Cărţile Estului (XI) Péter Nádas şi dificultatea autenticităţii

Nadas

Atât viaţa lui Péter Nádas, cât şi opera sa cu tentă autobiografică pot părea contrafaceri. Omul cochetează cu sinuciderea, iar scriitorul e mereu aspirant, mereu nemulţumit că ceea ce scrie nu-l reprezintă, atacă viaţa din lateralele posibilului, sfidând mereu constrângerile sau, poate, simulând sfidarea, practicând meserii colaterale scrisului  (fotoreporter, jurnalist), mereu în pragul cedării. Pe de altă parte, nu este o fiinţă nevrotică, ci adânc raţională, cântărindu-şi şansele aproape farmaceutic. Modul lui de viaţă este supravieţuirea în marginile realizării ca scriitor; pare a nu-l interesa succesul, dar suferă chiar şi la gândul că ar putea scrie în van.

            La toate acestea se adaugă suferinţa de a fi evreu într-un spaţiu în care totuşi asimilarea evreilor pare în firea lucrurilor, adică este acceptată chiar de evrei ca modus vivendi. Este convertit la religia reformată, iar când, în tinereţe, ar fi putut contesta convertirea, tânjeşte după catolicism cu Talmudul la căpătâi. (Serenus Zeitblom din Doctor Faustus de Thomas Mann se naşte catolic, dar i se relevă, tot în mediul familial, erudiţia superioară, „perspicacitatea religioasă” a talmudistului, ca şi „receptivitatea luminată a cercurilor evreieşti” pentru tot ce-i rafinat şi profund.) Povestea familiei este una adânc determinată de suişurile şi coborâşurile istoriei, aşa încât Péter Nádas, referindu-se la ea, notează ca un notar defectiv de afectivitate, cum cei care l-au precedat au înotat în mizerie, au profitat apoi de împrejurări, fiind la un pas de a stăpâni pe vecie un castel şi a-şi cumpăra titluri nobiliare, cum, apoi, s-au instalat, fără jenă, sub comunism, într-un mic palat din care proprietarii au fost alungaţi, la revoluţia din 1956 fiind cât pe ce fie lichidaţi. Holocaustul este, în autobiografia scriitorului, un episod oarecare. Tata evadează dintr-un lagăr de muncă forţată, pentru a confecţiona acte false şi a tipări manifeste ilegale pentru comunişti. După propoziţia de proces-verbal – „Câţiva membri ai familiei noastre au fost gazaţi: verişori, mătuşi, unchi”- , urmează relatări despre cariera politică mai mult decât profitabilă a supravieţuitorilor în timpul comunismului.  

            Publică Sfârşitul unui roman de familie în 1972, adică la 28 de ani, după două-trei volume de proză scurtă pe care singur le consideră neconvingătoare. Deşi de dimensiuni reduse, doar 150 de pagini în format normal, romanul se conturează cu dificultate, autorul decizându-se greu asupra formei finale. Succesul e însă covârşitor, atât în ţară cât şi în străinătate, critica folosind din plin superlativele unei estetici implicite, grăbindu-se apoi să descopere, chiar şi-acolo unde nu e cazul, rebelul, oponentul, conştiinţa traumatizată, lucidă, exemplară.

            Am unele îndoieli asupra naturii şi amplitudinii protestului lui Péter Nádas. De aceea, consider mai importante – cel puţin acum, după ce comunismul a devenit istorie –  arta, estetica, modalităţile stilistice ale scriitorului. Acest prim roman pare scris dintr-o suflare, fiind alert, sincopat, discontinuu. Are însă incontestabil ritm interior, voluptatea de a fragmenta largi segmente de timp, de a decupa felii de memorie, recompunând apoi o realitate aparent regresivă. Universul infantil domină uneori fundalul, dar memoria care-l aduce la suprafaţă nu-i decât trăire de o densitate neobişnuită. S-a vorbit de faptul că ar realiza o „sinteză a miticului”. În realitate el mitologizează, ceea ce-i cu totul altceva. Universul infantil e pulsatil, dinamic, un fel de labirint explorat asiduu: podurile caselor, beciurile, debaralele, camerele în clarobscur, cu obiecte care transmit mesaje sonore şi olfactive, creează cotloane de umbre greu accesibile, grădinile cu al lor mister vegetal, viu, încifrând simboluri şi laitmotive, personaje care domină timpul, memoria, trăirile. Cu Bunicul începe lumea şi explicarea ei, iar Bunica acoperă întreaga suprafaţă a posibilului domestic. Un tată misterios, confiscat de istorie, va dicta însă mersul realului. Dar tot înţelepciunea rabinică a Bunicului, de care naratorul se ataşează aproape în orice împrejurare, salvează ceea ce se mai poate salva: „Dacă trebuie să pierim, cel puţin să existe cineva care să povestească despre soarta noastră”.

            Tradus în câteva limbi, unele de circulaţie, romanul este gestionat de critica jurnalistică, în care „produsul” este livrat astfel încât să trezească interes comercial dar şi simpatia sponsorilor ideologici. „Sinteza miticului, a realităţii politice şi a istoriei”, de care vorbeşte World Literature Today, de pildă, are acoperire în realitatea scrierii lui Nádas doar în măsura în care aproape orice operă, cât de cât emancipată estetic, este recognoscibilă în timp şi spaţiu.  

            Cu şi mai mare entuziasm este primită Cartea memoriilor, apărută în 1986, după un deceniu de travaliu scriitoricesc, inspirat tradusă în româneşte de Anamaria Pop sub titlul Apocalipsa memoriilor (editura Curtea Veche, 2011). „Acest roman este o adevărată piatră de hotar în literatura maghiară şi, probabil, în proza europeană” – scrie Neue Zuricher Zeitung, iar Susan Sontag supralicitează: „Este cel mai mare roman al contemporaneităţii, una din marile cărţi ale secolului”. Dincolo de topuri şi ierarhizări mai mult sau mai puţin arbitrare, Apocalipsa memoriilor este o construcţie epică laborioasă şi complicată, întinsă pe 830 de pagini dense, în care emoţii, sentimente şi senzaţii sunt analizate până la epuizare în litanii febrile sau glaciale, reuşind să-l înspăimânte şi pe cititorul care se consideră rafinat, cu bogăţia infinită a detaliilor.  Personajele, a căror viaţă curge sub semnul erotismului şi al regretelor, au o predispoziţie atent cultivată spre falsitate, relaţiile dintre ele sunt întortocheate de minciuni prezentate ca adevăruri, „jucăriile lipsei de sinceritate” fiind acoperite tocmai de „veşmintele celei mai profunde şi neruşinate sincerităţi”. Scriitorul însuşi pare contaminat de stilul simulant-disimulant al personajelor sale, respectând regula jocului în care nu trebuie să se vadă nimic din ceea ce ar putea fi autentic, în timp ce totul trebuie să se manifeste convingător şi captivant de autentic. Scris la persoana întâi, romanul este structurat pe trei voci distincte. Prima, şi cea mai percutantă, este vocea unui tânăr scriitor maghiar implicat într-o relaţie homosexuală cu poetul german Melchior, dar şi într-un triunghi erotic alături de actriţa Thea,  „care se luptă cu suferinţa tâmpită a propriei îmbătrâniri”; a doua, asemănătoare cu prima ca timbru şi amplitudine, este vocea lui Thomas Thoenissen, personaj în proză la care lucrează naratorul principal; în sfârşit, a treia voce, prezentă doar în penultimul capitol, aparţine lui Krisztian Somi Tot, un prieten din copilărie al scriitorului, care schimbă rolul de personaj cu cel de raisonneur obiectiv şi riguros. Concentrată pe mecanica sentimentelor şi senzaţiilor, naraţiunea maschează întâmplările, referirile la timpul şi locul acţiunii fiind sporadice şi aparent nesemnificative. (De pildă, abia la pagina 235 aflăm că principalul personaj narator trăieşte în Berlinul de Est, unde actriţa Thea primise nişte creveţi congelaţi „de dincolo”, adică „din partea cealaltă a zidului”.) Acelaşi personaj narator îşi retrăieşte copilăria şi adolescenţa chinuită de impulsuri erotice contradictorii („femeile, fetele îmi sunt mai dragi, chiar dacă bărbaţii, băieţii mă atrag mai mult”), încercând să priceapă, în ciuda perspectivei îndepărtate care împiedică observarea profundă a descompunerii, „când şi din ce cauză s-a răcit încăpătorul cuib al familiei”. Prin „strădania rememorării”, se conturează tabloul unei familii din marea burghezie: un bunic avocat care îşi lichidează cabinetul de avocatură şi, în anii naţionalizării, renunţă de bunăvoie la dreptul de proprietate asupra casei, spre disperarea bunicii care, din acel moment, nu-i va mai adresa nici un cuvânt, un tată procuror în slujba regimului comunist, o mamă debusolată şi fragilă, o soră handicapată. Ar putea fi o familie obişnuită dacă relaţia ambiguă între părinţi – o relaţie îmbibată de ostilitate şi erotism în interiorul unui bizar patrulater amoros – nu ar fi bântuită de trădare, secrete întunecate şi răzbunări obscure.   

            Apocalipsa memoriilor este, înainte de toate, un roman erotic, iar faptul că principalul personaj narator este un homosexual cu apetenţe bisexuale potenţează profunzimea psihologică a scriiturii. Respiraţia sacadată a lui Eros, fiul zeului vântului, se simte în fiecare pagină, enigmele atingerii – de la micile vibraţii şi nuanţe ale fluxurilor secrete din gesturi şi cuvinte până la semnalele trupului cuprins de extaz – sunt scoase la lumină de intuiţii şi presupuneri îndrăzneţe, pe măsura „comorilor tainice şi nebănuite ale plăcerii”. Prin erotism, prin plăcere neîngrădită, personajele cărţii încearcă să evadeze din „decorul timpului”, din realitatea „tristă, meschină şi lipsită de perspective”, conştiente că evadarea lor nu e decât un paliativ, că nu-şi pot proteja decât o „buimăceală neverosimilă” şi că nu pot scăpa de „violenţa ideologiei” care le răpeşte „dreptul la autodeterminare”. Deşi pare fascinat mai ales de abisul misterios şi surprinzător al fiinţei umane, Péter Nádas este preocupat, după cum el însuşi mărturiseşte într-un interviu publicat de revista Observator cultural, şi de „drumul istoriei prin trupuri şi intimitate”, de modul în care exteriorul, reprezentat de dictaturile politice, alimentează acei curenţi tăinuiţi care îi conectează sau îi despart pe oameni, dincolo de cuvinte  şi tăceri. Faptul că cineva nu poate să spună ceva dintr-un motiv anume, iar cuiva îi este interzis să spună ceva dintr-un motiv anume, golul care se cască astfel între viaţa interioară a personajelor şi realitatea istorică nu poate fi acoperit decât prin prefăcătorie sau, aşa cum s-a întâmplat    în 1956, prin urlet şi sânge. Paginile în care personajul principal retrăieşte momentul revoluţiei maghiare au intensitatea şi coloratura experienţei directe, bucuria „naivă şi primară” provocată de sentimentul comuniunii, greutatea şi forţa mulţimii care urlă „de se cutremură cerul”, focul care învăluie întreaga piaţă într-un şuvoi de lumină sunt doar până la un punct impresii comunicate într-o respiraţie accelerată; pentru că, în acest vacarm, o servietă burduşită rămâne pe asfaltul gol „acolo unde Kalman, muşcând încă din pâinea cu gem de prune, se trânteşte pe caldarâm, în faţa unei rafale împroşcate de pe acoperiş, iar eu am crezut că doar îşi mânjise faţa cu magiun”. Nu este o moarte simbolică. Este doar moartea unui adolescent prins în vâltoarea fraternităţii.

            Péter Esterházy îl consideră pe conaţionalul şi prietenul său Péter Nádas – „un autor modern în sens clasic, un modern de modă veche”, care se raportează cu mare seriozitate la trinitatea libertate-egalitate-fraternitate. Aprecierea poate să aibă în vedere întreaga operă literară a lui Péter Nádas, iar faptul că a fost rostită cu ocazia lansării cărţii Rănile bătrânului continent nu face decât să scoată la iveală miezul teoretic ce potenţează atât ficţiunea cât şi eseistica lui Péter Nádas. În textele reunite sub titlul menţionat, autorul evită să folosească termenii est-european şi vest-european, preferând să se refere la omul aservit propriului destin şi omul care şi-a organizat şi modelat destinul, văzând în această diferenţă la nivelul experienţelor, dorinţelor şi scopurilor personale una din cauzele deficitului de comunicare între noile şi vechile democraţii europene (eseul Destin şi tehnică). Această diferenţă este cu atât mai vizibilă cu cât – notează Péter Nádas în eseul Cosmopolitul şi ţapul –, în ciuda faptului că mecanismele dictaturii nu mai sunt valabile în ţările din fostul bloc comunist, ele funcţionează la diferite niveluri în forme mai mult sau mai puţin camuflate, întunecând şi azi discernământul celor care „au trăit în concubinaj” cu un sistem a cărui realitate n-au vrut şi încă nu vor să o cunoască. În concluzie, deşi Războiul rece s-a încheiat, efectele sale continuă să tulbure relaţiile dintre vechea şi noua Europă, iar rănile bătrânului continent nu se pot vindeca decât printr-o autentică integrare „a unor state democratice având standarde înalte de dezvoltare”.  O asemenea integrare presupune un efort de înţelegere din partea democraţiilor consolidate şi un efort de emancipare din partea tinerelor democraţii, marcate încă de un apatic relativism moral, care, în opinia autorului, alimentează dispreţul şi lamentarea, împiedicând implicarea şi responsabilitatea civică.  

            Péter Nádas este un scriitor preţuit atât în ţara sa natală, unde i s-a  acordat, în 1992, Premiul Kossuth şi, în 2007, Ordinul de Merit al Republicii Ungare, cât şi în Europa, Leipziger Buchpreis, Premiul Kafka, Prix du Meilleur Livre Etranger şi faptul că, în ultimii trei ani, s-a numărat printre favoriţii la Premiul Nobel confirmându-i prestigiul internaţional. A fost comparat cu Marcel Proust şi Thomas Mann, a căror influenţă o recunoaşte, fără să se considere un discipol al celor doi mari scriitori. De fapt, această aşa-zisă descendenţă, mai mult o năzuinţă a sa de a ocupa un loc protejat în fraternitatea literară central-europeană, nu-i de natură să-i contureze personalitatea ci, dimpotrivă, să i-o disperseze. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest