nu vor învăţa ele însele să lupte în mod unit, organizat, sistematic şi conştient împotriva acestei rădăcini a religiei, împotriva dominaţiei capitalului sub toate formele ei. Rezultă de aici că o carte îndreptată împotriva religiei ar fi dăunătoare sau inutilă? Nu. De aici rezultă cu totul altceva, şi anume că propaganda ateistă a social-democraţiei trebuie să fie subordonată principalei sarcini a acesteia: să dezvolte lupta de clasă dusă de masele exploatate împotriva exploatatorilor (s. a.)”. Citatul este din Lenin, Opere complete, vol. 17, Ed. Politică, Bucureşti, 1963, p. 429-431)

[13] Ibidem, p. 91.

[14] O „lege economică” a utilităţii marginale (nu intrăm acum în comentarii cu privire la statutul acestor „legi economice”, care nu sunt adesea decât formalizări matematice, dar şi schematizări, ale unor idei economice extrem de simple şi de vechi. Astfel de legi economice moderne sunt, tocmai datorită schematizării şi matematizării excesive, extrem de discutabile) a fost enunţată în 1854 de către H. H. Gossen, de ea ocupându-se şi alţi economişti, ca A. Marshall, C. Menger, Fr. Von Wieser, E. von Böhm-Bawerk etc. Astfel, această lege enunţă un lucru simplu: „cu cât cantitatea disponibilă dintr-un bun omogen este mai mare, cu atât utilitatea adusă de consumul unităţilor adiţionale este mai mică (şi invers). La baza descreşterii în acest mod a utilităţii marginale stă evoluţia de sens contrar a intensităţii manifestării unei necesităţi, în raport cu gradul ei de satisfacere”. (Am citat din Dicţionar de istorie economică şi istoria gândirii economice, coord. E. M. Dobrescu, M. Mureşan, G. Bodea, D. Mureşan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 156) Aceste idei se aplică, aşadar, în cazul în care se admite ca punct fix al discuţiei ideea de necesitate (sau de satisfacere a unei necesităţi). În economia modernă, post-modernă, am spune, ideea de necesitate este însă din ce în ce mai mult ignorată. De aici, şi ideea satisfacerii unei necesităţi devine labilă. Prin urmare, indiferent câte obiecte de acelaşi tip ar deţine un om, el nu se va putea declara satisfăcut de ele şi va încerca acelaşi sentiment de plenitudine faţă de primul ca şi faţă de ultimul. Faptul că legea descreşterii utilităţii nu se mai aplică este semn că omul economic al zilelor noastre este deja impregnat de „faustianism economic”, de lipsa totală de măsură.

[15] Această lipsă de măsură este „tradusă” ca o excepţie de la legea utilităţii marginale, excepţie cu care economiştii de azi nu au nici o problemă să fie de acord: astfel, sunt nesupuse acestei legi obiectele din aur, tablourile de mare valoare, deci tocmai obiectele pe care omul modern s-a obişnuit să le tezaurizeze, adică s-a obişnuit să le idolatrizeze, investind în ele o valoare echivalentă cu propria lui boală sufletească şi lăcomie: „Totuşi, de la conţinutul legii descreşterii utilităţii există şi excepţii, cum sunt: a) cazul colecţionării operelor de artă (ca sens apreciativ); b) situaţia în care „satisfacţia” dozelor adiţionale consumate dintr-un produs sporeşte (cazul negativ al fumătorilor, pentru care o ţigară în plus aduce un spor de mulţumire; desigur, noţiunea utilitate implicată de fumat este discutabilă) (Am citat din acelaşi dicţionar de gândire economică din nota anterioară, p. 157)”. Aşa cum se vede, chiar autorul de mai sus a simţit nevoia să relativizeze ideea de utilitate – ce e drept, numai în cazul ţigărilor, deşi nici obiectele de artă nu pot fi exceptate de la ideea de manie, în sens originar, adică de boală a sufletului…Nu ştim ce poate însemna aici termenul „apreciativ”, el însă funcţionează perfect ca o scuză pentru dorinţa imperioasă de a poseda ceva în cantităţi ce depăşesc logica utilului.

[16] În general, în câmpul politicii, partidele de doctrină liberală insistă pe această formulă. Ele se dovedesc, astfel, mai materialiste decât partidele comuniste, care au avut renume de partide materialiste. Totuşi, comunismul n-a sacralizat proprietatea privată, ci pe cea publică, ceea ce, trebuie să recunoaştem, deşi este tot o blasfemie, are măcar o justificare socială mai temeinică.

[17] Aici sensul ideii de economie este cât se poate de clar. „Economia” nu este decât iconomia divină în variantă materială, adică administrarea corectă, din punct de vedere divin, a bunurilor materiale. Omul economic este aici tot una cu omul creştin, care e un slujitor al lui Dumnezeu şi al semenilor săi, adică…un econom, un administrator, un om pus în slujba divinităţii şi a celor săraci. Categoria aceasta de „economişti” puşi în slujba săracilor tinde să dispară, ca să nu mai vorbim despre cei ce-l slujesc pe Dumnezeu…

[18] Op. cit., p. 93.

[19] Cu alte cuvinte, bogăţia pământului nu-i serveşte doar acestuia. Dimpotrivă, pământul îşi oferă bogăţia, oferindu-se pe sine oamenilor. Dacă ar fi „egoist” şi „lacom”, pământul n-ar permite omului să trăiască din rodul lui. La fel, oamenii bogaţi care ţin numai pentru ei bogăţia, nu fac decât să-i împiedice pe semeni de la a trăi, de la a se hrăni. Imitarea pământului înseamnă, aşadar, capacitatea altruistă a omului de a ceda din „dreptul” său şi pentru alţii. Pământul, ca şi omul, nu este decât depozitarul bogăţiei, nu autorul ei. Ca şi omul, pământul rodeşte datorită forţelor germinative ale naturii, aflate în puterea lui Dumnezeu. Legătura dintre bogăţia pământului şi bogăţia omului este, aşadar, tot Dumnezeu, căci numai el este autorul adevărat al bogăţiei. Din păcate, spre deosebire de pământ, care „ştie” acest lucru şi-şi oferă rodul omului, omul pare a uita că Dumnezeu e în spatele bogăţiei lui şi ţine numai pentru el ceea ce nu este, de fapt, al lui.

[20] Altruismul ar trebui să meargă până acolo încât omul să dea din bogăţia lui în primul rând altora, dar şi lui Dumnezeu în felul acesta. El, cel care e bogat, ar trebui să fie ultimul care să beneficieze de bogăţia care îi vine de la Dumnezeu! Ce departe e lumea economică actuală de o astfel de gândire altruistă! Aşa cum pământul nu-şi opreşte pentru sine decât o cantitate infimă de rod, pentru a perpetua producţia, restul oferindu-l omului, la fel omul ar trebui să-şi oprească pentru sine strictul necesar, restul oferindu-l celor lipsiţi de mijloace. În felul acesta, omul va deveni economul (iconomul) lui Dumnezeu. Este o concepţie foarte răspândită la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Bunăoară, Sfântul Ioan Gură de Aur crede acelaşi lucru, cu referire la un pasaj din Matei: „Nu pentru aceasta ai primit, omule, avere, ca s-o risipeşti în chefuri şi petreceri, ci ca s-o cheltuieşti în milostenii! Crezi, oare, că averile ce le ai sunt ale tale? Nu! Ţi-au fost încredinţate ţie de Dumnezeu averile săracilor, fie că le ai prin muncă dreaptă şi cinstită, fie că le ai moştenire de la părinţi. Crezi, oare, că Dumnezeu nu ţi le-ar fi putut lua? Dar n-o face, pentru că vrea ca tu să fii stăpân când eşti darnic cu cei nevoiaşi. Te rog să te uiţi şi ai să vezi că, în toate pildele Sale, Hristos osândeşte pe cei care nu întrebuinţează averile lor pentru ajutorarea celor săraci” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXXVII, în Scrieri, partea a III-a, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 880).

[21] Această idee a întoarcerii dărniciei şi a rămânerii bunurilor dăruite în sfera „proprietăţii” celui care le dăruieşte este un loc comun în spiritualitatea creştină. Ea este însă cu totul străină vremurilor noastre, în care fiecare om se consideră stăpân doar a ceea ce posedă „concret”, el însuşi. Autorul rândurilor de faţă poate povesti o întâmplare relevantă din acest punct de vedere. Aflat la Sibiu, la o conferinţă organizată de Biserica Evanghelică împreună cu Institutul Goethe din Bucureşti, am avut surpriza să constat că ideea de mai sus nu mai poate fi înţeleasă, dat fiind caracterul său „metafizic”, de un antropolog german aflat la aceeaşi manifestare. Când unul dintre vorbitori a adus această idee în discuţie, respectivul antropolog a ridicat tonul: „Vreţi să spuneţi ca dacă eu beau un pahar de apă, îi trece setea semenului meu?”. Ei bine, da, într-o perspectivă creştină, acest lucru este posibil, în speţă ca omul sărac sau însetat să se hrănească doar cu „iluzii” venite de la semenii săi…Aşa cum cineva se poate hrăni cu alimentele…pe care le mănâncă altcineva (adică, fără să râvnească la ele), la fel cel care dăruieşte săracilor nu se lipseşte definitiv de cele pe care le dăruieşte, ele fiind încă ale lui. Mai mult, ceea ce se dăruieşte cu dragoste se întoarce cu profit (adaos) la cel care a dăruit, aşa cum scrie Sf. Vasile cel Mare.

[22] Op. cit. p. 94.

[23] Când spunem „metaforic”, nu ne referim la o expresie ce trebuie luată à la légère, într-o manieră evazionistă. Metafora aici nu ocoleşte realitatea, ci o exprimă plenar, fiind contribuţia esenţială la redefinirea realităţii. În cazul creştinismului, metaforismul nu este decât o formă de rearticulare a unei realităţi noi, adică a lumii lui Dumnezeu, de care depinde lumea „reală”, concretă, vizibilă. Metafora (aşa cum arată cuvântul) nu este decât o formă de legătură, de „transport” de la o realitate la alta. Ea e o „navetă” a sensurilor între cele două realităţi, un liant.

[24] Hristos însuşi vorbise destul de clar în acest sens, tocmai în parabola de care ne ocupăm: „33. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. 34. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. (Luca, 12)

[25] Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 95. A se observa contrastul dintre slava veşnică în care va fi primit cel milostiv şi caracterul „stricăcios” al bunurilor pe care le-a dăruit. Cu alte cuvinte, cu un dar minor şi stricăcios (dar având sufletul curat) omul creştin poate să-şi atragă comoara cea mai de preţ, fără corupere, viaţa veşnică. Dimpotrivă, iubind cu lăcomie bunurile lumeşti stricăcioase, el poate rata gloria eternă din ceruri. Alegerea lui nu poate fi decât una singură….

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest