CĂRŢILE ESTULUI (XXII) Confucius şi Buddha în ţara lui Mao

SWEDEN-CHINA-NOBEL-PRIZE

Unele reacţii stârnite de acordarea premiului Nobel pentru literatură scriitorului chinez Mo Yan, în 2012, seamănă mult cu cele de după încununarea cazacului Mihail Şolohov, în 1965, cu aceeaşi distincţie, după ce, în 1940, scriitorul sovietic primise premiul Stalin chiar din mâna conducătorului suprem. Aflând cine s-a „strecurat” în clubul select din care face şi ea parte, Herta Müller declara că i-a venit să urle, întrucât această decizie a Stockholmului echivalează cu „o palmă dată celor care luptă pentru democraţie şi libertate”. Justificarea rezonabilă a modului primitiv-conformist în care se exprimă Herta Müller ar fi că n-a citit nimic din opera literară a lui Mo Yan. Dar, din perspectiva cugetării sale, nici nu era nevoie, pentru fosta noastră compatrioată pilonul care susţine literatura fiind unul ideologico-politic. E drept că în corul indignaţilor s-au mai înscris şi alte voci, atât din afara cât şi din interiorul Chinei comuniste. Dar, între timp, ecoul reproşurilor faţă de refuzul obstinat al scriitorului de a răspunde provocărilor cu iz politic s-a stins. Fie că detractorii au obosit, fie că, citindu-l, au găsit răspunsuri în cărţile scrise de Guan Moye şi semnate cu pseudonimul care l-a consacrat: Mo Yan. În limba chineză Mo Yan înseamnă „Nu vorbi”. La originea acestui pseudonim s-ar putea afla sfatul părinţilor terorizaţi de nebunia revoluţiei culturale, dar şi un legământ, un îndemn lăuntric a cărui rezonanţă străbate întreaga sa operă: „Nu vorbi! Scrie!” Şi aşa face, cu încredinţarea că „un scriitor trebuie să-şi exprime atitudinea critică şi indignarea faţă de părţile întunecate ale societăţii sau ale sufletului omenesc nu în stradă, ci în cărţile lui”. Citindu-i cărţile fără prejudecăţi de vreun fel, ai uneori încredinţarea că oricât şi oricum ar fi solicitat să se explice, e aproape inutil, opera sa oferind, chiar cu anticipaţie, răspunsuri coerente. Din acest punct de vedere se poate afirma că aproape tot ce scrie are în subsidiar şi un sens polemic. Reevocându-şi unele scrieri, din postura de personaj în romanul Obosit de viaţă, obosit de moarte, ne oferă o perspectivă asupra artei sale: „Nobleţea sau lipsa ei nu vin din ce scrii, ci din cum scrii. Iar pentru nobleţe oricum nu există un standard unitar”. Ar fi reconfortant să ni se confirme că recunoaşterea sa la nivel planetar vine mai ales din „cum scrie”.

De la debutul din 1981 cu povestirea Potopul din noaptea de primăvară, a publicat peste optzeci de povestiri şi zece romane, cele mai cunoscute fiind  Sorgul roşu (1987), Baladele usturoiului din paradis (1988), Ţara vinului (1992), Ţâţe mari şi şolduri late (1996), Meşteru-i din ce în ce mai amuzat (1999), Pedeapsa santalului (2001), Obosit de viaţă, obosit de moarte (2006) şi Broaşte (2009). Mii de pagini de o densitate uluitoare, pline de miresme şi miasme, de zgomote şi şoapte, de culori şi umbre întunecate.

Sorgul roşu este romanul care i-a asigurat un loc între marii artişti care „simt enorm şi văd monstruos”. Un loc privilegiat, pentru că Mo Yan are şi forţa de a-l atrage  pe cititor într-o aventură halucinantă a simţurilor, de a-l obliga să vadă cu ochii lui scene de o cruzime greu de suportat, să audă cu urechile lui ţiuitul gloanţelor sau urletul câinilor sălbăticiţi atunci când sfâşie carne de om, să simtă pe pielea lui suferinţa şi răsuflarea de gheaţă a morţii. Sorgul este personaj principal în această epopee. El stă în picioare „tăcut şi cuviincios”, firele lui sunt „făpturi spirituale pline de viaţă”, frunzele lui „şoptesc bezmetic”, chemarea lui e „plină de amărăciune”; iar toamna, „roşul fără de margini şi fără de hotare al sorgului copt se preface într-o întinsă mare sângerie”. Sorgul care îi hrăneşte şi le ocroteşte iubirile pătimaşe, sorgul din care se prepară alcoolul tămăduitor al tristeţii şi al suferinţei, sorgul simbol al vieţii şi al fertilităţii devine, în vremea invaziei japoneze şi a războiului civil de la sfârşitul anilor `30 ai secolului trecut, simbol al morţii: „Sute şi sute de săteni vor fi ajuns membre zăcând laolaltă, cadavre întinse în devălmăşie; sângele proaspăt scurs din ele va fi udat sorgul pe o mare întindere, înmuind şi înnoroind pământul negru de dedesubt; odoarea dulcie va fi înăbuşitoare.” În vibraţia acestui decor se desfăşoară saga familială a trei generaţii ale căror figuri primordiale sunt Yu Zhan’ao, şeful bandiţilor, „eroul de legendă ce avea să ajungă vestit în toată lumea”, şi Dai Fenglian, stăpâna unei distilerii de alcool din sorg, femeia „cu chipul ca floarea de piersic, spiritul senin şi inima deschisă”. Ei sunt bunicul şi bunica povestitorului, iar în umbra lor se-nfiripează tatăl, Dougan, care în acel moment istoric atât de tulbure avea doar paisprezece ani şi lupta cu arma-n mână împotriva „diavolilor” japonezi. Evenimente haotice, tâlhării la drumul mare, confruntări sângeroase între comuniştii lui Mao şi naţionalişti dar şi între numeroasele bande înarmate, execuţii, maltratări, violuri, torturi, scene de dragoste, de frenezie şi bestialitate se succed într-o aglomerare ameţitoare a detaliilor în acest poem epic de o cromatică şi o sonoritate copleşitoare. Un clocot de zgomot şi furie în care se strecoară, timid, câte un moment de pace şi tandreţe, precum acesta: „Un stol de porumbei albi ca zăpada s-a năpustit din înalt şi s-a lăsat pe vârful firelor de sorg. Gânguritul lor a deşteptat-o pe bunica, iar ea le-a văzut desluşit şi limpede înfăţişarea. Le-a surâs sincer, iar ei au răsplătit cu un zâmbet mărinimos iubirea fierbinte a bunicii faţă de această viaţă şi dorinţa ei de-a nu o părăsi […] Ultimul ei fir de legătură cu lumea oamenilor stătea să se frângă şi toate îngrijorările, durerile, încordările şi deznădejdile i-au căzut în lanul de sorg, lovind ca o grindină vârfurile firelor de sorg, făcând flori şi legând roade acre şi amărui, moştenire pentru fiecare generaţie de după. Bunica şi-a încheiat eliberarea, a zburat laolaltă cu porumbeii, iar spaţiul gândurilor ei, restrâns până la a fi cât pumnul de mare, era plin de bucurie, căldură, stare de bine, armonie. Cu inima cu totul împlinită, bunica a mai spus, cu mare evlavie: Cerule, oh, Cerule… ”

 

Profetul Indiei, cum este considerat Rabidranath Tagore, primul asiatic încununat cu Nobelul literar în 1913, când ideologia şi politica încă nu erau covârşitoare în opţiunile Stockholmului şi mai ales în comentariile criticii literare ulterioare evenimentului, are această butadă: „Păsărilor care s-au născut în colivie le este cel mai frică de cer”. Mo Yan s-a născut într-o imensă colivie, strict ierarhizată şi structurată în interior, într-o Chină dominată de ideologia marxismului asiatic al lui Mao, clădită pe temeliile unei societăţi conservatoare, în care cel din fruntea ierarhiei era considerat sub protecţia Cerului.  Conducătorul suprem era Dumnezeu pe pământ. El întruchipa adevărul absolut şi binele suprem, ca mulţi dintre împăraţii marilor dinastii milenare ale chinezilor. Putem afirma însă că marxismul asiatic, dacă-l raportăm la contextul său cultural (deocamdată trebuie să ne ferim să spunem „spiritual”), la tradiţiile şi mentalităţile chinezilor, nu era decât o aplicare formală a unei sancţiuni istorice, confucianismul, oricât de îndrăzneaţă ar părea afirmaţia. În această filosofie, Cerul reprezintă, după cum bine se ştie, ordinea deplină şi puterea supremă. Cerul determină destinul omului, actele sale fundamentale. În epoca Song pare a se fi realizat însă o sinteză liberă între ce mai rămăsese din confucianism şi taoism, aceste orientări constituind, împreună cu budismul, ceea ce învăţaţii secolului al XX-lea consideră a fi neoconfucianismul. Interzis oficial în 1960, în China continentală, unele propoziţii ale acestuia se dizolvă însă, aproape organic, în marxismul maoist.

Oare lui Mo Yan îi e frică de cer, adică se află sub teroarea aşa-numitului destin al Chinei comuniste? Întrebarea-i mai mult retorică, supravieţuitorii teribilei revoluţii culturale chineze fiind înfricoşaţi nu atât de moarte cât de viaţă, de cum vor fi obligaţi s-o trăiască.

Multe personaje din romanul Broaşte (2009) invocă, mai ales în momente de grea cumpănă, Cerul, încercând, de cele mai multe ori fără izbândă, găsirea unei echilibru între Cer (destinul previzibil) şi Pământ (voinţa implacabilă a răului). Omul desăvârşit în comunismul chinez devine cel care aplică fără cârtire propoziţiile noului profet Mao. Ideologia acestui comunism găseşte deci în Confucius formulări pe care nici măcar nu trebuie să le traducă pe înţelesul celor mulţi: „Arta de a conduce este determinată de alegerea corectă a funcţionarilor”. Asta înseamnă că atunci când greşesc, „funcţionarii”, adică cei dedicaţi, îşi asumă şi riscul de a ieşi brutal din scenă, chiar trimişi pe lumea cealaltă, după voia… Cerului.

Contaminarea maoistă e atât de puternică încât aceasta stăruie, uneori în forme mai rafinat brutale, şi după pârjolul revoluţiei culturale. Aflată, până mai ieri, într-un imobilism sieşi suficient, China experimentează cu obstinaţie, în perioada comunistă, moduri total insolite de a fi, de a exista în lume, de a depăşi obstacole reale sau imaginare, stăruind timp de două-trei decenii într-un egalitarism generator de sărăcie cronică, de subdezvoltare generalizată şi dictatură specific asiată. Şi cum sărăcia se asociază cu o creştere îngrijorătoare a natalităţii, se ajunge inevitabil la un control strict al acesteia. „Copilul unic” devine lozinca prin care autorităţile pornesc un veritabil război împotriva procreării, soldat cu victime nu doar în rândurile nenăscuţilor ci şi ale femeilor care au dorit să-i aducă pe lume. Dube prin ale căror megafoane se explică necesitatea scăderii drastice şi necondiţionate a natalităţii cutreieră satele: „Controlul populaţiei este o problemă de mare importanţă de care depinde viitorul ţării şi al poporului… pentru a construi prin cele patru modernizări o ţară puternică trebuie cu orice preţ să controlăm curba demografică şi să veghem la calitatea populaţiei; femeile cu sarcini ilegale nu trebuie să-şi închipuie că pot avea norocul să scape, va fi degeaba…” Într-adevăr, degeaba, pentru că Mătuşa, personajul în jurul căruia se centrează toate evenimentele, moaşa unei comunităţi de zeci de sate, după ce a ajutat la naşterea a peste zece mii de copii, devine mâna criminală prin care autorităţile realizează aşa-zisul control al populaţiei. Echipa sa e una militarizată: „un ofiţer de la departamentul armatei din comuna populară şi şase zdrahoni de miliţieni” urmăresc „infractoarele” duşmănoase pentru a le obliga să facă avort. În dotarea lor e o dubă şi un puternic tractor cu şenile. Se pune o imensă presiune asupra familiei gravidei şi chiar asupra cunoscuţilor. Soţul este dat afară din serviciu şi ameninţat cu puşcăria, tatăl şi mama, socrii, rudele apropiate au de suferit. Urmărită de Mătuşa, soţiei naratorului i se transmite un mesaj halucinant: „Dacă te încăpăţânezi şi te opui, o să dărâmăm cu tractorul casele vecinilor, apoi pe cea a voastră. Şi toate pagubele o să fie suportate de tatăl tău. Şi după toate astea vei fi obligată să faci avortul”. Nu-i doar o ameninţare. Echipa Mătuşii trece la acţiune, începând dărâmarea gospodăriilor vecinilor. În faţa acestei desfăşurări de forţe, Wang Renmei n-are într-adevăr nici o şansă. Iese din coteţele porcilor, unde se ascunsese, şi se dă pe mâinile moaşei. E în şapte luni şi ceva, iar avortul îi provoacă, în mod previzibil, moartea. Apropiaţii o plâng, dar unii consideră că e vina destinului, nu a Mătuşii. Chiar soţul femeii, naratorul, adânc traumatizat, îi mărturiseşte japonezului Sugitami Yoshihito în una din scrisori: „Spuneţi că aţi plâns la pasajul în care Wang Renmei moare, să ştiţi că şi eu am vărsat lacrimi când l-am scris. Nu-i port pică mătuşii, în ceea ce mă priveşte, a făcut ce trebuia să facă, chiar dacă, în anii din urmă, odată cu înaintarea în vârstă, ea singură are remuşcări şi spune că are mâinile pătate de sânge”. Următorul pasaj, în eventualitatea că ar citi cartea, ar putea să-i provoace Hertei Müller un justificat urlet: „Toate acestea sunt Istorie şi Istoria nu priveşte decât rezultatele, nu şi procedeele. E tot aşa cum contempli Marele Zid sau Piramidele Egiptului ori alte monumente măreţe, nu mai vezi oasele albe ale celor căzuţi la temelia lor”. La temelia zidului politic care îngrădeşte drastic natalitatea cade şi Wang-Fiericică, o tânără pentru a cărei capturare Mătuşa şi echipa sa mobilizează întreaga comună. Toţi cei în stare să se deplaseze în căutarea nefericitei femei primesc o alocaţie zilnică de cinci yuani, marele premiu, de două sute, revenindu-i celui care o va da pe mâna hăcuitorilor. Nimeni nu poate avea conştiinţă sau milă, întrucât amenda pentru neparticipare este egală cu alocaţia hăitaşilor. Urmărită pe fluviu cu ambarcaţiuni improvizate, Wang-Fiericică se aruncă în valuri, avortând spontan, găsindu-şi moartea. E mâna şi vina destinului, crede scriitorul Mormoloc, întrucât „din ce se întâmplă în viaţă e dat în mare parte de soartă”. Mătuşa ţine o evidenţă infernală a „soartei”, pe lângă zecile de mii de copii moşiţi, ea amintindu-şi cum câtorva sute le curmase viaţa.

Mătuşa nu-i deloc un personaj schematic, curba vizibil descendentă a ordinelor primite de la centru pentru controlul strict al naşterilor şi regretul de a-şi fi pătat mâinile cu sângele copiilor nevinovaţi creând o tensiune teribilă. În neînduplecarea sa, se slujise de oameni slabi, fără conştiinţă, dar fără să aibă deloc stimă pentru cei care trădează morala tradiţională. Tirada sa despre trădare o acuză şi-o disculpă aproape în aceeaşi măsură: „Un om poate face tot felul de lucruri, dar nu să fie trădător, nici pentru un scop nobil. Dintotdeauna, şi în China, şi în străinătate, cei care au trădat n-au sfârşit-o bine. Şi aşa va fi şi în cazul lui Wang-Xiaoti, care, cu toată recompensa mare pe care a primit-o, pun gâtul că n-o să moară de moarte bună. Să zicem că eşti gata să te aliezi cu Guomindangul pentru o astfel de sumă, apoi cine garantează că mâine, când altcineva îţi va da încă pe atât, n-o să trădezi din nou? De aceea, cu cât Wang-Ficat o să ne dea informaţii, cu atât îl voi dispreţui mai mult”.

Evenimentele se rostogolesc cu repeziciune, contradictoriu, într-un soi de ipocrizie năucitoare. Fără să fie abandonată în litera ei, politica de control strict al natalităţii merge într-un paralelism vizibil cu excepţiile rezonabile. În comuna naratorului, Dongbei, unde Mătuşa patronase atâtea cumplite abuzuri, „fapte stânjenitoare, situaţiile cele mai nenorocite”, după doar un deceniu şi jumătate este reactivat, mai întâi în eres, apoi în realitate, Tempul Zeiţei Fecundităţii. Doi sculptori locali se străduiesc să frământe din lut chipurile a mii şi mii de bebeluşi, poate pentru a comemora insolitul genocid al Mătuşii care, încet-încet, devine o insomniacă ce-şi deplânge vinovăţia. Sunt multe pagini remarcabile despre transa unuia dintre modelatorii figurinelor care „nici una nu seamănă cu alta”. Analogia pe care am putea-o face între figurinele de copii ale Maestrului, fiecare cu expresia şi atitudinea proprie, şi armata de teracotă formată din zece mii de soldaţi de pe vremea împăratului Quishi Hundi (descoperită în 1974), în care, de asemenea, fiecare soldat are individualitate, nu pare deloc forţată, adâncind sensul parabolei lui Mo Yan. Maestrul figurinelor de copii reunifică, prin arta sa, o Chină cât pe ce să-şi abandoneze destinul şi misterele creative. El pare a trasa calea iluminării, aceeaşi de la începuturi şi până azi.

După ce isteria egalitaristă se mai potoleşte, bogaţii din zona comunei Dongbei, devenită orăşel, găsesc modalităţi insolite de a eluda directiva copilului unic. Unii îşi permit să achite uriaşele amenzi: „Nu mai suntem ca pe vremuri. Acum cei care au bani fac plozi şi plătesc amenda. Uite, chiar bătrânul He, regele şifonierelor, i-a născut nevasta al patrulea copil şi a plătit şase sute de mii de yuani. Seara a primit înştiinţarea, a doua zi s-a dus la Comitetul Planificării Familiale cu portofelul din piele de şarpe plin cu suma respectivă”. Alţii merg mai departe, reînviind instituţia celei de-a doua şi-a treia soţii sau întreţinând mai multe ibovnice. Pe cei ale căror soţii sunt infertile îi ajută Confucius, cu învăţăturile sale, să aibă copii în bătătură. Mai iscusit se dovedeşte unchiul Yuan-Obraz care, după paravanul crescătoriei de broaşte-bou patronează o prosperă reţea de mame purtătoare. Tot pentru cei cu dare de mână, se înţelege. În lotul acestor mame de împrumut este racolată şi Chen-Sprânceană, o fostă frumuseţe a locului, desfigurată de un incendiu. Virgină, acceptă să fie fecundată, să poarte în pântec odrasla naratorului, cu suma de bani încasată sperând să-şi vindece tatăl, pe Chen-Nas, de sărăcie şi nebunie. Acesta joacă în public rolurile unor personaje imaginare sau reale („al piticului de la uşa clubului Paradis din Beijing sau al uriaşului de la porţile băilor Grotei Perdelei de Apă de la Guangzhou”), cel mai de succes fiind al unui scriitor celebru, inventând poveşti şi întâmplări nemaiauzite, pe gustul celor dispuşi să-l asculte/citească, aluzie la rolul ingrat al artistului în societatea contemporană.

Conceput pe trei paliere (scrisorile lui Mormoloc, pseudonimul naratorului, trimise scriitorului japonez Sugitami Yoshihito, cele patru părţi ale romanului propriu-zis şi o parte a cincia, formată dintr-o piesă în nouă acte) romanul Broaşte reia, iar şi iar, semnificaţia unor destine alterate, drastic sancţionate de încercarea tradiţiei de a se menţine la un nivel dominant şi agresivitatea valorilor insuficient absorbite în marşul chinezilor spre o formidabilă emancipare. Că aceste valori sunt doar de suprafaţă, se vede aproape la tot pasul. Li-mână, unul dintre colegii naratorului, are vocaţie literară dar studiază medicina. Se întoarce acasă şi deschide un restaurant chino-occidental, Don Quijote, care se voia „o îmbinare fericită a ambelor culturi”. Dar „să deschizi un restaurant cu numele Don Quijote într-o zonă ca a noastră, a amestecului de cultură locală cu tot felul de influenţe, era un act donchijotesc”.

 

Deşi în romanul precedent Obosit de viaţă, obosit de moarte (2006), Mo Yan foloseşte transmigraţia sufletelor şi ca modalitate literară de a înfăţişa o perioadă din istoria contemporană a chinezilor, în care aceştia ies brusc şi dramatic din imobilismul milenar, cele două scrieri au un dublu mesaj, social-politic şi estetic, adresat atât compatrioţilor cât şi străinătăţii. Desigur, ca modalitate estetică, nici exotismul altor lumi, al vieţilor trăite în mit, în istorie legendară, şi nici transmigraţia nu sunt străine literaturii occidentale, Salammbô de Gustave Flaubert, Pelerinul Kamanita de Karl Gjellerup, Rătăcitor printre stele de Jack London şi alte câteva scrieri dând prilej autorilor să se exerseze într-un exotism sui generis. La noi, Liviu Rebreanu scrie romanul Adam şi Eva, oferindu-ne şi-o explicaţie pentru opţiunea sa: „Teoria reîncarnării poate servi ca un fir roşu pentru o viaţă completă, adică una trăită în mai multe epoci. Un om, zugrăvit astfel, de la prima lui apariţie în planul terestru până la întoarcerea în planul divin, oferă mari posibilităţi  de dezvoltare şi de pitoresc… Dar teoria teosofică oficială nu-ţi îngăduie mărginirile pe care le cere o operă de artă. Teosofia tinde să devină o religie şi chiar este pentru o mulţime de oameni. Romanul are nevoie de un conflict care să canalizeze interesul”.

Dacă pentru europeni transmigraţia poate fi exotism pur („pitoresc” spune Rebreanu), pentru cea mai mare parte dintre asiatici aceasta este o dimensiune esenţială a credinţei lor. Chinezii, mai ales în mediul rural, consideră reîncarnarea o modalitate de explicare a lumii. Chiar moto-ul romanului Obosit de viaţă, obosit de moarte este din Buddha: „Oboseala de viaţă, oboseala de moarte / din lăcomie şi din dorinţe se iscă / Împuţinând dorinţele fără făptuire, / Trupul şi inima în largul lor au să fie”.

Doctrina lui Buddha şi-a celor care au răspândit-o capătă o altă înfăţişare pe pământ chinezesc: „Buddhismul a ajuns în China încă la începutul erei creştine şi va urma o cale sinuoasă şi originală. Nici unul dintre marile principii ale buddhismului nu corespundea tendinţelor gândii chineze: doctrina anatmanului, nerecunoaşterea unui sine, contraziceau ideile referitoare la supravieţuirea sufletelor şi la cultul strămoşilor, de exemplu […] Datorită supleţei sale şi totodată caracterului specific chinez care nu se mulţumeşte cu copii servile, buddhismul a devenit în China cu adevărat chinezesc” (Veronique Crombe). Desigur, nu astfel de disocieri au fost în intenţia lui Mo Yan. Dar, cu siguranţă, el are în vedere aşa-numitul buddhism popular, topit în mentalitatea chineză.  Non sinele, adică imposibilitatea recunoaşterii sinelui permanent, este contrazis de modul în care autorul chinez îşi construieşte romanul şi urmăreşte destinele eroilor săi.

Moşierul Ximen Nao (Ximen Tărăboi) este împuşcat ca un câine, bineînţeles fără judecată, de Huang Tong, comandantul miliţiei din satul său, în timpul marii şi rapidei colectivizări care a avut loc imediat după 1949. Ajuns în iadul unde este tartor regele Yama, Ximen Nao este supus la cazne „greu de imaginat de mintea omenească”: e fiert în ulei şi purtat în furci spre locul de judecată. (Respectivele cazne nu sunt însă deloc greu de imaginat pentru un european, aproape fiecare biserică ortodoxă înfăţişând iadul în ipostaze mult mai înfricoşătoare. Ca să nu mai vorbim de infernul imaginat de Breugel…) Se pare însă că Yama se lasă convins de nevinovăţia fostului moşier, hotărând să-l  retrimită pe pământ sub înfăţişarea unui măgar, apoi a unui taur, a unui porc, a unui câine şi, în sfârşit, a unei maimuţe. Măgarul al cărui corp adăposteşte sufletul lui Xiang Nao este fătat chiar în grajdul durat de fostul moşier, oferindu-i-se astfel şansa de a putea contempla dezastrul fără însă a putea interveni decât prin răgete disperate. Nevasta principală se încurcase cu slugile, rămânând grea, ibovnicele şi slujnicele care-i aduseseră pe lume copii trăiesc în promiscuitate. Şi, vai, peste toate astea, dobitocul care-i adăposteşte succesiv sufletul moşteneşte întreaga memorie a fostului moşier şi aşa se va întâmpla şi-n continuare, de la taur la maimuţă, câine şi porc. Sinele lui Ximen Nao nu suferă alterări fundamentale, înstrăinări, şi, cu atât mai puţin, nu se neantizează.

Tăvălugul schimbărilor bruşte nu poate fi evitat nicăieri, peste tot, omul natura şi celelalte vieţuitoare resimţind şocul. Trecând dintr-o clasă zoologică în alta, Ximen Nao, pare a nu resimţi durerea buddhistă în toate manifestările ei. Dimpotrivă, sufletul său se reactivează continuu, îşi adânceşte individuaţia. Simbolurile, cum de altfel afirma şi autorul, nu sunt prea transparente, univoce, dar prin aceasta opera sa îşi adânceşte continuu semnificaţiile. Porc evadat dintr-o crescătorie care, datorită neglijenţei şi nepriceperii oamenilor, a unei molime, transformă ţinutul într-o zonă pestilenţială, în putrefacţie, de început sau sfârşit de ciclu cosmic, Ximen Nao urmăreşte în imaginar  chipul lui Mao, părându-i-se că-i oglindit în toate, chiar şi lună. Însă, în această teribilă cursă, distanţa dintre el şi astrul nopţii se menţine constantă. Iată, Mao devine componentă intrinsecă, permanentă, a istoriei şi mentalităţii chinezilor. Acesta să fie oare sensul colosalei metafore?

O semnificaţie aparte are faptul că Ximen Nao este omorât la începutul colectivizării, iar „transmigrarea” sa, din postura de măgar în cea de porc, are loc până la începutul reformei prin care ţăranilor li se oferă pământul pe care să-l lucreze individual, beneficiind de priceperea lor şi de roadele gliei pe care o muncesc, bogăţia ne mai fiind considerată un delict. Ei, ca şi cei din serviciile şi comerţul rural, devin patroni. Multe dintre conflictele care se iscă sunt între foştii maoişti şi noua clasă de capitalişti, între vechile principii şi deprinderi ale ideologiei comuniste şi capitalismul de stat.

 

Întâmplător sau nu, Obosit de viaţă, obosit de moarte este publicat în 2006, anul în care în China are loc întâiul Forum Buddhist Mondial la care participă o mie de călugări. Am convingerea că evenimentul nu-i deloc menit să contracareze creştinismul în China comunistă, după cum se grăbesc să afirme unii intelectuali, mai ales din America. Trebuie să avem în vedere, în primul rând, că valorile şi nonvalorile occidentale care încearcă să-şi facă loc în China nu sunt deloc de sorginte creştină. Pe de altă parte, deşi Beijingul recunoaşte existenţa în ţară a zece milioane de creştini, catolici şi protestanţi, n-are nici un motiv să se teamă de recrudescenţa acestei religii. Dacă ar fi să se teamă de ceva, islamismul ar trebui să îngrijoreze, musulmanii fiind comasaţi în câteva provincii uigure cu tendinţe autonomiste. E posibil, mai degrabă, ca atenţia acordată buddhismului să fie şi o încercare de a mai şterge unele asperităţi dintre budhismul tibetan şi cel aşa-zis de limbă chineză.

 

O importantă componentă a artei lui Mo Yan este reprezentată de structurile onirice, cum de altfel afirmă şi câţiva exegeţi europeni. Putem adăuga însă că acestea sunt deosebite de onirismul estetic european, mai ales pe dimensiunea logicii şi semnificaţiei simbolurilor. Că modelele culturale asiatice transcend raţionalismul european este evident şi la Mo Yan, cu toate că literatura sa nu apare în pură izolare. Dimpotrivă, el este la curent nu doar cu marile capodopere ale clasicismului european, ci şi cu principalele  orientări moderne şi contemporane. Dar, din fericire, nu încearcă neapărat să se desprindă de trunchiul viguroasei tradiţii, cum se întâmplă cu unii remarcabili autori japonezi, dispuşi să scrie pe placul europenilor, altfel spus în spirit comercial. Simplificăm, vulgarizând, vrând nevrând, afirmând că un chinez şi-un european nu visează la fel, epica, structurile narative, simbolistica, dar mai ales semnificaţiile, se deosebesc. Cel puţin cupola mitologică a visului, cerul oniric sunt altele la cei ce se călăuzesc după Crucea Sudului. Freud afirma că „interpretarea viselor este magistrala care duce la cunoaşterea inconştientului”. A subconştientului, după alte categorii psihanalitice. Dar shibboletul lui Freud (termen ebraic folosit de vienez pentru aproximarea capacităţii de interpretare a travaliului oniric) nu se aplică întocmai modului de a fi (chiar şi-n subconştient!) al chinezilor. Desigur, nu ne referim doar la faptul, des invocat, că un lapon nu poate visa grădina înverzită a raiului, iar un neamţ e oripilat de burdihanul şi buricul lui Buddha. Dar invocata modernitate a culturilor europene, în opoziţie cu tradiţionalismul chinez, sunt realităţi deocamdată evidente. După unele momente de coliziune, după refuzul asimilării forţate a valorilor Occidentului european în spaţiul chinez, interferenţele sunt tot mai numeroase şi benefice. De ambele părţi…

Întregul roman Obosit de  moarte, obosit de viaţă reprezintă o vastă şi luxuriantă structură onirică. Dar, aşa cum am mai afirmat, e vorba de un onirism estetic. Deosebit de interesant este că autorul recurge şi la modalitatea visului în vis, naratorul evocând adesea scrieri ale unui oarecare „băieţică Mo Yan”. Pe măsură ce evenimentele se derulează, personajele romanului rememorează, comentându-le, adesea contestându-le veridicitatea, scrieri reale sau atribuite lui Mo Xan, creând astfel o veritabilă mitologie legată de numele său. Lang Lian, singurul om din ţinut care a continuat să-şi lucreze pământul individual, este unul dintre admiratorii săi dar, într-o oarecare măsură, şi-un contestatar: „Faptul că acest pământ a dat un romancier precum Mo Yan a făcut ca multe plăsmuiri să se amestece cu viaţa reală, fiind greu să separi adevărul de fals. Ar trebui să-ţi spun numai ce-am trăit eu, ce-am văzut cu ochii mei şi ce-am auzit cu urechile mele, dar, în chipul cel mai regretabil, istoriile din romanele lui Mo Yan se înghesuie înăuntru de cum găsesc un loc cât de mic, ducându-mi relatarea pe drum greşit după drum greşit”. Iar drumul greşit e că lasă personajele mărunte din vechea gardă să creadă că „fiecare mişcare a lor influenţează soarta ţării şi chiar cursul istoriei”. În realitate, foştii revoluţionari ai lui Mao nu mai decid în treburile comunităţii, veştejind cu mânie revizionismul. Hong Taiyue, asasinul lui Ximen Nao, ameninţă cerul şi pământul: „Nu mă las, vreau să mă duc la Beijing, să mă duc în piaţa Tian’anmen, la mausoleul preşedintelui Mao şi să plâng în faţa catafalcului, să-i istorisesc, să i-i raportez, să vă raportez pe voi, of, plaiurile noastre cele tari ca fierul, plaiurile noastre cele roşii şi-au schimbat aşa culoarea […] Nu mă las, Lan, am făcut hărmălaie treizeci de ani şi mai bine, dar uite că ai ajuns să ai dreptate, iar noi, ăştia devotaţi şi credincioşi, care ne-am amărât şi chinuit, am vărsat sânge şi sudoare…” Nu mai continuă, probabil dându-şi seama că a vărsat sângele altora. Oricum, lui Mao sau foştilor săi tovarăşi n-are cum să se plângă,  noul înţelept vrednic de urmat fiind de-acum Deng Xiaoping…

Destinul lui Ximen Nao se frânge brusc, tragic. Poliţistul Lan Kaifong, aprig îndrăgostit de Pan Fenghung, într-un moment de nebunie erotică, omoară maimuţa „făcând acest duh nedreptăţit prin transmigraţie printre dobitoace, timp de o jumătate de secol, să se detaşeze în sfârşit de acesta”. La rându-i, poliţistul se sinucide, evitând o relaţie incestuoasă cu tânăra Pan Fenhung. Nu mai amănunţim, menţionând doar faptul că maimuţa se înrudea cu cei care o dresaseră, ocrotind-o, dar şi cu poliţistul. Mai bine crimă decât incest…

Ar fi de semnalat şi caracterul esopic, discursul alegoric al romanului care, vrând-nevrând, ne duce cu gândul la ceea ce realizase, la noi, Dimitrie Cantemir, în 1705, prin Istoria ieroglifică, scriere publicată abia în 1883. Dar nu cred că-i cazul să facem raportări mai amănunţite, cu toate că, în ambele romane, e vorba şi de o dură confruntare politică.

 

Se afirmă că primul roman al lumii, Povestea lui Genji (un prinţ în căutarea înţelepciunii şi iubirii) a fost scris de o femeie din Ţara Soarelui Răsare pe la anul 1000. De aici până la anunţarea morţii iminente a literaturii, la antiromanul european şi la tribulaţiile postmodernismului s-au produs multe confuzii, au fost aduse în prim plan multe false probleme care, din fericire, n-au împiedicat apariţia unor remarcabile capodopere. Romanul asiatic, inclusiv, bineînţeles, cel al lui Mo Yan, ne oferă prilejul unor reevaluări fertile.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest