„Cazul Smicală”

Ceea ce se întâmplă de cel puțin cinci ani cu membrii familiei Smicală este, de departe, un caz – un caz social, psihologic, de presă, juridic, politic. Situația în care se află acești oameni are forța de iradiere exemplară a unei tragedii antice. În jurul lor se încheagă și se desfac forțe distructive sau benefice, redefinind lucruri pe care le consideram până acum de la sine înțelese, reconstruind înțelegerea pe care o avem asupra familiei, copiilor, societății, politicii. Lucrurile se întâmplă în Finlanda, stat exemplar în organizarea sistemului de învățământ și în susținerea unui înalt nivel de trai, „cea mai fericită țară din lume” (https://www.rfi.ro/social-110144-finlanda-cea-mai-fericita-tara-politicienii-angajatii-oamenilor). Trei dintre oamenii de acolo, medicul Camelia Smicală și cei doi copii ai ei, își doresc, mai mult decât orice, să ajungă în România.

Copiii

Copiii sunt, din punctul nostru de vedere, cele mai importante personaje ale tragediei. Maria și Mihai, o fată de 12 ani și un băiat de 13, frumoși și cu privirea senină, au devenit, din copiii părinților lor, nepoții bunicilor, frate și soră, obiectele de interes abstract (întrucât rămâne inexplicabil) al instituțiilor de serviciu social finlandeze. În urma divorțului părinților, copiii au fost îngrijiți de mamă. În septembrie 2015, datorită suspiciunii că ar putea părăsi Finlanda, Maria și Mihai sunt luați de serviciile sociale și internați într-o instituție specializată. În decembrie 2015 sunt reîncredințați mamei, dar numai pentru câteva luni, pentru că în primăvara următoare sunt „ridicați” din nou. În următorii ani copiii au fost separați unul de celălalt, au fost izolați în boxe speciale atunci când se revoltau împotriva internării lor. Au deprins o viață care oscila între speranța de a reveni alături de mamă și alături de bunicii materni, în România, și groaza de a fi separați, sechestrați, izolați pentru totdeauna. În urmă cu câteva zile, pe 15 noiembrie, serviciile sociale au suspendat din nou vizitele copiilor la mamă și le-au impus acestora regimul de izolare. În prezent, Maria este izolată, în imposibilitatea de a fi contactată de familie, avocat sau alte persoane, iar Mihai a fugit pentru a nu păți același lucru și este considerat „evadat” și dat în urmărire de serviciile sociale și de poliție. Camelia Smicală nu știe nimic despre copii și nu îndrăznește să întreprindă nimic pe cont propriu pentru a nu fi acuzată de răpirea lor și pentru a nu-și pierde șansele de a-i recupera.

Vârsta copiilor în perioada în care au trăit internați în instituțiile sociale este cea în care se edifică partea cea mai importantă a personalității lor. Teoriile atașamentului susțin că tulburările datorate imposibilității sau dificultății construirii relațiilor afective pot influența dezvoltarea pe lungă durată a sănătății și echilibrului psihic al copilului; dezvoltarea psihică, și chiar cea intelectuală și fizică pot fi dezechilibrate de subminarea atașamentului natural care leagă un copil de părintele, de familia, de locuința sa. Dezvoltarea morală, prin care copiii dobândesc reperele vieții morale, distincția între bine și rău, înțelegerea normei și a normalității, reprzentarea autorității, are loc tot la aceste vârste. Celor doi copii li se arată că binele pe care ei îl simt și îl doresc (întoarcerea acasă, regăsirea familiei, a stabilității și siguranței) este „rău” și că răul pe care îl resimt (izolarea, înstrăinarea, schimbările repetate și inopinate, supravegherea continuă de către agenți impersonali etc.) este „spre bine”. Normele (serviciile sociale) sunt împotriva lor, iar autoritatea fie susține această normă (administrația locală), fie este indiferentă la ceea ce li se întâmplă (statul finlandez, statul român, UE etc.).

Și conștiința socială a copiilor se precizează în cadrul acestui interval de vârstă. Nivelul de integrare în grupuri, în comunitatea familiei, în grupul de joacă sau în tovărășiile de vârstă, într-o comunitate etnică și religioasă, precum și felul în care sunt percepuți din afară le determină capacitatea autopercepției sau formarea a ceea ce psihosociologii numesc „sine social”. Din afară, din cauza regimului de internare care îi lipsește în mare măsură de suporturile integratoare pomenite, ei nu primesc însă decât calitatea de „obiecte” (în instituții, mai ales în instituțiile numite totale – spitale, închisori sau orfelinate – orice personalitate, oricât de puternică, este „obiectivată”, redusă la o sumă a trăsăturilor sale exterioare cuantificabile de către instituția respectivă.). Mai nou, percepției lor ca obiecte li s-a adăugat și aceea de infractori.

Familia

Cazul este, spuneam, paradigmatic, căci include o schimbare a modului de explicare și definire a normalității. Familia, considerată în mod normal baza și matricea socialului, devine inamicul statului în măsura în care acesta permite tacit instituțiilor de servicii sociale (acest nou „SS”!) să pătrundă și să invadeze spațiul familial, să controleze, să judece și să pedepsească membrii familiei. Din punctul de vedere al acestor instituții, familia este definită ca un mediu corupt, instabil, nociv în dezvoltarea copiilor; această abordare „demonizează” familia în conștiința copiilor aflați în dependență vitală de stabilitate, încredere și apropiere de părinți și de ceilalți membri ai familiei. Totodată, familia reiese definită ca grup ineficient; această definire nu este numai una a instituțiilor sociale ci, din păcate, tinde să fie preluată și în unele zone ale științelor socio-umane. Familia falimentară economic (securitatea economică este asigurată prin venitul individual și/sau prin sistemul de asigurări medicale), moral (valorile transmise nu sunt concordante cu cele promovate în sistemele de învățământ, în spațiul politic sau în cultura de masă), educațional (educația este exclusiv sarcina învățământul de masă) se dovedește, în cazul nostru, depășită și ca posibilitate de asigurare a securității, integrității membrilor ei celor mai vulnerabili. Ea este definită ca o instituție labilă, deși o asemenea trăsătură nu ar justifica coalizarea forțelor unor instituții precum serviciile medicale, polițienești, de asistență socială și chiar ale instituțiilor politice de cel mai înalt nivel împotriva ei.

Este poate nimenit să reamintim diferența între instituția familială (cea mai veche, complexă și stabilă formă de coexistență umană) și organizațiile amintite (noi, unifuncționale și virtuale, în măsura în care au apărut și funcținează în baza unor decizii judecătorești sau politice); din acest punct de vedere este de înțeles nevoia de mobilizare, datorată nu incapacității familiei de a constitui în continuare baza societății, ci tocmai superiorității ei în această privință. Societatea trebuie reconstruită pe alte fundamente, non-familiale, iar definițiile negative ale familiei slujesc acestui scop.

Statul român este încă perceput de majoritatea cetățenilor săi nu ca inamic, ci ca aliat al familiilor. De aceea, pentru reconfirmarea legitimității sale, el nu trebuie să mimeze atitudinile statelor vădite ca inamice ale familiei, ci să se pronunțe și să acționeze ferm în favoarea familiei și a copiilor.

Generația

Cazul Smicală provoacă și capacitatea de răspuns a generației adulților, a celor cu responsabilitate familială, socială și politică actuală. Din nefericire, răspunsul general (constatat și cu alte ocazii mai ales la nivelul oamenilor cu educație superioară, bine întemeiați profesional și material) este neimplicarea, direct proporțională cu delegarea judecării și acțiunii către instituții și specialiști. Acest comportament de delegare este mecanismul preferat de deresponsabilizare al generației prezente. Dezlegată la timp (devreme) de proprii părinți (a căror grijă este încredințată tot instituțiilor sociale, medicale sau politice), adulții de astăzi sunt gata să renunțe și la copii. Că îi abandonează în fața ecranelor, că îi „antrenează” pentru viața matură între 8 și 12 ore pe zi sau că îi lasă în paza serviciilor sociale, tot despre părăsirea copiilor este vorba. În cazurile exemplare, precum cel al Cameliei Smicală, o mamă care nu vrea să își abandoneze copiii, ceilalți părinți ridică din umeri și lasă „forurile competente” să judece pricina. Lipsa empatiei vorbește despre „civilizarea”, adică reținerea și atrofierea sentimentelor părintești.

O generație ca aceasta a noastră, gata de despărțirea de trecut și de viitor, este pregătită să uite condiția de precaritate a oricărei existențe reale: chiar dacă prezentul ne aparține, suntem trecători, iar trecerea către viitor o vom face numai în măsura în care păstrăm legătura strânsă cu acesta. Rămânerea la vârsta unică a maturității iresponsabile, care dezleagă trecutul de viitorime, poate să însemne dez-temporalizarea noastră, ieșirea din timp, uitarea propriei existențe (ce ne pare mai importantă decât orice!) chiar din intervalul desfășurării ei. Dacă nimic nu continuăm, nimic nu vom rămâne.

Cazul Smicală este încă un prilej să facem din noi ceea ce dorim să fim.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *