În căutarea luminii

lumina-peste-lume

Pășim în săli, întâlnim oameni și ceva din interiorul nostru rezonează, este în consonanță cu altceva ascuns adânc înlăuntrul acelora. Apoi, pe baza acestui simțământ țesem imagini, interacționăm cu ele și cunoaștem bucuria întâlnirii. Fără să mai fim atenți la cel din fața noastră, ne lăsăm furați, seduși de discursurile sale, discursul unui om care a încetat să mai creadă în ceea ce spune. Tocmai când ne lăsăm furați de idei, cineva strecoară un ac și într-o fracțiune de secundă bula construită în jurul acelei situații se sparge. Acum seamănă cu un actor care se joacă în diverse momente cu mintea altora (unii îi numesc pe aceștia demagogi). Și te întrebi de ce. Așa și-au pierdut multe cuvinte din substanță. Iată, de pildă, competența este folosită atât de des și mulți se cred slujitorii ei încât nu ne mai stârnește decât zâmbetul. De ce? Pentru că aceia care făcuseră din ea criteriu sau ideal s-au prăbușit în ochii multora, iar ceilalți preferă să își vadă de drum și să vorbească mai puțin despre ea. Mai sunt, evident, și cei care se află la polul opus, necompetenții, ca să folosesc un termen de-al lui Gusti[1]. Necompetenții aceștia sunt nu doar cei care sunt nepregătiți, spunea sociologul interbelic, dar și aceia care „au nesocotit demnitatea chemărilor lor adevărate, pentru a se înrola în altele, mai oportune sau mai strălucitoare în aparență”. Adică, inșii care se înfățișează, care sunt ridicoli, dar nu-și dau seama de acest lucru. Mulți ar spune că semenii lor care și-au găsit vocația trebuie să fie foarte fericiți. Măcar și-au găsit acel ceva care le răsplătește munca, zic ei. „Știi cât de greu e să găsești ceva care să-ți placă?”, te întreabă, ca și cum momentul acela ar fi clipa iluminării. „Nu”, le răspunzi pentru că tu, de fapt, n-ai căutat-o, ea te-a găsit pe tine (dacă). În concepția weberiană, vocația numai cu plăcerea nu e soră, e un drum pe care-l urmezi întreaga viață. De pildă, după 1884, sociologul german avea un regim compulsiv de muncă, spun unele surse; credea că numai așa putea sta în calea tendinței naturale spre lene și delăsare, specifică nouă tuturor.                                                                        Într-un fel, „fericiții” care și-au găsit vocația sau pe care i-a găsit ea, deseori numai fericiți nu sunt. Unii lucrează în multinaționale în timp ce privesc cum înfățișații le ocupă posturile în alte instituții unde n-ar avea ce căuta. Pentru că ei știu să se strecoare, știu să lingușească. Ei nu văd cum umbra lor se îndoaie, chiar dacă fizic sunt tot drepți.        Alții lucrează alături de ei fix în acele locuri. Într-un fel obosești. Generația obosită, spunea profesorul Bădescu, „este o generație care traversează o criză a idealității și a idealurilor”. Oboseala, spunea domnia sa, este de mai multe feluri. Una dintre ele este sănătoasă, este oboseala fizică. Celalalte, nu sunt așa. De exemplu, oboseala de tonus sau cea psihică merge deja spre suflet. Nimic nu mai prezintă interes pentru omul acela. „Ea pregătește formele demoralizării, introduce dificultăți în coordonarea funcțiilor”. Apoi, oboseala spirituală, ea e cea care aduce moartea sufletului.  Greutatea acestei oboseli se simte. Oricât de puternic ai fi, tot te atingi într-o măsură mai mică sau mai mare. Parcă ar fi contagioasă. „La ce bun toate astea?”, te întrebi. Este o stare de presiune și deznădejde, iar singura cale să ieși din ea e să te centrezi. Deci, fiecare are o ancoră, depinde de el dacă o folosește sau nu. Bernea ilustrează foarte real condiția omului de vocație. El e „cel ce urcă muntele”[2]. „Încercările de tot felul îl definesc mai mult”, scria Bernea. Cu toate astea, el trebuie să rămână senin și să vadă dincolo de toate mizeriile care-l înconjoară. E adevărat, însă, unii se rătăcesc pe munte și uită de ceea ce le spune vocea interioară. Construcția lor se prăbușește și discursul lor se transformă în demagogie. Și, totuși, paradoxal sau nu, acela le mai poate arăta altora lumina.



[1] Gusti, D., Opere, Volum II,  Ed. Academiei, 1968, p. 297.

 

[2] Bernea, E., Preludii, Ed. Predania, 2011, pp.107-110.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest