Cărţile Estului (VIII) O zi mai lungă decât veacul

Greu de imaginat un titlu mai frumos. Cum să nu te apropii de cartea cu un asemenea titlu, cum să nu o răsfoieşti? Iar dacă o răsfoieşti, sigur dai peste cuvintele scrise cu italice: Pe aceste meleaguri, trenurile goneau dinspre Est spre Vest şi dinspre Vest spre Est… Iar de o parte şi de alta a căii ferate se întindeau marile spaţii deşertice Sarî-Ozeki – Ţinutul stepelor galbene. Pe aceste meleaguri, toate distanţele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian Greenwich… Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest şi dinspre Vest spre Est… În acest moment, cititorule de pretutindeni, eşti prins în mreje, dar nu vei fi înşelat. Vei vedea că romanul lui Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul îşi merită titlul şi notorietatea şi vei înţelege cu uşurinţă că Estul şi Vestul nu au aici conotaţiile geopolitice pe care le ştim, autorul raportându-se la alte repere spaţiale şi sufleteşti, la alte zone de interferenţă ale civilizaţiilor.

            Povestea acelei zile în care încape memoria unui veac începe şi se sfârşeşte într-un punct despre care nu putem şti dacă se află cu adevărat pe harta Kazahstanului: cătunul şi halta Boranlî-Burannîi. Un spaţiu ce pare închis, izolat în cel deschis al stepei. Pare numai, pentru că vecinătatea cosmodromului îi deschide nebănuite, fantastice perspective, iar stepa însăşi devine spaţiu al călătoriei temporale, un spaţiu-resort al memoriei, dar şi un spaţiu-platformă al saltului în viitor. Aitmatov a riscat alăturând demonstrativ cătunul izolat, simbol al tradiţiei, de cosmodrom, simbol al performanţei tehnologice. A riscat şi a câştigat, mizând cu forţa talentului pe magia elementului unificator: stepa, cu măreţia şi muţenia ei, cu întinderea ei nemărginită, pe care „doar gândul viu al omului o poate cuprinde”.   

            Să ne amintim că în creuzetul Asiei Centrale, de unde vine Cinghiz Aitmatov, s-au format, prin amestecuri neaşteptate şi de-a valma, mentalităţi şi moduri de viaţă sieşi suficiente. Aproape nimic din ceea ce ştim despre fenomenele de repetiţie ale istoriei nu se aplică aici. Rasele, culturile, civilizaţiile, spiritualitatea, în general, se amestecă debordant, când nu se anihilează fără regret sau finalitate. Fulgerul Tamerlan a fost precedat de un continuu şi înfundat tunet venit din stepe, din rostogolirea marilor fluvii, din văgăunile munţilor, triburi mai mult sau mai puţin închegate căutându-şi legitimitatea şi norocul sau doar modalităţi de supravieţuire. O atare seminţie sunt şi kîrgîzii lui Aitmatov. Jean-Paul Roux, în a sa istorie a Asiei Centrale, se întreabă, referindu-se la kîrgîzi, cum a fost posibil ca un popor cu un nivel scăzut de civilizaţie, potrivit opiniei curente, să aibă totuşi elanul de a se aventura în spaţiul mongolic şi-al altor popoare din jur. Până la urmă, crede istoricul francez, nu atât gradul de civilizaţie – relativ ridicat totuşi, la o analiză mai obiectivă – i-a împiedicat pe kîrgîzi să fie imperiali, cât faptul că n-au ştiut să conducă. Nu erau în stare nici să organizeze un stat, nici să menţină coeziunea triburilor; în mod firesc, au fost măturaţi de alţii, chitaii, de pildă, şi siliţi să se retragă în penumbră, pentru supravieţuire, până în zorii epocii moderne, căreia îi urmează colonizarea rusească şi revoluţia bolşevică, componente bineînţeles forţate ale modernizării. În acel amestec de rase, coordonatele identităţii rămân limba şi religia. Kîrgîzii vorbesc o limbă turcică şi practică islamul. Dar istoricilor moscoviţi le-a convenit de minune să folosească vagi izvoare chineze, în care se afirmă că kîrgîzii ar fi roşcaţi cu ochi albaştri, decizând, în ciuda evidenţei, că acest neam ar fi de origine slavă. Cinghiz Aitmatov, care a scris şi în kîrgîză, este un produs al acestor fenomene adânc contradictorii, de disoluţie, un asimilat care va nega, în mod superior, strălucit, dacă ne referim la arta sa, aşa-zisul confort civilizator, căutându-şi identitatea pierdută, fără îndoială un grav delict în ideologia sovietizării.

            S-a născut în 1928, la un deceniu după victoria revoluţiei comuniste, în Kîrgîzstan, în plină şi necruţătoare epocă stalinistă. Vocaţia scrisului şi-o descoperă devreme, urmând celebrul institut de literatură Maxim Gorki de la Moscova, după care se întoarce în Kîrgîzia natală, practicând gazetăria. Aproape fiecare carte a sa, începând cu Geamilia – 1958, Drumul secerătorului – 1963, Ogorul mamei – 1965, Adio, floare galbenă – 1966, Cocorii timpurii – 1975, continuând cu O zi mai lungă decât veacul – 1980, Eşafodul – 1987 şi Stigmatul Casandrei – 1995 reprezintă un veritabil eveniment.  Între acestea, O zi mai lungă decât veacul pare a fi capodopera. Prestigiul durabil al cărţii nu poate fi explicat doar prin virtuozitatea scriiturii sau prin exotismul ei, deşi datinile şi obiceiurile, legendele şi miturile din străbuni imprimă romanului un farmec aparte. O zi mai lungă decât veacul rămâne o carte tulburătoare pentru că autorul ei, asemenea confraţilor săi siberieni sau georgieni, şi-a păstrat vigoarea şi talentul în spiritualitatea neamului său şi s-a apropiat, fără sfială, de temele majore ale omenirii: viaţa şi moartea, binele şi răul, libertatea şi credinţa.

            Ziua mai lungă decât veacul este ziua în care un modest cortegiu funerar îl petrece pe bătrânul Kazangap prin stepă, spre străvechiul cimitir al naimanilor. A fost ultima lui dorinţă să fie îngropat printre strămoşii lui kazahi, iar Edighei, ca prieten şi om de nădejde, vrea să împlinească întocmai ritualul înmormântării, „să aducă prinos Ziditorului pentru rânduiala de neclintit ce domneşte pe această lume în care omul se naşte întâmplător, dar piere negreşit” şi să rostească „rugăciunile care încunună din veac    înţelepciunea oamenilor la marea trecere a fiinţei în nefiinţă.”  Drumul e lung, stepa nesfârşită, poţi să gândeşti şi să iei aminte la toate câte s-au întâmplat. Depănându-şi amintirile, Edighei înşiră poveste după poveste, încercând să pătrundă rostul vieţii şi al omului pe pământ. Aflăm cum s-a transformat el însuşi din pescar în om al stepei, lucrător la calea ferată şi stăpân al năprasnicei cămile Karanar, cât de greu i-a fost în anii crânceni de după război, câţi schilozi – fără picioare, fără mâini, în cârje şi cu proteze – străbăteau atunci ţara în lung şi-n lat. Îl cunoaştem pe cel care a fost, până nu demult, tânărul Kazangap, un fel de descălecător-întemeietor al cătunului pierdut în stepă, dar şi pe fiul lui, un mărunt activist îndoctrinat prin şcolile sovietice cu internatele lor, un dezrădăcinat ateu şi palavragiu, mare admirator al viitorului în care „omul o să facă totul după un program de la centru […] pentru că totul în purtarea omului o să fie prevăzut dinainte”. Aflăm legenda marelui rapsod Raimanlî-aga, cel prins la bătrâneţe de „înfricoşata încercare a dragostei care uzurpă rânduiala ştiută a lumii”, dar şi povestea adevărată a profesorului Abutalip, prizonier evadat şi fost combatant alături de partizanii iugoslavi, trecut de neiertat care îl obligă să se afunde în stepă, pentru ca autorităţile staliniste să-i piardă urma; va fi arestat pentru imprudenţa de a-şi fi scris într-un caiet memoriile de război şi de a fi adunat, într-un alt caiet, legende şi cântece vechi, „veşti din trecut, ce îşi află confirmarea în viaţă”. O asemenea legendă, receptată ca centru simbolic al romanului, este legenda robilor mankurţi. O legendă îndelung evocată, comentată şi tălmăcită, ajunsă la un moment dat reper de sine stătător, parabolă atotcuprinzătoare pentru „omul nou” de tip sovietic, dar şi pentru „sclavul fericit” al societăţii globalizant-consumiste. Să ne-o amintim, aşa cum apare ea în paginile care i-au asigurat glorioasa carieră.

            Legenda spune că juanjuanii, cotropitorii de odinioară ai ţinutului Sarî-Ozeki, ucideau memoria prizonierilor, mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înspăimântătoare. Capul victimei, ras la piele, cu firele de păr smulse din rădăcini, era „îmbrăcat în şiri”, adică acoperit cu o piele fierbinte de cămilă atunci înjunghiată. Aruncat în stepă şi pârjolit de soare, prizonierul era supus zile întregi unor chinuri cumplite, pricinuite de firele de păr care creşteau sub pielea tăbăcită şi, negăsind ieşire, se încovoiau şi reintrau în pielea capului. Dacă supravieţuia, prizonierul devenea mankurt, adică un rob perfect, care nu-şi mai amintea propriul trecut, nu-şi mai ştia nici numele nici părinţii, o fiinţă aproape necuvântătoare, supusă şi inofensivă.  Mai spune legenda că o mamă din neamul naimanilor, cu numele de Naiman-Ana, nu s-a împăcat cu soarta de mankurt a fiului ei şi a pornit să-l caute prin stepă. L-a găsit, dar fiul, lipsit de „miezul sfânt al omului”, adică aducerea-aminte, nu şi-a recunoscut mama şi, la îndemnul stăpânului, a îndreptat spre pieptul ei săgeata ucigaşă; locul unde a fost îngropată Naiman-Ana se numeşte de atunci Ana-Beiit – Sălaşul de veci al mamei şi spre acest loc se îndreaptă cortegiul funerar.

            Drumul se apropie de sfârşit, dar în faţa ochilor obosiţi nu apare cimitirul legendar, ci un gard de sârmă ghimpată, dublat de pază militarizată, protecţie sigură pentru pista de lansare a rachetelor sovietice în spaţiul cosmic. Nimic nu-l poate îndupleca pe locotenentul care nu voia sau doar se temea să vorbească în limba maternă să încalce ordinul: nimeni nu are voie să intre în zona interzisă. Zadarnice au fost eforturile lui Edighei de a urma firul tradiţiei. Bătrânul Kazangap nu va fi îngropat lângă strămoşii lui. Cimitirul a fost distrus, legătura trecutului cu prezentul a fost întreruptă, iar numele femeii care a încercat să lupte cu uitarea va rămâne doar în memoria celor care îşi pot păstra identitatea culturală, tăria sufletului şi libertatea minţii. Acesta pare a fi mesajul pe care îl transmite Cinghiz Aitmatov.

            Dar nu este singurul mesaj. Paralel cu ultimul drum al bătrânului Kazangap şi cu drumul tainic al memoriei prin veac, în cosmos începe o călătorie tip SF plină de peripeţii şi cu final neaşteptat. Aflaţi într-un îndelung cart cosmic pe nava spaţială Paritet, doi cosmonauţi, rus şi american, dispar fără urmă. Din jurnalul de bord, piloţii trimişi în misiune de control află că cei doi au intrat în contact cu o civilizaţie extraterestră avansată şi prietenoasă, dornică să-i ajute pe pământeni, şi au pornit într-o călătorie printre galaxii spre planeta Liman Împădurit din sistemul Marelui Reazem. O călătorie fără autorizaţie! Într-un deplin acord netulburat de aparentele divergenţe ideologice, autorităţile ruse şi americane decid să-i pedepsească pe cei doi cosmonauţi pentru nesupunere şi indisciplină, condamnându-i la exilare în spaţiu, refuză contactul ce ar fi putut marca evoluţia civilizaţiei omeneşti, suspendă programul de cercetări spaţiale Demiurg şi declanşează în locul lui operaţiunea Obruci (Cercul): Pământul va fi înconjurat de scuturi puternice, capabile să distrugă orice obiect venit din exterior. Din raţiuni de securitate, pentru păstrarea stabilităţii şi a structurii geopolitice actuale, descoperirea foştilor (de-acum) cosmonauţi va fi îngropată în tăcere şi uitare. Şi pentru ca fantasticul, ca metaforă a realităţii, să rotunjească parabola-cheie a romanului, aflăm că cimitirul Ana-Beiit a fost lichidat pentru a face loc pistei de lansare a rachetelor-robot din operaţiunea Obruci

O zi mai lungă decât veaculadună şi şlefuieşte toate temele din nuvelele şi  romanele anterioare; se poate spune că le re-scrie din perspectiva unei meditaţii dramatice asupra şanselor omului de a supravieţui într-o lume în care progresul uluitor al ştiinţei şi tehnologiei nu răspunde marilor întrebări ale omenirii, ba uneori, în deplin acord cu ideologii şi interese de tot felul, provoacă şi nimiceşte umanitatea, oricum condamnată la o evoluţie mai lentă decât cea tehnologică. În stilul lui de mare subtilitate şi rafinament, Cinghiz Aitmatov ne avertizează că mankurtizarea pândeşte la colţ mai ales acum, în era cosmică,  în care tocmai am intrat.

            Comentatorii care l-au identificat pe mankurt cu homo sovieticus al lui Alexandr Zinoviev sau cu homo prevaricatus al lui Iuri Levada au păcătuit prin ignoranţă,  exagerare sau grabă nejustificată de a-l încununa pe scriitorul kîrgîz cu aura disidenţei. Dar Cinghiz Aitmatov a impus formula lirico-simbolică de pe poziţiile umanismului şi ale valorilor etnice, fără a fi un disident declarat şi fără a suporta represaliile sistemului sovietic, care a preferat, probabil, să-l folosească. Dealtfel, după 1985, s-a alăturat el însuşi politicii de glastnost promovată de Mihail Gorbaciov, devenind consilier al acestuia şi ambasador al URSS la ONU, apoi al Rusiei la Bruxelles, pe lângă UE şi NATO. Între 1993 şi 2008 a ocupat, cu intermitenţe, aceleaşi funcţii, reprezentând Kîrgîzstanul. În 2006 i-a apărut, în limba kîrgîză, romanul Mireasa eternă. S-a stins în 2008, în Germania, departe de cântecul tainic al munţilor şi de freamătul nedesluşit al stepei.    

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest