Cărţile Estului (XVI) „Şarlatania” metaforică a lui Andrzej Stasiuk

dukla

Ceea ce putem afla cel mai des despre noi din beletristica postdecembristă a confraţilor nu ne mulţumeşte pe deplin în aproape nici o împrejurare. Acuzăm, adesea, subiectivismul autorilor, ca şi cum literatura, chiar atinsă de adierile postmodernismului, n-ar fi cu necesitate o proiecţie a subiectivităţii. Ne exhibăm, în fel şi chip, acuzând un complex de vinovăţie, grefat pe unul, şi mai grav, de inferioritate, care ar veni din alcătuirea fiinţei noastre istorice, ticăloşite, uitând sau, pur şi simplu neştiind, că în această „speţă” aproape tot ce era de spus spusese Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României. De aceea, mi se pare firesc, dacă nu chiar necesar, să ştim ce suntem, eventual încotro ne îndreptăm, şi din relatările altora. Unul dintre ei pare a fi polonezul Andrzej Stasiuk, care vede întregul spaţiu central şi sud-estic european sub cupola unui destin cel puţin asemănător, a unor permanenţe istorice la graniţa efortului perpetuu de supravieţuire  colectivă.

S-a născut în 1960, la Varşovia. Adolescent rebel (primul din şcoală care se rade în cap şi îşi pune cercel în ureche!), este exmatriculat din liceu ori, după cum lasă să se înţeleagă în povestea autobiografică provocator intitulată Cum am devenit scriitor, el  însuşi părăseşte şcoala, din plictiseală („Pur şi simplu eu nu mai coboram la staţia lor, mergeam mai departe”), îşi ia tot felul de joburi pe care le lasă după câteva salarii („Idealul nostru era proletariatul, doar că niciodată nu ne-a plăcut să muncim”), iar când în cele din urmă este recrutat, dezertează din armată, pentru că îl „interesa” ce-i vor face dacă îl vor prinde. Ce trebuia să se întâmple se întâmplă: este „săltat” şi stă un an şi jumătate după gratii. În loc de furie şi spaimă („Ar fi trebuit să urăsc închisoarea, ea însă îmi plăcea. Ar fi trebuit să port ranchiună cuiva, dar mie mi se fâlfâia. Ar fi trebuit să am anumite concepţii, dar nu aveam de niciun fel…”),  „amplasamentul” îi stârneşte ideea să scrie impresii şi istorioare din puşcărie. Le-a scris şi le-a publicat, în 1992, sub titlul Zilele Hebronului. Au urmat Povestiri galiţiene, romanele Corbul alb, Cum am devenit scriitor. Încercare de biografie intelectuală şi Nouă, eseuri şi impresii de călătorie reunite în volumele Fado, Europa mea şi Călătorind spre Babadag, acesta din urmă încununat cu premiul Nike, cel mai prestigios din Polonia.

Criticul Wieslaw Kot îl consideră pe Andrzej Stasiuk principalul creator al curentului „meseriaşilor”, acei autori care „mizează pe arta de a stârni curiozitatea cititorului”, în viziunea lor scriitorul fiind „un specialist în construirea iscusită a povestirii, în manevrarea celor mai diverse genuri, în compilarea lor, în împănarea textului cu aluzii, asocieri, rememorări”. Inclusiv faptul că îşi foloseşte propria biografie ca material literar devine astfel un clenci, o tehnică menită să atragă atenţia printr-un soi de complicitate care încălzeşte atmosfera captivantă a naraţiunii. Chiar aşa stând lucrurile, tehnica în sine, vecină cu ceea ce singur numeşte şarlatanie metaforică, nu poate explica îndeajuns faima de care se bucură scriitorul polonez în spaţiul fost comunist şi nu numai. Dincolo de tehnică se află spiritul care îşi păstrează, fără efort, prospeţimea tinereţii,  privirea nealterată de clişee, inocenţa şi libertatea interioară.

În datele lui exterioare, volumul lui Andrzej Stasiuk Cum am devenit scriitor, cu subtitlul Încercare de autobiografie intelectuală (editura Paralela 45, 2003), seamănă mult cu mărturisirile lui Panait Istrati din ciclul Viaţa lui Adrian Zografi şi mai ales din Spovedania unui învins. Îi desparte hybrisul moral. Pe de altă parte, Istrati are un adânc şi permanent simţ al tragicului, pe când Stasiuk găseşte cheia spre o lume sieşi suficientă prin ironie şi melancolie, printr-o permanentă evaziune din apăsarea realului… Practicând toate meseriile posibile, pendulând între stânga şi dreapta, ca să constate, în cele din urmă, că-i o prostie să te dedici unei orientări sau alteia, Istrati nu-şi găseşte niciunde locul. Ajunge, cum bine se ştie, în pragul sinuciderii. Şi, astfel, în împrejurările cunoscute (scrisoarea către Romain Rolland etc., etc.) devine, peste noapte, scriitor european. Alte timpuri, alte locuri, alte generaţii, altă lume, alte arme de a o înfrunta… O lume care îi dă lui Stasiuk imboldul să ridice ironia, paradoxul, evaziunea, cum spuneam, la rangul unui mod de a fi. Societatea totalitară nu-i inspiră forme eroice de protest. „Era o orânduire nespus de bună pentru haimanale, artişti şi tineret. Niciodată nu va mai fi aşa” – constată tânărul înnebunit după cacofonia muzicii de dincolo de graniţele ţării, după discuţiile interminabile despre orice între lumpenii intelectuali plasaţi prin vrerea lor la marginea societăţii, dar lăsând să se înţeleagă că mai există şi lumi interioare, mult mai atractive şi mai vii decât cele în care lâncezeau cu toţii. Un model perfect al veşnicei agonii prin cultură şi, de ce nu, prin surogatele subculturii… Nici urmă în carte de triumfalismul Gdanskului, de aderarea la protestele, fără precedent în Est, care au plasat Polonia pe orbita marilor reforme… E de spus că toată cartea abundă în asemenea sugestii. La un moment dat, referindu-se tot la ethosul generaţionist, el afirmă: „Omenirea nu ţinea pasul cu Milan Kundera. Omenirea rămânea fidelă lui Jaroslav Hasek (autorul lui Svejk – n. n.). Şi noi la fel. Aveam mitologia noastră privată”. Să ne reamintim, în context, că Milan Kundera este implicat, împreună cu Vaclav Havel, în evenimentele politice din 1968, ale aşa-numitei Primăveri de la Praga, soldate, vai, cu o reocupare a Cehoslovaciei de trupele sovietice. Asta îl determină pe Kundera să scrie romanul Viaţa e în altă parte, un veritabil manifest anticomunist. Dar protestul lui vine din Franţa, unde se expatriase. Generaţia lui Stasiuk n-ar fi putut afla de la Kundera decât ceea ce ştia dinainte. De aceea îl include în mitologia ei privată mai degrabă pe bravul soldat Svejk.

Pentru a se regăsi pe sine, Stasiuk hoinăreşte, după ce se părea că totul reintrase în Europa în normalitate, în spaţiul gri dintre fostul imperiu sovietic şi Europa Occidentală: Polonia natală, o parte a Ucrainei, Cehoslovacia, devenită Cehia şi Slovacia, Ungaria, Slovenia, Albania, o parte a fostei Iugoslavii, Basarabia şi România. Abolind, pe cât posibil, timpul şi spaţiul, adică netrebuincioasa istorie şi graniţele artificiale, Stasiuk caută şi găseşte aici o lume care-i aparţine, coordonatele unui mod de a fi vecin cu anistoria, cu sugestii mai mult sau mai puţin declarate din Emil Cioran, căruia, în volumul Călătorind spre Babadag (editura RAO, 2007), îi caută urmele şi temeiul existenţial la Răşinari. („Mă gândesc mereu la inima sfâşiată a lui Emil Cioran în anii treizeci. La nebunia lui, la perioada lui dostoievskiană românească. Codreanu a fost într-adevăr un slav, trăgându-se în fapt dintr-un hatman ucrainean, avea să spună el patruzeci de ani mai târziu. Ah, aceste spirite nemiloase. Mai întâi pustiesc lumea ca un pârjol sau ca un cutremur şi, când totul a fost mistuit sau distrus, când de jur împrejur nu mai există nimic altceva decât pustiul, golul şi hăul de dinaintea creaţiei, abia atunci renunţă la libertatea dobândită şi se consacră cu râvnă credinţei în fapte şi lucruri lipsite de speranţă şi pierdute. E ca şi cum ar încerca să răscumpere îndoiala cu dragostea lor dezinteresată”.) Contemplându-i bustul din faţa casei natale din Răşinari, constată, lăsând închipuirea să şteargă amănuntele de prisos, că „nici lumea îndepărtată, nici Parisul nu şi-au lăsat deloc amprenta pe acest chip trist şi obosit”, asemeni celor al bărbaţilor de la crâşma din apropiere.

După lectura volumului Cum am devenit scriitor nu aflăm mai nimic explicit despre cum a devenit Andrzej Stasiuk scriitor de anvergură europeană şi nici care sunt coordonatele biografiei sale spirituale, ci mai degrabă despre felul cum încearcă să trăiască după legile ficţiunii, în interiorul „mitologiei personale”. Dar ne putem da seama de ceva mai important şi nu întru totul personal. Ne putem dumiri mai degrabă care erau aspiraţiile şi bineînţeles înfrângerile generaţiei sale, „angajată” într-o supravieţuire nu cu necesitate exemplară: ostilitate difuză, chiar şi faţă de sine, mortificarea spiritului, băutură, droguri, mirajul subculturii occidentale etc. E o generaţie care refuză să-şi dea seama că trăieşte în comunism şi, acestea fiind circumstanţele, ar trebui să facă ceva pentru a scăpa de apăsarea lui. În câteva din cărţile lui Stasiuk generaţia sa e un personaj înfrânt. Poate şi de aceea aceste scrieri se citesc cu mai mult interes decât cele cu alonjă ideologică, chiar dacă sincere, copleşite de patos, de eroism cam contrafăcut, pentru că, de ce n-am recunoaşte-o, puţini sunt cei care au chef să moară cu istoria de gât…

Nici călătoria spre Babadag nu se sfârşeşte cronologic şi geografic în localitatea pierdută în pustietatea Dobrogei, ci la Konieczna, pe la graniţa Poloniei cu Slovacia. Aventura lui Stasiuk ne poate duce cu gândul la cea a grecilor lui Xenofon din Anabasis. Iar dacă facem această raportare, „şarlatania” sa metaforică îşi găseşte deplină justificare. Se îndepărtează înadins de centrul existenţial pentru a reveni, în cerc, spre el, încărcat de energii şi certitudini/incertitudini, dar convins totuşi, în sfârşit, că în cuprinsul statului său („îmi doresc propriul stat”) creat într-un imaginar prolific, acest centru poate fi plasat oriunde, în vastul cuprins al surogatului de realitate rar îngrijorată de veşnica-i încremenire, marcată de refuzul istoriei aglomerate în forme multiple de transplant: „Iubesc acest haos balcanic, maghiar, slovac şi polonez, iubesc această uimitoare gravitaţie a materiei, această minunată somnolenţă, această bagatelizare a faptelor, această beţie calmă, consecventă, în plină zi, şi aceste priviri înceţoşate care rătăcesc fără efort de-a curmezişul realităţii pentru a se deschide fără teamă spre neant. N-ai ce-i face. Inima Europei mele bate în Sokolow Podlaski şi la Huşi. Nici vorbă să bată la Viena. Cine gândeşte altfel e un prost. Şi nici la Budapesta nu bate. Nici gând să bată la Cracovia. Toate acestea nu sunt decât încercări ratate de transplantare. Un lifting şi oglinda a ceea ce se află în cu totul altă parte. Sokolow şi Huşi nu încearcă să imite nimic. Îşi găsesc împlinirea în propriul destin. Inima mea se află la Sokolow cu toate că am petrecut acolo cel mult zece ore din viaţa mea. […] Memoria mea personală nu este mai proastă decât memoria generaţiei mele, a poporului meu sau a celei mai mari părţi a continentului. […] Îmi aduc aminte de toate şi le pot enumera la nesfârşit. Căci le am în sânge. Din acelaşi motiv inima mea se află la Huşi, pe care l-am traversat în cinci minute, căci nu aveam de ce să mă opresc acolo”.

Ideea revine în eseul Jurnal de bord din volumul Europa mea. Două eseuri despre aşa-numita Europă Centrală (editura Polirom, 2003), o carte scrisă împreună cu ucraineanul Iuri Andruhovîci. După ce trasează cu compasul propria sa Europă Centrală, în care se află „un petic din Bielorusia, o bucată zdravănă din Ucraina, spaţiul ordonat al României şi Ungariei, aproape toată Slovacia, o felie din Cehia şi cam o treime din Polonia”, urmăreşte culoarul de graniţă spre partea sudică a munţilor. Acest drum îi stârneşte imaginaţia „teribil de plictisită” de vestul, estul şi nordul la a căror „umbră prelungă” şi-a petrecut o parte din viaţă. Nu este, precum Stefan Zweig, de pildă, un admirator al Centrului emiţător de cultură, armonie şi bun gust; chiar i se pare că „a trăi în Centru înseamnă a trăi niciunde”. Instinctul îi şopteşte că estul şi sudul reprezintă adevărata provocare pentru imaginaţie, iar interesul i se îndreaptă spre acea Europă „mai rea”, dar „mai tânără”, spre zona sfâşiată între Occident şi Rusia, spre ţările „de rangul al doilea”, care au ieşit din comunism cu traume, care suferă şi îşi caută identitatea. Este o Europă compusă din detalii, din crâmpeie de viaţă surprinse prin „sate care se termină de parcă le-ai tăia cu cuţitul”, din întâmplări de câteva secunde prin nişte case „care se ţin de şosea precum chiciura de crengi”. Acestei Europe ar vrea să-i înlocuiască istoria, „din al cărui trup uriaş, pe jumătate mort, descompus, ne-am hrănit prin părţile noastre atâta vreme” cu geografia, cea care „ne-a fost dată ca o revelaţie şi este unul din puţinele lucruri pe care nu am reuşit să le stricăm”.

„Regatul” estic al lui Andrzej Stasiuk este dominat de aşteptarea înfrigurată a oamenilor de a prinde unul din ultimele trenuri ale istoriei, în condiţiile în care Occidentul anunţă, prin înţelepţii săi, că tocmai a ieşit din ea. Dar, după cum declară într-un interviu apărut în Observator cultural, pe el nu-l interesează „ce face şi ce spune Occidentul” şi nu crede că trebuie „să ne plasăm mereu într-o poziţie care să presupună, în permanenţă, o raportare la Occident”, cu atât mai mult cu cât Estul, spaţiu cu care, mental, se identifică, „este o lume care freamătă, care nu se lasă înfrântă, care e autentică”.

Andrzej Stasiuk vine des în România. Îşi lansează cărţi la Gaudeamus, participă la întâlniri cu scriitorii, iar când are un câte o zi liberă dă o fugă până-n Deltă. Mica lui editură din satul pierdut în munţi, unde s-a retras de multă vreme, i-a publicat pe Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Dan Lungu, Filip şi Matei Florian. Când se uită pe harta Europei, constată că Polonia natală „are forma cea mai frumoasă”, apropiată de „forma ideală pe care o reprezintă cercul” şi că doar România i se poate alătura în acest duel al frumuseţii şi armoniei: „Proporţiile ei nobile sunt apropiate de ale noastre, iar o anumită rotunjime şi o uşoară întindere în direcţia ecuatorială sugerează o oarecare înrudire. Aşadar doar ea, România, sora noastră”. Sensibil la manifestările de afecţiune, cititorul român nu poate decât să aprecieze această mână întinsă spre prietenie, cu atât mai mult cu cât Andrzej Stasiuk păstrează cu sfinţenie cultul salvator al prieteniei.          

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest